Tristeţea, poate, nu mi-o ştiţi. E gravă.
De ani de zile tot mereu zidesc.
Zidesc, în chinuri mari, un turn de slavă,
o casă pentru omul meu firesc.
Zidesc, ce-i drept, pe nisipuri ude,
pe-un vârf de deal cu panta nisipoasă.
Din locul tainei mele se aude
chemarea lumii, vie, zgomotoasă…
Zidesc din răsputeri, zidesc întruna,
să pot să las şi eu o dâră-n urmă.
Dar vântul, ploaia, apele, furtuna
îmi prăbuşesc clădirea şi mi-o scurmă.
Zidesc. Vreau singur să zidesc. Mă latră
plăcerile şi mă atrage balta.
Dar vai, a doua zi, o piatră
nu mai găsesc, din ce-am tăiat cu dalta…
O, deznădejdea a-nceput să sape!
Gând totul, totul îmi părea pierdut,
Aud un glas… Isus umbla pe ape…
— Iubitul meu, mă lasă să-Ţi ajut!
Zădărnicia îţi ucide Visul.
Nu simţi că-n neputinţă tu te scalzi
şi-ţi pierzi, pe totdeauna, Paradisul?
Ce ochi senini avea Isus şi calzi…
O, vino, Doamne! Uite, bolovanii…
Te-aşteaptă viaţa mea înfrântă.
Vreau din molozul marilor strădanii
să faci o casă trainică şi sfântă;
Să faci o casă, ca un Cer curată,
având ferestrele deschise larg spre Soare,
din jertfa Ta o casă, ridicată
pe Stânca Dragostei, ce-n veci nu moare.
Degeaba, vântule, îmi tulbură odaia
suflarea ta năprasnică şi rece!
Degeaba fantomele, ceaţa şi ploaia
se luptă şi vor să mă-nece!
Degeaba, o, moarte, îţi fâlfâi aripa,
pierzi vremea degeaba, satan, lângă uşă!
Iubirea învinge şi veacul şi clipa
şi-aprinde luceferi din stinsa cenuşă.
Nu mi-e teamă de voi, duhuri rele, furtunilor!
Nu mi-e teamă de tine, noapte adâncă!
Eu trăiesc minunea minunilor:
mi-am zidit casa pe Stâncă…
Sergiu Grossu
