Traiește ca și cum Histos ar fi murit ieri,
ar fi înviat din morti azi și s-ar intoarce mâine.

Pacostea rivalității religioase

La baza tuturor relelor şi confuziilor din sânul creştinătăţii, de-a lungul secolelor, a stat întotdeauna lipsa de recunoaştere a culpa­bilităţii ecleziastice, concretizată în supremaţia spiritului confe­sional, pe de o parte, iar pe de altă parte, în neglijarea luminoaselor şi obligatoriilor comandamente evanghelice de către o ierarhie, incapabilă să respingă ofensiva năprasnică a forţelor adversare creştinismului şi, ca atare, răspunzătoare de desfigurarea morală a lumii creştine.

Cu excepţia primelor veacuri, când clerul şi poporul alcătuiau o unitate indestructibilă, când oamenii se integrau deplin în viaţa co­munitară a Bisericii, întrucât o considerau „Mireasa lui Hristos”, Biserica s-a transformat – minimalizând capacitatea distructivă a duhului eterocreştin – într-o instituţie socială, susceptibilă de com­promisuri şi recrucificări, de parcă şi Golgota şi mântuirea s-ar afla în lume. „Şi aşa am ajuns (scria, cu amărăciune, părintele Iosif Trifa, întemeietorul şi sufletul mişcării ortodoxe Oastea Domnului) la ciudata creştinătate de azi, care crede că se poate mântui, stând „în tabără”. Crede omul în Dumnezeu, crede în Isus Hristos, merge din când în când şi la biserică, ţine şi unele porunci, dar trăieşte în lume, trăieşte „în tabără”, trăieşte în bună pace cu toate modele şi Păcatele lumii.”

De la smerenia paulinică a acelui dezarmant „cunosc în parte” (1 Corinteni, 13.12) s-a ajuns la exclusivismul dogmatic, la con-fesionalismul agresivelor mărturisiri de credinţă: „cunosc totul”, dar numai eu, în confesiunea mea, în Biserica mea, depozitara unică a revelaţiei divine. S-a ajuns la excesele fanatismului reli­gios, ale duplicităţii misionare şi ale vrăjmăşiilor interconfesionale, diametral opuse „secolului de aur” al Bisericii lui Hristos. Problema Iisus – care este cheia de boltă a mântuirii individuale şi sociale – se estompează, devine aproape sâcâitoare pentru vajnicii apărători ai patrimoniilor dogmatice intangibile şi sfârşeşte prin a fi minimalizată. „Nebunia propovăduirii Crucii” este substituită prin exacerbarea teoretizărilor „pro domo sua”, prin supraapre­cierea particularităţilor confesionale şi combaterea sau negarea ideilor de altă coloratură doctrinară.

Ecleziocentrismul continuă să-şi fluture, din păcate, trena sa demodată peste societatea creştină actuală, menţinând-o divizată, descumpănită şi uluită de noul mers al Istoriei şi de stringenţa ne­cesităţilor umane. Bisericile ajung concurente, în locul splendidei omogenităţi a începutului victorios de viaţă nouă, pe care omenirea a salutat-o în prezenţa vie, izbăvitoare, a Bisericii lui Hristos; o con­curenţă care se va solda cu mari şi inutile pierderi, cu degradante şi ruşinoase satisfacţii, cu efemere şi neconvigătoare triumfuri. Ca şi cum Iisus ar fi căzut, la împărţeală, unei anumite formaţiuni bisericeşti. Ca şi cum ar fi transmis taina împărăţiei lui Dumnezeu, în mod părtinitor, unor anumite persoane favorizate şi, deci, cu drept de unilateralitate confesională.

Rivalitatea religioasă a ciopârţit chipul lui Iisus Hristos în lume şi a împărţit lumea în feude confesionale ireconciliabile, vinovate de neopăgânismul din zilele noastre. Sub raportul spiritualităţii, creştinismul trebuia să rămână unitar, aşa cum S-a rugat Domnul înainte de a fi prins: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan, 17.21). Creştinătatea fracţionată, discordantă şi dispersată păcătuieşte nu atât prin lipsa de unitate dogmatică sau prin diversitatea rânduielilor, cât îndeosebi prin puţinătatea coeziunii spirituale, determinată de absenţa trăirii în Isus şi pentru Isus, preconizată de Evanghelie.

Dacă Machiavelli învinuia papalitatea şi călugării de decadenţa patriei sale şi de stricăciunea morală a poporului italian, noi aruncăm întreaga vină a impasului în care ne găsim şi-a declinului spiritual din România post-revoluţionară asupra orgoliului dog­maticcare domină nu numai vârfurile ecleziastice ale Bisericii ortodoxe, ci şi ale tuturor celorlalte confesiuni. Din această cauză, măcinaţi de pofte şi aspiraţii egoiste sau cocoţaţi pe muşuroaiele unor limitate şi bicisnice spiritualităţi confesionale, noi toţi aceia, care ne mândrim cu năstruşnica ispravă a separaţiei creştine, „bâjbâim ca nişte orbi de-a lungul unui zid, bâjbâim ca cei ce n-au ochi, ne poticnim ziua-n amiaza mare, ca noaptea (…), aşteptăm izbăvirea şi nu este, aşteptăm mântuirea şi ea este departe de noi” (Isaia, 59.10-11).

Apostolul Pavel, cu gândul la Isus, doreşte să fie el însuşi anatema pentru fraţii săi trupeşti, şi noi anatemizăm şi osândim pe fraţii noştri de credinţă, pentru că nu au aceleaşi dogme şi nu frecventează aceleaşi locaşuri de închinare ca noi. Apostolul Pavel susţine: „Voi sunteţi ai lui Hristos”, şi noi ne opunem, strigându-i: „Ba Hristos este al nostru!”, confesionalizându-L şi, finalmente, minimalizându-L, tăgăduitori, prin faptele şi activitatea de fiece zi, ai adevărului rostit de Isus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roadă voastră să rămână” {Ioan, 15.16). Apostolul Pavel ne în­deamnă, în numele lui Isus: „Să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire” (/ Corinteni, 1.10) şi noi, prelaţi şi preoţi, intelectuali şi credincioşi de rând, minţi ascuţite şi suflete înaripate, ne-am luat şi ne mai luăm la harţă, ne-am dezbinat şi ne menţinem dezbinaţi, descotorisindu-ne de podoaba numelui de creştin şi împopoţonându-ne cu etichetele variaţiilor confesionale, pentru ca sciziunea şi înstrăinarea să fie mai pronunţate şi mai dureroase. în tot timpul şi la tot pasul auzim:

„Eu sunt al lui Pavel!”, „Şi eu al lui Chifa!”, respectiv: „Eu sunt ortodox” şi „Eu sunt catolic”, „Eu sunt luteran” şi „Eu sunt bap­tist”, fără să ne dăm seama cât de sfâşietoare este drama descompu­nerii unităţii şi spiritualităţii creştine într-o societate în care Bise­ricile n-au fost la înălţimea chemării divine. De aceea, acuzaţiile paulinice îşi păstrează valabilitatea lor iniţială: „Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?” (1 Corinteni, 1.12-13).

Creştinismul zilelor noastre a ajuns o religie fără putere, fiind­că a devenit o religie ecleziocentrică, axată pe spiritul clerical şi confesional, şi nu cristocentrică, trăgându-şi seva din crucea Golgotei şi având, în centrul preocupărilor sale, o singură valoare absolută: Iisus Hristos, unica hrană indispensabilă a umanităţii, adică „pâinea care s-a pogorât din cer” pentru toţi păcătoşii pă­mântului, pentru toţi flămânzii şi însetaţii lumii. Şi lumea are o mistuitoare nevoie de certitudine, de mântuire, de Iisus Hristos, „nădejdea slavei” şi nu de „nădejdi înşelătoare care nu slujesc la nimic” (Ieremia, 7.8), nu de confesiuni monopoliste şi de Iisuşi fantomatici. Ca nişte străjeri ai lui Dumnezeu pe pământul româ­nesc, noi creştinii trebuie să trâmbiţăm vestea cea bună a mântuirii peste barierele artificiale care frânează răspândirea învăţăturii lui Hristos. In joc este sufletul omenesc, salvarea sau pierzarea unei ţări, decăzută din punct de vedere moral şi tot mai mult înstrăinată de „Dumnezeul cel viu şi adevărat” (despre care vorbeşte Blaise Pascal), în urma celor 45 de ani de totalitarism comunist, când am fost de-a dreptul jefuiţi de prospeţimile demnităţii şi de entuzias­mul unei credinţe sănătoase.

îmi termin articolul cu ceea ce scriam în 1998, în cartea în aşteptarea unui nou pământ, apărută în editura Duh şi Adevăr din Bucureşti: „O, dacă pentru toate confesiunile Isus Hristos ar fi totul şi în toţi, dacă în toţi conducătorii de culte ar prima substanţaunificatoare a Fiului, prin Duhul Sfânt, în pofida oricărui duh sec­tar şi-a oricărei hegemonii dogmatice! Am ajunge, cu adevărat, un singur trup”. Am fi cu adevărat, „în chip desăvârşit una”. Evi­tând nisipul inconsistent al „învăţăturilor deosebite”, al „cercetări­lor fără rost”, al „certurilor de cuvinte” şi al „zadarnicilor ciocniri de vorbe” (1 Timotei, 6.3-5), credinţa noastră va lucra prin dragoste. Iar dragostea creştină, această dumnezeiască legătură a desăvârşirii, care poate unifica „oile” în jurul unui singur „Păstor”, va rodi, din sângele lui Hristos, o societate transfigurată, surpând zidurile de despărţire dintre oameni şi înlăturând vrăjmăşiile inter-confesionale.”

Sergiu Grossu
(«Cuvântul Românesc», septembrie 2001).

Din aceeasi categorie