Oameni și Mărturii

TEZAUR Oastea Domnului

Fratele Sergiu Grossu

Sergiu Grossu (născut în 1920 în satul Cubolta din Basarabia) a făcut studii de filozofie şi teologie la Bucureşti.

A activat clandestin, începând cu 1948, în mişcarea religioasă Oastea Domnului, interzisă de regimul comunist. Arestat în 1959 şi condamnat la 12 ani de închisoare, a fost eliberat în 1962, în urma unui decret de graţiere.

Soţia sa, Nicole Valery-Grossu, a cunoscut la rândul ei teroarea temniţei româneşti, experienţă pe care a relatat-o în celebrul volum Binecuvântată fii, închisoare.

Împreună s-au stabilit în Franţa în 1969 şi au denunţat, decenii de-a rândul, în publicaţii proprii şi în mass-media din Vest, persecuţiile la care erau supuşi credincioşii din ţările comuniste.

Poezii

Cu obraji de ceară,
tot privind în sus,
am intrat, spre seară,
calfă la Isus.

Izbăvit de vină,
n-ai dori să fii
suflete, lumină,
steag de bucurii,

Ciutura, să-ncapă
un crampei de cer?
nu știu cum, mă sapă
Marele mister…

Slăvile mă-ndeamnă:
– Hai în Rai, în Rai,
ca să-nveți ce-seamnă
Dragoste să ai!

Îngerii, de-asemeni,
mă-nfășoară-n cânt:
– Să iubești în semeni
propriul tău avânt!

Uite, veșnicia!
Cele vechi s-au dus!
Fac ucenicia
vieții, cu Isus…

 

Sergiu Grossu

Tu m-ai făcut din ţărână
şi-n adânc mi-ai turnat veşnicia
dar în mine-o făptură păgână
zi şi noapte îşi cere simbria

Nu sunt Doamne, decât o suflare
decât carne cu viermi şi păcate-
şi Te caut în dor şi-n oftare
să-mi dai forma trăirii curate.

Ce-aş ajunge, tot singur, pe ape
într-o lume de răni şi suspine,
dacă nu te-aş simţi pe aproape
dacă nu Te-aş avea lângă mine 

Eu sunt scurgerea,aburul, clipa,
sunt doar lutul, iar Tu eşti olarul.
Ocroteşte-mă , Doamne, cu-aripa,
dăltuieşte-mi făptura cu Harul

Sergiu Grossu

Tristeţea, poate, nu mi-o ştiţi. E gravă.
De ani de zile tot mereu zidesc.
Zidesc, în chinuri mari, un turn de slavă,
o casă pentru omul meu firesc.

Zidesc, ce-i drept, pe nisipuri ude,
pe-un vârf de deal cu panta nisipoasă.
Din locul tainei mele se aude
chemarea lumii, vie, zgomotoasă…

Zidesc din răsputeri, zidesc întruna,
să pot să las şi eu o dâră-n urmă.
Dar vântul, ploaia, apele, furtuna
îmi prăbuşesc clădirea şi mi-o scurmă.

Zidesc. Vreau singur să zidesc. Mă latră
plăcerile şi mă atrage balta.
Dar vai, a doua zi, o piatră
nu mai găsesc, din ce-am tăiat cu dalta…

O, deznădejdea a-nceput să sape!
Gând totul, totul îmi părea pierdut,
Aud un glas… Isus umbla pe ape…
— Iubitul meu, mă lasă să-Ţi ajut!

Zădărnicia îţi ucide Visul.
Nu simţi că-n neputinţă tu te scalzi
şi-ţi pierzi, pe totdeauna, Paradisul?
Ce ochi senini avea Isus şi calzi…

O, vino, Doamne! Uite, bolovanii…
Te-aşteaptă viaţa mea înfrântă.
Vreau din molozul marilor strădanii
să faci o casă trainică şi sfântă;

Să faci o casă, ca un Cer curată,
având ferestrele deschise larg spre Soare,
din jertfa Ta o casă, ridicată
pe Stânca Dragostei, ce-n veci nu moare.

Degeaba, vântule, îmi tulbură odaia
suflarea ta năprasnică şi rece!
Degeaba fantomele, ceaţa şi ploaia
se luptă şi vor să mă-nece!

Degeaba, o, moarte, îţi fâlfâi aripa,
pierzi vremea degeaba, satan, lângă uşă!
Iubirea învinge şi veacul şi clipa
şi-aprinde luceferi din stinsa cenuşă.

Nu mi-e teamă de voi, duhuri rele, furtunilor!
Nu mi-e teamă de tine, noapte adâncă!
Eu trăiesc minunea minunilor:
mi-am zidit casa pe Stâncă…

Sergiu Grossu

Destul am plâns în miez pustiu de noapte
de vraja amintirii nesătul;
blând crainic al tristeților răscoapte,
m-au amăgit fantomele destul…

În mine port cascade de lumină,
tăcute lumi şi frăgezimi de crâng,
dar zăvorâte-s porţile cu tină
şi umbrele m-apasă de mă frâng.

Aş vrea să smulg urâtul dintre file,
să-nec, în cântec, Doamne, orice chin
şi-n stihurile mele inutile
să fiu ecoul vremilor ce vin.

Durerile-mi aş vrea ca să le ferec
şi peste toate scânteieri s-aştern,
să nu mai port în suflet întunerec
şi să rămân, în visul meu, etern…

Sergiu Grossu

Doar trupul suferă zăvoare
şi stă cu lanţuri la picioare,
căci spiritul, uitând ce-i mersul,
străbate-n iureş universul
şi-i liber spiritul să zboare.

Doar mâinile-n cătuşe, supte,
mai poartă lăncile rupte,
căci spiritul, vrăjmaş al tinii,
îmbracă armele luminii
şi-i liber spiritul să lupte.

Doar buzele hidos răsfrânte
nu pot un cântec să frământe,
căci spiritul e melodie
şi-avânt şi crez şi bucurie
şi-i liber spiritul să cânte.

Doar carnea-n vânătăi de joardă
nu simte-a dragostei cocardă,
căci spiritul, stăpânul firii,
supus e legilor iubirii
şi-i liber spiritul să ardă…

Sergiu Grossu

„Căci harul lui Dumnezeu… ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti…”

(Tit 2, 11-12).

La şcoala-n care ne-am înscris,
la şcoala Harului ceresc,
aripi de rugăciuni şi vis
ne cresc, ne cresc, ne cresc !

De-atâta slavă înnoiţi
în toate părţile privim –
şi-n marea Dragostei topiţi
iubim, iubim, iubim !

Ispitele ne-ar vrea învinşi.
ne-ndeamnă şoapte să mai stăm,
dar noi, de dorul Lui aprinşi,
luptăm, luptăm, luptăm !

În lături, ruşinoase căi!
Ne-am săturat tot robi să fim!
Cu ochii-n lacrimi şi-n văpăi
suim, suim, suim !

Sergiu Grossu

Filme

Meditații

Articole de presă

error: Content is protected !!