Sergiu Grossu
În articolul de faţă nu vrem să atingem problema sclaviei sociale – fie ea politică, economică sau, chiar, ideologică -, fiindcă mai gravă, mai primejdioasă, mai dăunătoare pentru evoluţia morală a societăţii în care trăim a fost şi rămâne robia păcatului, această degradantă realitate psihică, a cărei lege se luptă în mădularele noastre şi ne împinge la necurăţie şi fărădelegi (ROMANI, 6. 19), desfigurându-ne interioritatea şi anulând în noi voinţa de a face binele impus de Evanghelie. Căci în starea de robie a omului dinlăuntru, scrie apostolul Pavel, „binele, pe care vreau să-1 fac, nu-1 fac, ci răul pe care nu vreau sa-1 fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine” (ROMANI, 7. 19-20).
Vânduţi robi păcatului, ca să folosim icoana de vorbire paulinică, ne zbatem neputincioşi pe drumurile întortocheate ale unei existenţe pseudo-creştine, bălăcindu-ne „în poftele firii noastre pământeşti”, făcând voile ei şi dând ascultare gândurilor deşănţate care ne domină (EFESENI, 2. 3).De aceea, putem afirma, cu toată certitudinea, că la baza contradicţiilor, a dezmăţului, a îndepărtării de Dumnezeu, de care dă dovadă, cu prisosinţă, umanitatea de azi, stă nemiloasa lege a păcatului. Infantilismul credinţei ne face să devenim „robi oamenilor” (1 CORINTENI, 7. 23), să cădem „sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii” (GALATENI 4. 3). De pildă, robi doctrinei comuniste, lansată de Marx, Lenin, Troţki sau Mao Ţe-Dun; robi teologiei raţionaliste, demitizante şi neevanghelice, oferită de Bultman şi de alţii ca el. în ce priveşte soiul acesta de oameni, sfântul Pavel ne atrage atenţia ca să ne ferim de cursa lor şi să fim, astfel, izbăviţi, socotindu-i „nechibzuiţi şi răi”, lipsiţi de credinţă (2 TESALONICENI, 3. 2).
De la robia păcatului şi a oamenilor trebuie să ajungem la robia neprihănirii, să devenim „robi ai lui Dumnezeu”, ascultând „din inimă de dreptarul învăţăturii” Mântuitorului (ROMANI, 6.17,22). Este singura posibilitate, singura cale care duce la libertatea noastră interioară şi, totodată, la libertatea întregii lumi. Numai atunci când Fiul lui Dumnezeu, care este Adevărul, ne va face slobozi, vom fi „cu adevărat slobozi” (IOAN, 8. 32, 36).
Nu se poate atinge treapta ascultării „din inimă” a tot ce ne învaţă pedagogia divină, fără ca să coborâm în inima noastră „împărţită” (IACOV, 4. 8), pentru a ne sonda adâncurile, pentru a ne cerceta ungherele lăuntrice, pentru a ne verifica pe noi înşine mai întâi; ca, apoi, să cunoaştem mediul ambiant, să descoperim cauzele unui cutare sau cutare fenomen socio-politic; să avem informaţia exactă, relativ la nivelul spiritual al oamenilor cu care suntem în contact sau care se află în vârful piramidei sociale; să scotocim în sertarele dubioase ale trecutului sau ale actualităţii. Povaţa evanghelică „pe voi înşivă cercetaţi-vă” (2 CORINTENI, 13.5) constituie debutul examenului nostru duhovnicesc, al cărui imperativ biblic sună aşa: „Veniţi-vă în fire şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine” (ŢEFANIA, 2. 1). Ne cercetăm, astfel, „umbletele” (PLÂNGERI, 3. 40), ne uităm „cu băgare de seamă” la căile ce le bătătorim (HAGAI, 1. 5-7), ne verificăm faptele (GALATENI, 6. 4), ţinem cont de „bârna” care ne deformează ochiul sufletului (MATEI, 7. 3-4).
Îndrumaţi de Duhul lui Dumnezeu, ca să ne arate ceea ce nu vedem (IOV, 34. 32), ajungem să cercetăm „toate lucrurile”, înţelegându-le, adâncindu-le şi pricepând nu numai rostul lor, ci şi „nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei” (ECLEZIASTUL, 7. 25).
Oamenii răi, denunţaţi de Cuvântul Domnului, nu ne mai pot înşela, zicându-ne: „Haidem să slujim altor dumnezei!”, deoarece suntem avertizaţi cum să procedăm, spre a nu greşi: „Să faci cercetări, să cauţi şi să întrebi cu de-amănuntul…” (DEUTERONOM, 13 13-14). în capitala ţării, în oraşele prin care trecem şi pe care le cutreierăm, iată ce ni se cere: „Uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi… dacă se găseşte un-om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr…” (IEREMIA, 5. 1). însuşi Isus Hristos ne îndeamnă: „în orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic…” (MATEI, 10. 11).
Examenul, de care vorbeşte Scriptura, este posibil cu ajutorul Luminii. Adică al Mântuitorului, care este „Lumina lumii”. Şi noi ştim că oricine îl urmează pe Iisus „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (IOAN, 8. 12). Această lumină penetrantă ne obligă să nu dăm crezare „oricărui duh” (1 IOAN, 4. 1) care incită pe creştini la violenţă; care propagă doctrina diabolică a „morţii lui Dumnezeu”, diametral opusă viziunii evanghelice; care depreciază structura mistică a Bisericii; care falsifică, contestă sau atacă Evanghelia lui Hristos; care sugerează colaborarea creştinilor cu comuniştii sau cu francmasonii, dispreţuind sfatul Apostolului: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 CORINTENI, 6. 14).
Învăţătura lui Hristos oferă lumii bulversate şi înrobite (acestei lumi care pluteşte în voia tuturor vânturilor şi valurilor duşmănoase, potrivnice creştinismului) o libertate reală, o libertate integrală pentru toţi. Nu este libertatea lupului, cu alte cuvinte libertatea unei dictaturi demenţiale sau a unei anumite clase sociale, propunând desfiinţarea propriilor lanţuri politice, dar gata să subjuge pe opozanţi. Numai în Isus indivizii şi colectivităţile vor fi, conform promisiunii, „cu adevărat liberi”.
Mai cu seamă noi, cei ce-am cunoscut strivirea şi batjocura dictaturii comuniste, avem datoria sfântă să alegem astăzi – după îndemnul adresat, odinioară, poporului de către Iosua – cui vrem să slujim: lui Dumnezeu sau lui Belial? Şi cu ce vrem să rămânem: cu libertatea interioară, obţinută prin Isus Hristos sau cu robia păcatului fără El, respectiv „străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (EFESEN 2. 12).
Legea libertăţii sau, cum o numeşte apostolul Iacov, Legea slobozeniei, este o „lege desăvârşită” (IACOV, 1. 25) pe care o putem împlini cu o singură condiţie: luând jugul lui Iisus, căci acest jug „este bun” şi această sarcină „este uşoară” (MATEI, 11. 29-30). Libertatea creştină nu are nimic comun cu libertatea omului „vândut păcatului”, cu dezordinea şi căderile firii pământeşti. Noi am fost chemaţi la slobozenie, într-adevăr; ceea ce nu înseamnă că ne este permis să facem din ea „o pricină”, ca să trăim după legea păcatului, a omului natural, poftind „împotriva Duhului” (GALATENI, 5. 13, 17). Dacă am devenit, prin Hristos, „nişte oameni slobozi”, se impune să ne purtăm ca atare, evitând să facem din slobozenie „o haină a răutăţii” (1 PETRU, 2. 16). Să nu ne lăudăm cu o slobozenie iluzorie, când ne comportăm întocmai unor „robi ai stricăciunii”, ştiut fiind că „fiecare este robul lucrului de care este biruit” (2 PETRU, 2. 19).
Cum să obţinem această indispensabilă, sublimă libertate lăuntrică? în primul rând, să ne răstignim omul cel vechi împreună cu Iisus „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (ROMANI, 6. 6). în al doilea rând, să ne lăsăm în seama Duhului Sfânt, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (2 CORINTENI, 3. 17).
Odată ce libertatea interioară a fost realizată – libertatea sufletului, a inimii, a minţii şi a voinţei -, avem voie să anvizajăm posibilitatea unei libertăţi social-politice. Când am dezlegat, în noi, „lanţurile răutăţii” şi-am rupt „legăturile robiei” tuturor patimilor, punând capăt servitutii micimii noastre sufleteşti, atunci nu ne va fi greu să înlăturăm „orice fel de jug” social, cultural, politic, şi să ridicăm, din groapa mizeriei şi-a disperării, pe cei „asupriţi” (ISAIA, 58. 6).
“Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine” , aşa ne recomandă Mântuitorul şi nouă, Românilor, dacă dorim şi vrem să vedem, în sfârşit, clădindu-se o societate liberă, o Românie nouă, descătuşată definitiv de lanţurile şi de jugul unor ani de ruşinoasă abdicare de la principiile Evangheliei lui Hristos.
(«Gândirea», nr. 1-3/2000)