Oameni și Mărturii

TEZAUR Oastea Domnului

Fratele Costache Ioanid

Costache Ioanid (1912 – 1987) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini români, atât în România cât și în străinătate. Multe dintre poeziile sale au fost puse pe melodii, fiind astfel cântate în bisericile, din întreaga Românie și de peste hotare.

Poezii recitate + text

 

Sunt numai câţiva ani de-atunci.
Cape Kennedy, celebrul start,
vuia ca un taifun pe lunci.
Credeai că-n infernale munci,
carcasa lumii-ntregi s-a spart.

Se zguduiau cu bănci cu tot,
ca de-un cutremur, spectatorii.
Luând semeţ văzduhu-n bot,
cosmonauticul chivot
pornea umplând de spaimă norii.

Pornea un fulger prin stihii,
un zeu cu flăcări de cratere.
Un Prometeu din vremi târzii
se arunca în galaxii
cu mii de herghelii putere!

Văzându-l  cum pufnea, credeai
că-i un balaur ce se duce
prin armia lui Adonai
ca să pătrundă drept în Rai,
fără Golgota, fără Cruce!

Părea un salt spre infinit
râvnind să biruie lumina.
Tot cosmosul privea uimit
cum năvăleau în zbor cumplit,
în spaţiu,
omul şi maşina!
*
O, dar demult… eu nu ştiu cum…
cu două mii de ani ‘nainte,
un Om ceresc pornea la drum,
fără motoare, fără fum,
fără pufniri de nor fierbinte.

Şi omul… binecuvânta…
Iar fraţii Săi, cei unsprezece,
vedeau în ochii Lui o stea…
Ori poate-o lacrimă era…
Ei nu ştiau ce se petrece.

Dar cum spre cerul de cobalt
privea Isus cu duioşie,
deodată… se păru mai ‘nalt…
păru crescând ca nimeni alt
într-o umilă măreţie…

Ei Îl priveau făr-un cuvânt,
neîndrăznind nici să clipească.
Iar El… maiestuos şi blând…
pornea-n tăcere… ca un gând …
ca o lumină îngerească.

Nu tresărea un strop de lut.
Nu se mişca o frunză-n soare.
Se înălţa spre Absolut
cel mai slăvit cosmonaut;
dar fără spasm şi reactoare.

Plutea ca dus de-un alizeu,
atât de om, atât de frate…
dar tot mai ‘nalt, mai Dumnezeu,
adevăratul Prometeu
cu lacrime adevărate…

Şi sus, în vârf de cer, Ieşu,
în domul tainic de lumină,
sclipind între un da şi-un nu,
pe neaşteptate dispăru,
ascuns de-un nor ca de-o cortină.

Ce dulci, nemaitrăiţi fiori!
Isus, în lirica tăcere,
văzându-i cum priveau spre nori,
trimise-n zbor doi vestitori
cu un mesaj de mângâiere…

„Bărbaţi Galileeni,
de ce
priviţi cu inima bolnavă?
Acest Isus ce dintre voi
plecă spre veşnica dumbravă
Se va întoarce înapoi
la fel cum a plecat spre Slavă!”

*
O, Doamne, Tu ne-ai spus: „Curând…”
Şi, peste orice controversă,
toţi Te-aşteptăm cu duh flămând,
având mereu, mereu în gând
numărătoarea cea inversă…

Încă un semn. Şi-ncă un semn.
Ba parcă toate sunt prezente.
Apostazie-a fost. Vedem:
Şi-i dus mesajul Tău suprem
pe toate şase continente.

Poporul Tău rătăcitor
s-a reîntors din diaspora.
Ierusalimul e al lor.
Deci azi noi Te-aşteptăm pe nor,
magnet ceresc al tuturora.

Albi îngeri vor veni de sus
ca să ne-arate cărăruia.
Va fi în zori… sau spre apus…
„Priviţi… acolo e Isus!
Zburaţi spre Domnul!…”
Aleluia! 

 

Ne-apropiem de ziua cea binecuvântată
când vom zbura la Tatăl în stol de porumbei,
când vom privi pe norul de slavă scânteiată
pe Cel ce-a smuls la viaţă şi neamuri şi iudei.

Şi totuşi noi, aleşii acestei generaţii,
în pragul întâlnirii cu Mirele Divin,
tot parcă nu cunoaştem, noi cei chemaţi, noi fraţii,
ameţitoarea slavă a harului deplin.
*

Cândva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumină
ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu,
au fost chemaţi odată în sfat frăţesc să vină
toţi cei trimişi în larguri ca fii de Dumnezeu.

Sclipea în sfera sfântă veşmântul lor feeric,
pe când Isus, la dreapta, privea spre Suveran.
Iar undeva, din goluri, cu haină de-ntuneric,
purtând un sac de suluri, venea-ncruntat Satan.

“De unde vii, Satana?” l-a întrebat Prea-Naltul.
“De pe planeta Terra.” “O… te-ai uitat la Iov?
Neprihănit ca dânsul şi drept nu-i nimeni altul!
Şi tu mi-l scrii zadarnic în negrul tău hrisov!”

Şi-a dat răspuns Satana: “Ştiu eu?… Aşa să fie?
Îţi poartă el respectul cu gând smerit, blajin?
Sau pentru-atâtea daruri, atâta bogăţie,
atât amar de turme de care câmpu-i plin?

Dar ia întinde-Ţi mâna şi-atinge-Te de-avere,
atinge-Te de carne şi lasă-l gol şi frânt!
Şi vei vedea cum omul, cu ultima-i putere.
Te va huli în faţă pe margini de mormânt!

O, bietul om! Ţărână… O umbră-nşelătoare.
Un rob pe care-l cumpăr la cel mai ieftin preţ.
Aceasta Ţi-e făptura ce merită-ndurare?
Ai semănat nădejde şi-ai secerat dispreţ!

De ce mai ţii, Stăpâne, pământul pe orbită,
când sulul Legii Tale e tot mai terfelit?
Coloane de păcate le scriu într-o clipită
şi clipa următoare rodeşte întreit!”

Aşa vorbi Satana. Şi-apoi, pe îndelete,
el arătă prăpădul ce-neacă tot ce-i sfânt.
Şi, sprijinindu-şi vorba pe sute de versete,
ceru-n sfârşit osânda întregului pământ.

Cu feţe întristate l-a ascultat Soborul.
Vai, ce venin, ce ură era în tot ce-a spus!
Dar dacă-n orice inimi lovea acuzatorul,
mai greu decât oricine era lovit Isus!

Căci El era Cuvântul care-a chemat Lumina,
care-a luat ţărână şi-a plăsmuit pe om.
Şi-acum cerea vrăjmaşul ca preţ la toată vina,
mai mult decât blestemul din Deuteronom!
*
De-atunci trecură secoli ca nori peste catarguri.
Şi într-o zi, un înger trimis din înălţimi
chemă din nou toţi fiii lui Dumnezeu din larguri
la Tronul de Lumină ce stă pe heruvimi.

Dar în înalta sferă era o sărbătoare,
o voioşie sfântă, un freamăt de nespus!
Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare
şi-un Rai de bucurie pe faţa lui Isus!…

Cântând un psalm de slavă cu inima ferice,
Isus privea spre Tatăl Cel fără de-nceput.
Şi mâinile Lui sfinte aveau o cicatrice,
un semn scăldat în raze cum nu s-a mai văzut…

Dar iată… vechea umbră cu vinele contururi…
acum cu ochi de groază, cu pas şovăitor,
Satan, ducând în spate un negru sac de suluri,
din nou urcă din goluri şi se-arătă-n Sobor.

“De unde vii, Satana?” brazdă un glas tăria.
“De pe planeta Terra…” răspunse crunt Satan.
“O… ai văzut… pe Petru, pe Ştefan, pe Maria?
Ce sfântă-i Magdalena! Ce-nflăcărat loan!”

..Ioan? Maria? Petru?… Doar varul pe perete!
De când nenorocirea m-ajunse pe Calvar,
îi scriu mereu în suluri cu sute de versete.
Şi cer acum osândă şi celor de sub Har!”

“Cum îndrăzneşti să-ntuneci lumina Mea curată?
Te-ncumeţi tu a pune pe fiii Mei sub legi?
Şi ţi-ai luat sfruntarea să chemi în judecată
familia Mea sfântă de împăraţi şi regi?

Nu-ţi mai cunoşti hotarul? Sau nu te prinde teama?
Isus a dat o plată de sânge! Ce mai vrei?
Ţii să domneşti. Domneşte! Vei da odată seama!
Dar nu-ţi întinde dreptul peste copiii Mei!”

“Dar legea Ta e sfântă”, vorbi acuzatorul.
“Şi eu pentru dreptate mă zbucium şi insist.”
“Cum? Harul nu-i dreptate? Nu-şi are plătitorul?
Sau Legea e mai tare ca sângele lui Crist?”

“Stăpâne… dar o lege rămâne. Şi ea cere
un procuror integru, sever şi priceput…”
“Cum? Peste fiii slavei ai vrea să-ţi dau putere?
Jos gheara de pe legea iubirii, Belzebut!”

Un semn făcu Cel Veşnic. Şi oștile de îngeri
asupra lui Satana se aruncară-n stol.
Iar sulurile negre de-abateri şi înfrângeri,
rupându-le fărâme, le risipiră-n gol.
*
Şi iată, că din ceruri, cu neagra lor ninsoare,
fărâmele acestea pe vânturi au plutit,
iar undeva departe le aştepta o mare
şi apele uitării de veci… le-au înghiţit.

Şi cum priveam la marea ce se zbătea adâncă,
şi ultima fărâmă pierea ca un suspin,
am tresărit la gândul că nu pricepem încă
ameţitoarea slavă a Harului deplin…

 

Cărturari şi farisei
stau pe scaunul lui Moise.
Ascultaţi-i, voi iudei,
dar nu faceţi ce fac ei.
Căci sunt oameni după veac,
una zic şi alta fac.
Căci ei leagă sarcini grele
cum se leagă un samar,
dar ei nu se-ating de ele
nici cu degetul măcar.
Căci ei strâng argint în pungi,
dar îşi leagă peste coate
filacterii cât mai late
peste ciucuri cât mai lungi.

În biserici şi la mese
îşi aleg un loc în faţă
şi le place când le iese
în răspântii şi în piaţă
gloata lumii cea lipsită
de-a învăţăturii zestre,
zicând: Doctore, maestre!

Voi să fiţi doar ucenici.
Când se strânge tot poporul
ca să-nveţe cu folos,
unul e Învăţătorul:
E Cristos!
Iar toţi ceilalţi, mari şi mici,
robi şi preoţi şi-mpăraţi,
nu sunt alta decât fraţi.

Deci pe nimeni de azi-nainte
voi să nu-l numiţi părinte.
Unu-i Tatăl Creator,
Cel ce v-a vorbit pe munte.
Cine vrea să fie-n frunte,
să vă fie slujitor.

Vai de tine, vai de tine,
fariseu cu suflet greu,
care-aveţi în mână cheia
către patria promisă,
care ştiţi că nu-i departe
însă ţineţi uşa-nchisă –
şi o ţineţi pân-la moarte,
cu o ură furibundă,
ca nici voi să n-aveţi parte,
şi nici alţii să pătrundă.

Vai de voi, vai de voi
scribi cu inimile sloi!
Căci voi jefuiţi pe-ascuns
văduvele şi orfanii,
prigoniţi pe robi şi slugi,
dar vă ţineţi în litanii
şi în nesfârşite rugi.

Vai de tine, vai de tine
fariseu cu suflet greu
care-nconjori tot pământul
ca să faci un prozelit,
dar îl faci mai împietrit
şi de două ori mai rău
decât însuşi duhul tău!

Vai şi-amar, vai şi-amar,
suflet gol de cărturar!
Căci tu dai a zecea parte
chiar din chimen şi mărar,
însă laşi cât mai departe
crezul, dragostea şi mila.
Scoţi din blidul tău ţânţarul
şi nu vezi că-nghiţi cămila.
Speli pe faţa lui paharul,
însă nu te prinde sila
de lăturile din el.
Doctori, călăuze oarbe,
lupi flămânzi cu chip de miel!
Căci voi sunteţi mai degrabă
ca mormintele spoite,
smălţuite-n flori de Rai,
pe deasupra cu podoabe
şi-nlăuntru putregai.
Căci zidiţi acum, şireţi,
toate sfintele morminte
ale marilor profeţi,
şi strigaţi în lumea largă,
printre lacrime fierbinţi,
că de-aţi fi trăit în vremea
adormiţilor părinţi
n-aţi fi stat cu ei alături
în acel vrăjmaş sobor.
Dar mărturisiţi cu-aceasta
că sunteţi copiii lor.
Căci voi omorâţi pe sfinţi,
dar aţi împlinit măsura
ucigaşilor părinţi.

Pui de şerpi cu inimi reci,
cine vă va scoate oare
din jăratecul de veci?
Iată, vă voi mai trimite
încă soli pe la răscruci.
Voi să-i fugăriţi cu gloate,
din cetate în cetate,
şi să-i ţintuiţi pe cruci,
ca să vie-asupra voastră
tot şuvoiul revărsat
de la sângele lui Abel
pân-la sângele curat
care-a curs din Zaharia,
când a fost lovit cu-amar
între tindă şi altar.

Vai, Ierusalim al Vieţii,
munte binecuvântat,
care ţi-ai ucis profeţii
şi pe soli i-ai lapidat.
O, de câte ori cu milă
v-am chemat să fiţi ai Mei,
să vă mântui din furtună,
să fim veşnic împreună,
să vă scap de anii grei,
cum o pasăre-şi adună
puii sub aripile ei.
Şi n-aţi vrut.
De-acuma, iată,
Templul slăvilor străbune,
Casa neasemănată,
vă va rămâne pustie
pân-la vremea când veţi spune:
Binecuvântat să fie
Cel ce vine…
Cel ce vine în Sion
să-Şi zidească Cetăţuia!
Binecuvântat să fie!
Aleluia!

 

Era o dimineață însorită,
În grădinița unui mic azil,
O droaie de copii zburdau prin iarbă,
Ca niște iezi în luna lui april.

Erau copii orfani. Abia trecuse
războiul,nedoritul musafir,
lăsând păianjeni spânzurați pe vetre
și lumânări aprinse-n cimitir.

Dar, ce ciudat, acești copii de doliu
râdeau acum cu duh neștiutor.
Iar împrejur veneau străini s-aleagă,
să ia câte-un orfan în casa lor.

Se zguduia de joc și râs grădina.
Dar mai deoparte, sub un dud,doi frați
stăteau de dimineață mână-n mână,
privind în jurul lor înfiorați.

Pe fruntea lor ciudat îngrijorată
se legănau șuvițe aurii.
Purtau pe chipuri un secret, o umbră
prea tristă parcă pentru doi copii.

Se-nghesuiau alături unu-ntr-altul
și tresăreau c-un freamăt ne-nțeles,
de parcă așteptau o grea sentință
la încheierea unui grav proces.

Și iată că, în cele din urmă,
venera oameni și la ei sub dud.
erau două perechi din două plaiuri,
doi soți veniți din nord și doi din sud.

Au stat cu ei de vorbă până seara.
Și-apoi porniră din azil cu ei.
Copiii se țineau cuprinși alături
cum se cuprind în viață doi cârcei.

În gară, soții au luat bilete.
Unii spre sud, iar ceilalți spre nord.
Se despărțeau. Și primul tren de noapte
veni ca un convoi într-un fiord.

“Ne despărțim…”vorbi cel mai în vârstă,
mai aspru dintre vitregii părinți.
“Îmbrățișați-vă, copii! E timpul.
Dar haide, nu mai plângeți,fiți cuminți!”

Copii tremurau. Cuprinși de spaimă,
s-au prins la piept, cu ochii către cer.
Într-o nestăvilită încleștare,
s-au strâns ca într-o menghină de fier.

Zadarnic s-au silit ocrotitorii
ca să-i despartă grabnic pe orfani.
Zadarnic le dădură pungi cu dulciuri.
Zadarnic le făgăduiră bani.

Zadarnic i-a lovit un om din gloată
și însuși conductorul enervat.
Zadarnic le-a sucit apoi urechea,
nerăbdător,un tânăr impiegat.

Copiii se țineau privind cu groază
și murmurau încet, înlănțuiți:
“Nu. Nu ne despărțim. Noi suntem singuri.
Loviți cât vreți. Dar nu ne despărțiți!

Noi nu avem pe nimenea în lume.
Lovita! Noi suntem umbre de pripas.
Voi toți aveți cămin, aveți familii.
Dar nouă numai noi ne-am mai rămas.

Loviți cât vreți! Cărați, cărați cu pumnii…
Voi sunteți tari, sunteți puternici. Știm.
Loviți cât vreți! Noi nu avem pe nimeni.
Dar noi, să știți,noi nu ne despărțim!”

Și-atunci veni un om cu-nțelepciune
și le vorbi cu lacrime șuvoi…
“Măi, oameni buni, nu despărțiți copiii!
Luați-i o pereche pe-amândoi!”

Acest cuvânt a biruit în inimi.
Și-au fost luați alături cei doi frați.
O,câte mâini apoi îi salutară
când au ieșit la geam îmbrățișați!

Ce plini de bucurie printre lacrimi,
ce fericiți erau cei doi acum!
“Drum bun, copii!Drum bun!”strigă mulțimea
când trenul către sud porni la drum…


O, frați creștini,de-au câștigat izbânda
acești copii orfani cu suflet trist,
cine-ar putea pe noi să ne despartă
de inima,de dragostea lui Crist?

Când noi Îl ținem pe Isus in suflet,
când nu-L lăsam o clipă, orice-ar fi,
când dragostea lui Crist la fel ne strânge,
o,cine oare ne va desparți?

Nici moartea și nici îngerii, nici viața,
nici toate câte sunt și câte vin,
nu-i nimeni nicăieri să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu!Amin.

 

Trist
Şi singur în găoace,
Puiul galben, auriu,
A simţit într-un târziu,
Că-i stingher,
Că n-are pace.
A simţit că lumea lui,
Tot mai strâmtă,
Nu ştiu cum,
Se face. .
“Ce-o fi asta?”
Se gândi
“Cum de m-a ajuns năpasta
Să trăiesc într-o mărgică,
Într-o casă,
Tot mai strâmtă,
Tot mai mică?”
Să nu pot să-mi aflu loc,
Nici pe faţă,
Nici pe spate,
Şi să-mi crească,
După toate,
Uite,
Ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă,
Eu cu ciocul,
Ca un prost”…
Însă ciocul ce s-audă?
Bate-n dreapta,
Cade-n stânga
Și-mi atârnă,
Ca o bârnă
Fără rost.
Mi-au ieşit și doi ochi mici
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
La picioare,
Se făcură nişte gheare,
Lungi, cu vârfu-ncovoiat,
Simt că-n pântec mi-au intrat…
Doamne, pentru ce mi-ai dat
Daruri care-mi sunt povară?
Şi,
Lăsat pe partea stângă,
A-nceput uşor să plângă
Puiul.
Pentru-ntâia oară…
Dar deodată,
În găoc,
Bate cineva de-afară:
Cioc, ! Cioc! Cioc!
Inima în pui se zbate,
Se-nfioară,
Cine? …
Oare cine bate? … .
Şi e-un tremur ca de-o vrajă
A bătut și puiu-n coajă
Uite!
Sub ciocănituri solide,
Se deschide o fereastră!
Doamne, ce privelişte măiastră!
Şi apoi, uite-acuma loc,
Unde poate să alerge,
Să se joace,
Să se culce…
Şi un glas atât de dulce,
Glas de mamă,
– Andantino…
Iată,
Îi vorbeşte,
Vino!
Şi, prin coaja de ruine,
A sărit degrabă puiul
Din bârlogul vieţii vechi,
O, acum cât e de bine,
Să ai ochi,
Să ai urechi,
Ce frumoasă e lumina!
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
“Şi asta ce-i?”
“Un fir de iarbă”
“Iar acolo? … “
“E grădina”
Și-nălțând privirea-n soare,
Puiul,
Suflet de pripas,
A bătut din aripioare,
Şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
Dup-o clipită,
A zărit lâng-un arbust,
O grăunță rumenită
Mmmm!
Da bună e la gust!
Şi colea o gâză mică
Pe un fir de busuioc
Doamne,
Ciocuşorul, totuşi,
Nu e…
Nu e rău deloc!
Dar aici, în noua ţară,
Ce s-ar fi făcut el oare,
Fără aripi,
Fără gheare,
Fără vechea lui povară,
Din căsuţa cea sihastră,
Bietul pui? …
Fraţii mei,
Povestea lui,
Nu-i decât povestea noastră,
Cinste,
Curăţie,
Milă,
Jertfă,
Inimă umilă,
Lacrimi grele,
Bunătate,
Şi suspine după stele,
Bine,
Dar acestea toate,
Ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
Cu răbdare
(Îndelungă… .)
Să nu fugi după avere,
După nume,
Să iubeşti pe cel ce-i gata,
De-ar putea,
Să te sugrume,
Bine,
Dar acestea toate
Ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare
Are preţ,
Numai zâmbetul isteţ,
Numai vorbă îndrăzneaţă
Numai, paşii rari şi grei,
Numai mâna cu mănuşa,
Care trage la cenușă,
De la toţi,
Pe turta ei,
Da,
Când viaţa e-o berbuncă
Unde toţi străbat răscrucea
Şi în calea ta aruncă,
Spini şi cioburi fără număr
Tu… .
Să-ţi iei în taină crucea
Şi s-o duci umil pe umăr…
Suspinând discret,
Cuminte,
Sub scuipatul de ocară
O, Părinte
Creatorule-ndurat,
Oare pentru ce ne-ai dat
Daruri,
Care sunt povară?
Pentru ce?
Nu știi?
Aşteaptă,
Vine-o clipă
Un soroc,
Când la marginile lumii
Cineva din cer va bate…
Cioc! Cioc! Cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
Se va face o fereastră
Către lumea cea măiastră
Şi atunci,
Frate,
Cât va fi de bine,
Să ai pieptul cu suspine
Să ai umerii cu cruce,
Să ai tâmplele cu spini,
Să ai faţa toată plină,
De a lacrimilor salbe
Doamne,
Căci acestea toate,
Se vor face aripi albe
Şi tunica de lumină,
Şi cununa de rubini,
Şi toiag de-mpărăţire,
Care ştie lumi să-nfrunte
(După cum Isus ne-a spus!)
Când ne va sclipi pe frunte,
Numele etern: Isus!

 

N-ar fi loc în lumea-ntreagă
Cum apostolul a spus,
Ca să scrim cu dea măruntul
Tot ce-a făptuit Isus.

Și de-atunci de-am scrie vrafuri
Și volum după volum,
Unde-ar incăpea, în stele,
Ce-a lucrat El pan-acum.

Iată numai o lucrare:
Undeva, într-un cătun,
Într-o iarnă mai geroasă
Către vremea de Crăciun,

Cu o Biblie în mână,
În locașul sfânt din sat,
Predica zelos păstorul
Cu duh blând și devotat,

Despre văduva sărmană
Care printre cei avuți
A adus și ea la templu
Cei din urmă doi bănuți

Frații mei, spunea păstorul,
Mulți au dat arginți și zloți
Văduva, ne spune Domnul,
Ea a dat mai mult ca toți.

Dacă dai, și dai cu milă,
Unui om flămând, stingher,
Un bănuț din sărăcie,
E cât o comoară-n cer.

Și când rupi în două pâinea
Pentr-un frate credincios,
Tu să știi că cel ce-ți spune mulțumesc
E chiar Hristos.

Astfel le-a vorbit păstorul
Și-au răspuns cu toți amin,
Dar mai din adânc răspunse
Un biet suflet de creștin.

Și pornind el către casă
Se gândea bătând pași iuți,
Doar la văduva sărmană
Care-a dat cei doi bănuți.

Doamne, își zicea,
Strângându-și vechitura de cojoc,
Ea a dat ce-avea în pungă,
Eu nici pungă n-am deloc.

Dar, ce-i drept, am sănătate,
Am picioare, grai, ia stai.
Am să merg din casă-n casă
Și-am să cer de la bogați.

Ei au bani, eu am credință.
Și-astfel, Domnul care-i bun,
Va îngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Și a doua zi se duse
La băcanul cel fălos
Ce-n biserică adesea
Se-nchina către Hristos.

Cum către Crăciun se-ntâmplă,
Prăvălia era plină.
Între doi clienți,
Creștinul către negustor se-nclină.

Domnul să vă aibă-n pază,
Uite ce voiam să spun,
Dați și pentru cei în lipsă
O hăinuță de Crăciun.

Altă treaba n-ai fârtate,
Am eu timp de dăruit?
Da, iertați-mi îndrăzneala,
Zise omul umilit.

Și ieșind, își spuse-n sine:
Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu înc-odată
Mâine-n revărsat de zori.

Și din zori când prăvălia
Se vedea aproape goală.
El intră, dădu binețe,
Și cu vorba lui domoală,

Începu: acum, desigur,
Nu sunteți grăbit ca ieri,
Pentru cei sărmani, vin iarăși,
Ca să dați după puteri.

Ce sărmani? Strigă băcanul,
Ia, te rog să ieși afară!
Cine n-are ce să-mbrace,
Să muncească, nu să ceară.

Omul, iar s-a-ntors spre casă
Plin de gânduri… nu se poate
Să nu aibă el un mugur
Cât de mic de bunătate.

N-am văzut eu cum se roagă?
Își zicea zorind prin frig.
Dar, aici, în prăvălie,
Gândul lui e la câștig.

A, ia stai, să-ncerc mai bine
Să mă duc când stă la masă.
Între-ai săi acel mic mugur
E o floare luminoasă.

Mă voi duce prin credință
Și-astfel Domnul, care-i bun
Va-ngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Iar a doua zi, când veseli
Toți ai casei la băcan
Luau masa împreună
În belșug de bogătan,

Lăudând cotletul strașnic
Și al vinului miros,
Cine le răsare-n ușă
Cu cojocul zdrențuros?

Biet creștinul plin de râvnă.
Negustorul ca trăznit,
S-a făcut la față negru.
Dintr-o dată a sărit.

Și-mbrâncindu-l jos pe scară
Repede cu-n vreasc de foc:
Na pomană, na pomană!
Îl croi peste cojoc.

Pe când omul din zăpadă
Își zicea strângând din coate:
Cât doi bani eu cred c-or face
Vânătăile din spate.

Iar când obosi băcanul,
Omul se sculă de jos
Și frecându-se pe șale,
Zise: Mulțumesc frumos.

Pentru mine-atât ajunge,
Dar să nu vă supărați,
Spuneți-mi acuma, totuși,
Pentru cei sărmani, ce dați?

Când îl auzi băcanul,
A încremenit în ger…
Parcă l-a străpuns de-odată
Însuși Dumnezeu din cer.

Prăbușindu-se pe scară
Zise: Vai, sunt un smintit!
Am lovit un sfânt, un înger,
Chiar pe Domnul l-am lovit.

Frate, iartă-mi nebunia,
Vino-n casa mea acum
Să-mi îndrepți de azi ‘nainte
Pașii pe-al credinței drum.

Și de nu a dat atâta
Cât a dăruit Zacheu,
Dar a dat cu voie bună
Cum îi drag lui Dumnezeu.

Iar a doua zi, creștinul,
Ca un bun misionar,
După alți Zachei, prin viscol
Alerga zicându-și iar:

Ei au bani, eu am credință,
Și-astfel Domnul, care-i bun,
Va-ngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

 

Mergea un bătrânel spre adunare.
Trecea încet prin văile aurii
Și el citea cu-n fel de-nfiorare
Scriptura sfântă, cartea din vecii.

Și cum mergea și se oprea deodată
Tot răscolind prin psalmi și prin profeți
Un om bogat cu firea-ndestulată
Îl înfruntă râzând cu ochi șireți.

Bătrâne, văd că ești un om cu carte,
Ești plin de-nvățătură până-n dinți,
Și, tot citind, gândești că după moarte
Te-or așeza ispravnic pentru sfinți.

Măi omule, zadarnică ți-e truda,
Cum, tu în rai, tu rob din neam în neam?
Nu intră, bre, în slavă, caracuda,
Ci, cei bogați, un Iov, un Avraam.

Tu, dacă mori, te-or duce pe trei scânduri,
Fără slujire, fără lumânări,
Eu pun alai de preoți, rânduri, rânduri,
Cu rugăciuni spre sfintele-ndurări.

Ce poți tu da pentru pomeni, răspunde?
Și pentru parastasul tău cât dai?
Eu dau oricât, că, uite, am de unde,
Și-atuncea, tu sau eu ajung în rai?

Stăpâne, să mă ierți de îndrăzneală,
Dar dumneata cunoști mai mult ca noi.
Dar raiul nu-i pe bani, nu-i pe tocmeală,
Și bani în rai n-ar fi decât gunoi.

Că toți murim, acesta ne e datul,
Dar iată că ‘naintea lui Hristos,
Oricâte pungi aș stăpâni, bogatul
Nu-i alta doar decât un păcătos.

Și nu s-a dat sub cer decât un Nume,
Decât o slujbă și decât un vad,
Fără iertarea lui Hristos anume,
Nu poți intra, să știi, decât în iad.

Mă, pui de rob, nu ți-ai trecut măsura?
Te crezi om înțelept și cărturar
C-ai buchinit și tu pe brânci Scriptura,
Și te-ai făcut duhovnic din plugar?

Ia cugetă, bătrâne, cum adică,
Vrei să mă legi cu proștii-ntr-un mănunchi?
Eu, muntele, să-nvăț de la furnică?
Eu, leul, să mă târâi pe genunchi?

Nu vezi, la răsărit, la soare-apune,
La miazănoapte și la miazăzi,
Pământ și ape ale cui sunt, spune?
Sunt ale tale sau a cui or fi?

Stăpâne, cât cuprinde-n zări, departe,
Nimica nu-i al meu, dar nici n-aș vrea.
Că, uite, mie-mi spune-această Carte
Că eu am mult mai mult ca dumneata.

A dumitale-i brazda asta multă,
Al dumitale-i bolovanul greu,
A dumitale-i valea, dar ascultă:
Privește cerul, ceru-ntreg e-al meu!

 

Pe-un hău fără vad,
pe-o gură de Iad,
ce umbră fugară
urcă şi coboară
în faptul de seară?
E oaia din urmă
fugită din turmă,
e oaia pierdută,
una dintr-o sută,
e oaia ce plânge
cu lacrimi de sânge…
“Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-acasă
din negură deasă.
Iară-ţi cer iertare
c-am rămas pe vale,
crezând că-n genune
sunt ierburi mai bune,
crezând că-n rovine
sunt ape mai line,
crezând că-n spelunci
sunt umbre mai dulci.
Nu ştiam că-n lume
apele-s cu spume,
bulgării sunt sterpi
şi umbra-i cu şerpi.”
Plânge-amar oiţa,
plânge mioriţa.
Dorm viroage-afunde.
Nimeni nu răspunde.
Iar pe-un mal de stâncă,
din bezna adâncă,
iese lup flămând
lung adulmecând,
prin ceaţă urlând…

“Au-auuu… oare cine
plânge cu suspine
prin gropi cu jivine?
Au-auuu… soră dulce
ce alean te-aduce
de sus, din răscruce?”

“Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-acasă,
unde iarba-i deasă,
mă-ntoarce la stână,
unde apa-i bună,
unde-s garduri ‘nalte
şi lupii deoparte.
Lasă-le-adormite
oile smerite,
lasă-le-ntre mirţi
oile cuminţi,
în iarbă cu rouă,
nouăzeci şi nouă,
şi vino prin ceaţă
la oaia răzleaţă,
la oaia-nşelată,
cea mai vinovată,
de lup căutată!”

“Au-auuu… soră bună,
haidem împreună
să-mplelim cunună!
Au-auuu… stea frumoasă
vin’ la mine-acasă,
ca mândră mireasă!…”

“Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-n pace!
Că numai tu doară
plângi pentru-o mioară.
Că numai cu tine
apele sunt line.
iarba-i cu sulfine
şi ieslele pline;
iar lupii nu urlă
ca viforu-n turlă!”

Plânge oaia, plânge
cu lacrimi de sânge.
Unde-i baciul, unde?
Nimeni nu răspunde.

Şi prin spini deodată
chip de lut se-arată,
gură încolţată,
limbă spumegată,
frunte-ncrâncenată.
Iar oaia pribeagă,
sleită de vlagă,
geme şi se-ngaimă
tremurând de spaimă
şi drept peste-un trunchi
cade în genunchi.

Dar ce glas, ce tunet
vine cu răsunet?
lată… iată baciul
trosnind cu gârbaciul,
cu vântul în plete,
cu fluieru-n bete,
repezind cu sete
cârja de stejar
în lupul flămând.
Dar, vai, şerpi plevuşcă
pe păstor îl muşcă.
Spinii de pe munte
îl împung în frunte.
Pietrele din bezne
îl crestează-n glezne.
Iar lupul de-a drept
îi sare în piept.
Rânjind oţărât,
îl muşcă de gât.
Trăgând cu nesaţ,
îl rupe de braţ.
Ca un val involt,
se zvârle de şold.
Dar baciul viteaz,
prinzând cu necaz
fiara de grumaz,
de sus, de pe stânci,
îi dă iute brânci
în râpele-adânci.
Apoi plin de sânge,
puterile-şi strânge,
pe frunte-şi sărută
oaia cea pierdută
şi, cu ea pe umăr,
prin şerpi fără număr,
îşi croieşte vad
prin gura de Iad,
prin cioate de brad.

Sună văgăuna:
“N-am pierdui niciuna!
N-am pierdut niciuna!…”

*

Iar colo la stână
stau acum pe-o rână,
stau acum în tihnă
oile-n odihnă.
Somnul le alină,
luna le-nsenină,
norii li se-nclină.
Doar tu, baci viteaz,
doar tu stai tot treaz,
priveghind cu drag,
cu aspru toiag,
din noapte în noapte,
cu oile toate,
din zori până-n zori,
cu turma-ntre flori.

Dar la nunta ta,
munţii vor cânta,
brazii vor juca,
îngerii din Rai
vor sta fără grai,
văzând lângă tine
oile senine
prefăcute toate
în albe surate,
în albe domniţe
cu crini la cosiţe.

O, dar ce crăiasă,
ce împărăteasă
îţi va fi mireasă
îmbrăcată-n soare,
cu văl de ninsoare,
cu stele-n cunună,
călcând peste lună?

Nu va fi o zee,
zână marmoree,
nici os de regină
din zare străină.
Ci-ţi va fi menită
oaia cea fugită…
oaia rătăcită…
oaia cea pierdută,
una dintr-o sută,
cea mai vinovată
şi cea mai pătată,
dar decât oricare,
prin dulce iertare
cea mai iubitoare!

 

Pe cărările răzlețe
dintre zâmbet si suspine,
ți se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
într-o floare ?
Pentru cine s-ar desprinde
din broboadă
de zăpadă
ghiocelul în april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă ?
dacă totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roadă,
sorb și strâng în ei culoare
pentru vara următoare
embrionii
din begonii,
dacă totul e-o-ntâmplare ?
Pentru cine-și țese-n casă
haină pală
de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă,
dacă totul e neant ?
Pentru mințile obtuze
de bondari și buburuze ?
Pentru fluturii ce zboară
în zig-zaguri pe afară ?
Oare viespile ursuze
sunt inițiate-n artă ?
oare bărzăunii trupeși,
plini de miere pe musteți,
sunt sensibili,
sunt esteți ?
Oare-ar sta flămând bondarul
de n-ar fi subtil decorul
și nu și-ar abate zborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
n-ar fi … proporționate ? …
n-ar avea acea prestanță
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare și nuanță
de la alb pân’ la carmin ?
Nu cumva pretind … culbecii
sa dezvolte-atâtea specii
rozele și liliecii ?
Nu.
În floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden,
care-aduce-n valea morții
o înalt mărturie
în culoare,
în proporții,
în mireasmă
și-n desen.
Omule cu mintea plină,
du-te-o clipă în gradină,
treci prin văile-înflorite
și te uită la sulfină,
la bujori, la mărgărite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din cărare,
la năframa de mătase
ce ne-o dăruie ciclama !
Lasă-te să te desfete
ochii-adânci de violete,
clopoțeii cu trei cupe
și narcisele trompete !
Și ia seama !
Daca inima-ți rămâne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră …
leapăd-o !
zdrobește-o-n cioburi !
Sparge-o pe ilău cu dalta !…
Și apleacă-te în rugă
să ceri alta !

Dar de simți o-nseninare,
un surâs și o blândețe,
care vine
să te-aline
de povară,
de tristețe,
tu apleacă-te și spune:
“Surioară,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
într-o floare ?”
“Pentru cine ?…
Pentru om !
Pentru voi Făuritorul
Și-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior și de lumină,
ca în opera divină
să cunoașteți
AUTORUL … “

 

Să cânte strunele-ncordate, fanfarele să sune greu
din piepturile-nflăcărate a fiilor lui Dumnezeu.

Să crească imnuri ne-ntrerupte, o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte ce-au frânt Infernul pe Calvar!

I. Lanţurile

Era o zi scăldată-n soare, pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale, treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte, dar fiecare c-un destin,
şi sângele curgea fierbinte, cel omenesc şi cel divin.

În urma lor venea norodul şi colbul se urca în vânt.
dar într-o vale, voievodul ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu ţipete stridente chema oştirile din larg,
din cele şapte continente, din nori ce în furtuni se sparg!

Veneau toţi demonii grămadă, urlau şi clănţăneau din dinţi.
de-ar fi putut un om să-i vadă, pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.

Şi-acolo într-o vale-adâncă, într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă temutul comandant satan.

“Destul!” urlă de sus năprasnic. “Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om… vă pare-atât de groaznic? Doar nu-s o mie de Hristoşi!

Întind a beznelor aripă şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă, din locul morţii, fără zvon,

aduceţi  lanţurile toate ce-i  leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate, cătuşe de nesăbuiţi.

Şi-apoi  în zbor, cu mine-n frunte, deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte sub care va cădea răpus!”

În vremea asta în tăcere, sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere, sub cruce, prin ciulini răzleţi.

Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt, văzându-L tot mai copleşit.
Apoi… deodată… făr-un geamăt, Isus cel sfânt… S-a prăbuşit.

Porni  un vaiet în mulţime Isus… Isus… era înfrânt …
Chiar îngerii din înălţime priveau cu spaimă spre pământ.

Dar, iată, muntele de lanţuri, ciudatul  munte nevăzut,
acum… s-a prăbuşit prin şanţuri şi-n pulbere s-a prefăcut!…

Satan, parcă simţind că piere, la gură ghearele şi-a dus.
căci nu ştiuse ce putere era în jertfa lui Isus!…

“Vai, unde-s lanţurile, unde?” strigă, venind de jos, un sol.
“Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde! Sunt liberi morţii din Şeol!…”

“Mărire!” Cântă-n slavă bolta! Vrăjmaşul geme sub călcâi!
Fu prima luptă pe Golgota şi biruinţa cea dintâi.

II.  În ascuns

Între sclipiri de-oţel severe, urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere Îl tânguiau bărbaţi, femei.

“O, fiicelor, de ce vă strângeţi plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi şi pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde osânda grea pe cel uscat?”

Dar vorbele pe vânt zburară şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară între batjocură şi plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul, soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni  nu vedea sublimul dumnezeieştii dăruiri.

Cei mari erau orbiţi de-ambiţii; cei mici de Lege-mpovăraţi,
un impostor vedeau slăviţii; o victimă, cei întristaţi.

Isus putea să strige: “Eli, arată-Mă din nepătruns!”

Şi-n locul “Omului durerii”, în locul Mielului străpuns,

cei din sobor şi cei din gloată, privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată pe Cel mai ´nalt, mai sfânt erou!

Dar nu, Isus purta o haină de victimă şi impostor.
ce om ar fi păstrat în taină atâta slavă şi-atât dor?



Era a doua bătălie, Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie ce nimeni, nimeni n-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentinţa. Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa şi un ostaş, venind spre El,

I-a zis: “Dezbracă-Te şi-aruncă!” Şi-a tresărit uşor Isus.
“Dezbracă-Te … Ce grea poruncă! Dar nu-i din lume. E de sus…

Ţi-au pus o mantie pe umăr, şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână, ca să fii totul, fii nimic!

Eşti luptător şi Ţi se cere să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere şi, ca să-nvingi, să fii învins!

Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica, şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica şi fii Tu Însuţi cel jertfit.

Însă… cămaşa necusută… lucrată dintr-un singur fir…
cu-atâtea bucurii  ţesută, cu stropi de lacrimi şi de mir,

cămaşa tainică de Mire cea nelucrată din bucăţi,
simbolul  de neprihănire şi semnul  sfintei  unităţi,

ce greu cămaşa se desprinde şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde şi-ntârzie înduioşat…

Isus simţi venind deodată ecoul unui  vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă: “Opreşte-Te! Ai dat prea mult!”

Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul cu forţa magicului glas.
“Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul! E tot ce-n lume Ţi-a rămas!”

“Nu-i  tot… ” Şi-n clipa de răscruce, pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce să dea şi cel din urmă dar…

Pământ! Din tot întinsul zării priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării s-a dat ca pildă tuturor.

IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare, privea de jos spre Cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare a unui vinovat pământ…

Stătea cu faţa neclintită şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse, cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse, atâtea lacrimi şi dureri;

cu mâinile ce-odinioară au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară pe chipuri mici, cu păr bălai.

Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă, purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă sub măreţia de titan.

Întinde mantia deodată ca nor de fum într-un crater,
şi-ncepe atunci cea mai ciudată din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi… boc!… boc! ciocanul sună. Ţâşneşte cel dintâi izvor…
dar cade strania cunună a negrului cotropitor.

Şi bate iar… boc! boc!… ciocanul. Cad stropii roşii pe pământ…
dar geme biruit duşmanul şi sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!… Boc!… ciocanul iarăşi cade Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade şi muşcă-n ţărnă Belzebut.

Boc!… Boc!… Deşi sub vârf de coarne, Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne, iar El în Duh l-a ţintuit!

Şi, iată patru mari izvoare, ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare, spre nord, spre sud şi spre apus.

sunt patru fluvii de tărie, de dragoste, de cer, de har!
A fost a patra bătălie şi biruinţă pe Calvar.

V. Doctorii

Acum Isus în răni atârnă. (Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă o viperă şi-un tainic Miel.

Şi totuşi lupta iar se-ncinge, să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge sarcasmul celor ce-i iubeşti?

“Hei, Tu, profet al învierii…” vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii cu lungi versete din Scripturi.

“n-ai spus Tu că ridici un Templu? că-i  faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu, salvează-Ţi trupul dintre morţi!”

“Nu eşti  Ben-David?” spune altul, “eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul să mori pierdut într-un ungher?”

“Nu eşti  Mesia din vecie?” rânjeşte unul din tâlhari.
“Nu scoli Tu morţii din sicrie? N-ai vrea cu mine să dispari?…”

“Prea mult!” Satan din nou încearcă. “Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă pe-aceşti dulăi cu gând murdar!

Mai bine să arunci văpaie să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie şi nu se-arată nici un rod!”

Isus, spre zarea depărtată, şopti cu gândul peste veac:
“O, iartă tuturora, Tată, că ei nu ştiu acum ce fac!…”

Şi-atunci, cu buza tremurândă, cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
“Hei, tu, tovarăş de osândă, ce-ai râs de Solul Celui Sfânt…

ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte. Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte de mine când vei fi-mpărat…”

Era întâiul rod! Mărire! Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire: “Tu… azi… vei fi cu Mine-n Rai…”

Voi, fraţi, când râsul şi minciuna vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna de doctorii de pe Calvar!

VI. “Eli!… Eli!…”

Deodată… c-un fior… mulţimea şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea? Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare, un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse şi dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală ca un sfârşit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume să vadă ce vedea Isus…

Mai mulţi decât nisipul mării, mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării din mii de ciucuri de catran,

gigantice oştiri de duhuri, în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri între Isus şi Dumnezeu.

“Eşti vinovat!” striga oştirea. “Da. Vina tuturor căzu,
dar Tu, purtând nelegiuirea, de toate vinovat eşti Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna şi despărţit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul făţarnic, pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic! Eşti vinovat! Eşti vinovat!…”

“Eli! Eli!…” se-aude-n bezne. “Eli! Lama Sabactani!…
Străpuns în mâini, străpuns în glezne şi fără Tine cât voi fi?

Eu nu mai sunt decât un vierme privit cu silă şi strivit,
dar cum să uit că-n slăvi eterne Tu M-ai născut şi M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înnoirii, Te chem şi strig împovărat:
de toată vina omenirii, Părinte, da, sunt vinovat!”

O rază şi-a adus cuvântul asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul, se sfarmă stâncile în munţi!

S-a despicat catapeteasma şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma, şi şterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta, vibrează soarele-n etern!
A şasea luptă pe Golgota a smuls zăvorul către Cer!

VII. Ultimul vrăjmaş

Acum e cea din urmă luptă, tăcere, într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă şi sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârşită, dar dragostea şi mila, nu!…
Învinsă-i vipera cumplită şi oastea-n gol i se pierdu.

Dar… ultimul vrăjmaş veghează, pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază, se-nalţă moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanţă, pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă de-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări… se-arată… cu ochi adânci, cu chipul pal…
Se-opreşte o clipă, şi deodată înfige pintenii în cal.

Oţelul spintecă văzduhul, dar Fiul strigă-n zări: “Ava!”
Ţărâna piară. Însă Duhul se-ncredinţează-n mâna Ta!”

Se pleacă fruntea, se destined, un astru lunecă-n apus…
Iar de pe cruce se desprinde, mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă, în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă, cununa veşnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire! E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire! E-ntâiul frate între fraţi!

Îl vei vedea din zări, Marie, în trup slăvit de Duh şi Har.
A fost a şaptea bătălie şi cea din urmă pe Calvar.



Să cânte strunele-ncordate! Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate, e Soarele etern! Amin.

Costache Ioanid

 

La Zohelet, la masa răzvrătirii,
Adonia, davidicul lăstar,
cu preotul bătrân Abiatar
și cu Ioab, mai-marele oștirii
se proclamase domn prin legea firii
și închina pahar după pahar.

 

Și-n timp ce minți bătrâne și dibace
urcau un rege-sânge în Sion,
pe drumul ce coboară din Ghihon
din Muntele Măslinilor încoace,
Venea pe-o măgăriță Solomon…
un rege-ales de sus, un rege-pace!

              *

Trecură anii. Un întreg mileniu.
Într-un palat de lângă sacrul zid,
Se sfătuiau cu-același duh avid
preoți bătrâni și cărturari de geniu,
aceleași căpetenii de cetate
de-același tainic rege adunate.

 

“Să rupem orice funii ce ne țin!
ca să scăpam de Domnul și de Unsul
și de strânsoarea lanțului divin!”
“Voi nu cunoașteți încă nepătrunsul!
Să biruie romanii pe deplin?
Să pierdem tot, și cârmă și cămin?
Sau…UNUL doar să fie-n loc străpunsul?”

 

Și-n acest timp, din nou dinspre Ghihon,
înconjurat de psalmi și bucurie
venea pe măgăruș… ca o făclie…
venea din cer, pe calea spre Sion,
un REGE-PACE, pentru veșnicie…

 

Un vânt de seară începu să joace
Și Regele în cale se opri
Vorbind ciudat de tainice soroace.
“Ierusalime…” Mesia vorbi
“O, de-ai cunoaște în această zi
iubirea Mea care-ți aduce PACE!”

 

Și Pacea Sfântă, Pacea Împlinirii
Se coborî apoi în Templul ei.
Dar preoții, bătrânii farisei,
toți cei uniți la masa răzvrătirii,
acele minți viclene și deșarte,
au vrut mai bine negură și moarte.

 

Și-atunci lăsând coroana lui David
sub aripile acvilei romane
Isus luă mulțimile sărmane,
pornind să cucerească nu un zid,
nu cetățui de piatră, nu coroane,
ci inimi, fortărețele umane…

 

Și-astfel pe măgărușul umilinței,
întâmpinat de suflete fervente
trecu Mesia, Regele Credinței,
Spre Roma, spre Olimp, prin largi torente,
spre toate cele șase continente.

 

Și când prin valul Dunării involt,
Trecu Isus cu sfânta lui povară,
străbunii noștri Îl întâmpinară
pe Mureș, pe Târnave și pe Olt.


Și se facu în inimi primăvară.

Plugarii își lăsară fieru-n glie,
Ciobanii, miorițele la stână
Iar tinerele acul pe tipsie. 

Și mulți L-au găzduit cu bunătate
Pe Mesia în patria română.

 

Prietene, ascultă. Ia aminte.
Nu simți tu oare-un freamăt de zăvoi?
Nu vezi cum cei umili se strâng șuvoi?
cu bucuria cântecelor sfinte?
Nu știi că Domnu-i încă pe Negoi
și pe Bihor, călcând pe vechi veșminte?

 

Mai poți tăcea, când nici un dor nu tace?
Mai poți să stai deoparte ca un sloi?
O, vino dar să cânti și tu cu noi,
întâmpinând eternul REGE-PACE! 


O, vino-ACUM, căci iată, El se-ntoarce,
La capătul mileniului doi,
Spre zidul sacru iarăși înapoi!

Costache Ioanid

 

O, ce Prunc, ce Prunc ciudat,

S-a născut în Canaan,
într-un staul, pe-un suman!
Unii spun că-i un sărman.
Alții spun că-i Împărat.
Unii spun că-i un viclean.
Alții spun că-I minunat!


O, ce Prunc, ce Prunc de Soare
S-a născut in Betleem,
între vite care gem!
Unii văd în El blestem.
Alții văd în El salvare.
Unii văd un trist poem.
Alții văd un rai în floare.


O, ce Prunc în două chipuri.
Unii-L scad și alții-L cresc.
Unii râd și mulți suspină.
Unii spun că-I prea de tină.
Alții spun că-I prea Ceresc.
Unii spun: prea grea doctrină!
Eu spun numai: ÎL IUBESC!

Costache Ioanid

error: Content is protected !!