CU ARGHEZI-N BUZUNAR

Sergiu Grossu

Cu problema scrisului şi a prezenţei mele în viaţa literară de după instaurarea regimului comunist în România nu mai aveam nici o bătaie de cap de multă vreme, de când Mihail Sadoveanu se opintea să ne înveţe că „lumina vine de la Răsărit”, iar preacucernicul Gala Galaction preamărea „Hymalaya roşie”, cu prilejul unei şezători literare organizate la Bucureşti, sub zodia proaspătului „realism socialist”, impus de Moscova şi acceptat, cu uşurinţă, de o întreagă droaie de condeieri lingăi. Nu este cazul să dau numele celor mai vârstnici, prezenţi deja în istoria literaturii române, colaborând în perioada acelor ani tulburi (1945-1948), unii din convingerea justeţei materialismului dialectic, alţii de teamă sau, pur şi simplu, din lichelism oportunist. La fel voi proceda şi cu tinerii de vârsta mea care, atunci când noi – basarabeni sau bucovi­neni – scriam despre jertfa latinităţii pe întinsele stepe înzăpezite ale colosului bolşevic, ei jubilau la fiecare înfrângere românească, în pagina a doua a ziarului „Timpul”, pusă la dispoziţia lor de curioasa generozitate a unui director pe care aveam să-1 întâlnesc, ceva mai târziu, vânzând ziare într-un chioşc bucureştean.

Tema articolului de faţă fiind Tudor Arghezi, să va vorbesc de el, ca un fost şi actual admirator al poeziei sale, dar de pe urma căruia am avut mult de suferit. Şi să vedeţi de ce.

Într-o zi de ianuarie 1959 (arestările de cetăţeni nevinovaţi înce­puseră încă din vara trecută), mă aflam pe strada G^ral Berthelot, aproape de Calea Victoriei, în drum spre casă, când zăresc în vitri­na unei librării revista „Luceafăcul”, cu doi „psalmi” ai lui Arghezi pe prima pagină. Cumpăr „preţioasa” publicaţie, atras de numele marelui bard, şi mă opresc pe trotuar să-i citesc, în grabă, versurile, ştiindu-1 câştigat – în urma vizitei lui Petru Dumitru la „Mărţişor” – de noua linie directoare a literaturii procomuniste. Psalmul din susul paginii întâi era acela în care poetul, în căutare de Dum­nezeu, voia să-L pipăie şi să strige: „Este!”. Al doilea făcea însă parte din ciclul de poeme ateiste, propunându-şi dărâmarea ido­lilor, primul pe lista celebrului apostat fiind Dumnezeu („Să-ncep întâi cu Tine”).

Scârbit, indignat, revoltat chiar, m-am îndreptat spre Calea Moşilor, unde locuiam, măcinându-mi în gând puternica silă ce mă cuprinsese, ca o dihanie sfâşietoare, şi care luă forma unei dia­tribe satirice, punctată cu virulenţa vocabularului poetic arghezian. La starea mea de profundă indignare au contribuit, în egală măsu­ră, relatările soţiei mele, care-1 cunoştea bine pe Tudor Arghezi, fiindcă stătuse de vorbă cu el ore întregi la telefon sau ori de câte ori îl vizita la Mărţişor; cunoştea felul necinstit în care şi-a ago­nisit acareturile şi livada; era prietenă cu Mitzura, îndrăgostită de un asistent de la catedra de Sociologie (neagreat de poetul-tată, pentru că era un „pârlit”, un „tânăr sărac”) şi cu care nu se putea întâlni decât asigurându-şi părintele grijuliu că doarme la Coleta Bruteanu, nepoată pe linie maternă a lui Iuliu Maniu şi redactor la cotidianul PNŢ Dreptatea”…

Iată-mă ajuns acasă, cerându-i soţiei o foaie de hârtie şi un creion, în vederea „imortalizării” produsului meu anti-Arghezi, pe care-1 transcriu întocmai:

În veac să n-ai iertare

Moto: „Zis-a nebunul în inima sa:

Nu este Dumnezeu!” (PSALM 13. 1)

In veac să n-ai iertare, rămâie-n veac sminteala

De-a irosi pe stihuri hârtia şi cerneala,

De-aţi vinde conştiinţa pe-un mârşav blid de linte

Pupând în fund Partidul, râzând de cele sfinte,

De-a ridica spre ceruri bicisnici pumni de ură,

O, javră autohtonă, celebră stârpitură,

Mucegăită hrubă, cu miros de latrine

In care zac strămoşii asasinaţi de tine..

In veac să nu te ierte văzduhul, brazda, apa,

Să te mănânce viermii, să nu te-ncapă groapa

Fiindcă-n veac poporul nu-ţi va ierta, Arghezi,

Scuipatul minţii tale, de-un preţ cu căcărezii…

Nu l-am citit decât soţiei, de îndată ce l-am scris, şi în seara aceleiaşi zile fratelui meu, Nicolae, sosit în vizită la noi, care, încântat de „talentul furtunos” de care dădeam dovadă („Auzi, să compui în cap, mergând pe stradă!”), m-a sfătuit totuşi: „Rupe hâr­tia asta, că-i vai de tine, dacă te prinde cu Arghezi-n buzunar!”. De fapt, n-am rupt foaia de hârtie cu buclucaşa mea satiră, ci am uitat-o în buzunarul hainei pe care o îmbrăcam în fiecare diminea­ţă, mergând la serviciu.

Până când… Până când, în noaptea de 7 martie 1959, mai bine zis în miez de noapte, ne-au trezit din somn trei-patru indivizi, năpustindu-se în holul apartamentului sub pretextul verificării buletinului de identitate. Noi ne-am dat imediat seama care-i sco­pul invaziei lor nocturne, aşteptându-ne, oarecum, la această „sur­priză” şi având pregătite, din timp, două mici valize, cu cele nece­sare unei arestări şi condamnări (Coleta, soţia mea, fusese arestată la 24 august 1949 şi reţinută în detenţie, ca pedeapsă administra­tivă, până la 25 septembrie 1953, iar experienţa sa celulară a descris-o în cartea Binecuvântată fii, închisoare, tradusă din lim­ba franceză şi apărută recent, în două ediţii, la editurile „Univers” şi „Duh şi Adevăr”.)

Primul lucru a fost ca unul din invadatori să verifice radioul (dacă n-am ascultat „Europa liberă” înainte de culcare), iar altul să-mi socotocească buzunarele hainei, pe care o agăţasem de un scaun, în loc s-o pun în şifonier „ca toată lumea”, cum mi-a repro­şat soţia la eliberare. Mi-au descoperit, astfel, preţioasa „pradă”, precum şi toate notiţele, însemnările, scrisorile, mă rog, întreaga mea zestre literară clandestină, „de sertar”, realizată nu în vederea publicării, ci, conform mentalităţii securiste, pentru cine ştie ce „complot” anticomunist, ca „duşman al poporului”…

A urmat, apoi, al doilea pas al cercetării lor: să scriu pe fiecare petec de hârtie: „Găsită la mine, cu ocazia percheziţiei, 7.3.1959″ şi să semnez „citeţ”. Când am ajuns la foaia cu „în veac să n-ai iertare!”, mi-am amintit, în câteva fracţiuni de secundă, de cuvin­tele fratelui meu: „Rupe hârtia asta, că-i vai de tine dacă te prinde cu Arghezi-n buzunar!”. Şi mi-am mai adus aminte de încă un fapt povestit de soţia mea că i s-a întâmplat unei tinere de 16 ani (Marioana Cantacuzino, nepoata lui George Enescu şi viitoarea scrii­toare Oana Orlea), arestată şi ea, de-a valma cu alte fiinţe inocente: descoperindu-se, la plecarea acasă a unei deţinute, o bucăţică de hârtie, în care biata Marioara îi scrisese mamei sale, în limba franceză, câteva cuvinte, ea a răsturnat – profitând de neatenţia anchetatorului – călimara cu cerneală de pe birou peste misiva cu pricina, spre a împiedica descifrarea conţinutului. Cum nu aveam şansa unei călimări, folosind doar pixul pentru semnăturile ce mi se cereau, mi-a venit ideea să mototolesc hârtia, sperând să fac să dispară, în special, pasajul sinistrei mele culpabilităţi: „Pupând în fund Partidul” (mai ales că „în fund” era zis pe româneşte, sfiindu-mă, acum, să-1 transcriu în forma sa originală).

Pentru a pune capăt gestului meu „fraudulos”, au tăbărât cu toţii pe mine, lovindu-mă cu pumnii, spărgându-mi ochelarii, umplându-mă de sânge şi punându-mi cătuşe la mâini, fără să se sin­chisească de spaima şi durerea soţiei mele. Pe la orele 5 dimineaţa m-au zvârlit într-o maşină, mi s-au pus ochelarii negri pe ochi şi m-au dus la închisoarea Uranus, unde am avut parte de cea dintâi anchetă, legată de reconstituirea „corpului delict”, deteriorat de mine…

Ei, ce te faci, Sergiule? Pe unde mai scoţi cămaşa? Eu stăteam pe scaun, la o masă cam la 5 metri vizavi de biroul căpitanului anchetator. Miop fiind şi lipsit de ochelarii pe care mi i-au spart bătăuşii securişti în noaptea arestării, nu sesizam privirile lui iscoditoare, jocul psihologic binecunoscut, în vederea intimidării victimei din faţă, fâstâcită de ceea ce i s-a întâmplat şi, pe deasupra, complexată de noua situaţie de proaspăt deţinut. Când îl bănuiam stând cu nasul în dosarul meu nou-nouţ, încercam să şterg cuvintele „nepermise”, transformând degetul în radieră şi reuşind, până la urmă, să schimb „pupând în fund partidul” în mai puţin duşmă­noasa învinuire: „pupând în fund pe alţii” (ultimul „p” înlocuind pe cel al partidului, scris tot cu literă mică).

Operaţiunea mea 1-a satisfăcut pe reprezentantul inchiziţiei comuniste, pe care-1 auzeam râzând pe culoarul închisorii, împre­ună cu alţi ofiţeri. Verificând, probabil, dacă poemul meu satiric a fost difuzat sau nu, aşa cum circulau, de la o ureche la alta, tăioase­le epigrame ale lui Păstorel Teodoreanu, şi constatând caracterul intim al „infracţiunii” mele literare, m-au lăsat în pace, timp de o săptămână. De abia la proces mi s-a adus acuzaţia, între multe alte mari abateri ca element duşmănos al regimului, de a fi aruncat cu noroi într-un membru de onoare al Marii Adunări Naţionale şi poet de prestigiu al Republicii Populare Române. M-am apărat, decla­rând: „Pe cât de mare a fost Tudor Arghezi ca poet, tot atât de mare a fost şi ca lichea, profitând sub toate stăpânirile anterioare…”

Condamnat la 12 ani de temniţă grea, din care n-am executat decât trei, am rămas cu aceeaşi părere tăioasă, dar veridică. O pă­rere care ar trebui să-i usture pe toţi aceia care au călcat pe urmele lui Arghezi, care mai zbenguie pe culoarele Academiei Române sau ale Uniunii Scriitorilor, de parcă nu şi-au spurcat sufletul şi mintea de-a lungul celor 45 de ani de dictatură comunistă. Şi care, la Televiziune fiind, n-au permis emisiunea, înregistrată cu mine în aprilie 1996 de Daniela Zeca, tocmai pentru că dădeam în vileag lichelismul marelui poet. Iar prin osândirea lui deranjam cine ştie ce statură compromisă de cenzor vindicativ, care şi-a retrăit -impunându-şi cenzura – laşităţile şi micimea slugărniciei sale dinainte de decembrie ’89.)

(«Cuvântul», nr. 6, iunie 1999 şi în «Cuvântul Românesc» din sept. 1999)