Ce este deşertăciunea deşertăciunilor

Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR

Un tată spunea odată fiului său aceste lucruri:

– Fiul meu, puţine lucruri cunoaşte omul pe pământ. Iar din aceste puţine lucruri, prea mare parte le cunoaşte greşit. Pentru că cine îl învaţă, ori nu ştie nimic, ori ştie rău ce este. De aceea este de cea mai mare însemnătate să ai de la început un învăţător bun.

Cine are de la început un învăţător bun, acela capătă o bună îndrumare pentru toată calea vieţii lui.
Fericit este acela care în primii şapte ani a avut o mamă bună, în ai doilea şapte ani, un învăţător bun, în ai treilea şapte ani, un prieten bun, în ai patrulea şapte ani, un soţ bun…
Acesta va ajunge să fie şi el tot aşa. Întâi un părinte bun. Apoi un învăţător bun, apoi un prieten bun şi apoi un soţ bun pentru toţi acei pe care Dumnezeu i-i va rândui pe pământ ca o binecuvântare.

Fericit este acela care, având parte de la Dumnezeu de aceste scumpe comori, ştie să le preţuiască cum se cuvine. Şi să se folosească de ele spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lui şi a altora în această scurtă trecere peste faţa pământului, care este viaţa noastră.

Dar nefericit este acela care, avându-le, n-a ştiut să le preţuiască.

Cea mai fericită mamă este mama credincioasă. Cel mai fericit Învăţător este Domnul Isus. Cel mai fericit prieten este Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai fericit soţ este acela pe care Dumnezeu ţi-l dăruieşte de la început, în frumuseţea curăţiei, în taina rugăciunii şi în sfinţenia dragostei prin Duhul Sfânt.

Toate acestea îl vor ajuta pe acela care le primeşte şi le preţuieşte să afle adevărata Viaţă şi să cunoască adevărata Fericire.

Celelalte, în afară de acestea, toate sunt numai deşertăciuni.
Dar este una care e deşertăciunea deşertăciunilor.

– Care este deşertăciunea deşertăciunilor, tată?
– Fiule, întocmai aşa a întrebat odată un tânăr ucenic pe Domnul Isus când el spusese mulţimii pilda cu bogatul căruia îi rodise ţarina.
– Cum a fost cu bogatul acesta, tată?
– Cum, tu ai uitat pilda aceasta?
– Te rog să mi-o mai spui o dată!
– Într-o zi, o mare mulţime de oameni veniseră la Domnul Isus să vadă minunile Lui şi să audă cuvintele pe care le spunea El. Pe când ascultau ei, Domnul Isus le-a zis: Luaţi seama şi păziţi-vă de orice lăcomie, căci fericirea vieţii cuiva nu stă în bogăţiile lumii acesteia. Acestea sunt deşertăciune, şi cine îşi leagă inima de ele este un nebun.

Iată o pildă: Ţarina unui om bogat rodise mult. Bogatul se gândea: ce voi face, că nu mai am loc unde să-mi strâng toate avuţiile pe care le am?
Iată ce voi face – şi-a zis el: voi strica grânarele mele şi voi face altele mai mari. Apoi voi strânge acolo toate avuţiile mele şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe avuţii, strânse pentru mulţi ani; mănâncă, bea şi te veseleşte!…
Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul.
Şi cele ce le-ai strâns ale cui vor fi?
Şi a adăugat Isus: Tot aşa va fi cu oricine îşi adună bogăţii deşarte pe pământ şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu, căutând lucrurile care rămân veşnic.

Deşertăciune este tot ce nu rămâne după moarte; iar cine caută numai aceste lucruri şi nu caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, acela să ştie că acestea sunt deşertăciune.
Însă Eu vă spun că este o deşertăciune şi mai mare. Aceea este deşertăciunea deşertăciunilor.
– Doamne Isuse, zise unul dintre tinerii Săi ucenici, arată-mi care este deşertăciunea deşertăciunilor!
– Am să-ţi spun, fiule, i-a răspuns Isus, dar mai întâi ia, te rog, acest ulcior, du-te în satul vecin şi adu-Mi puţină apă să beau.
Iată că aici soarele arde aşa de puternic, ziua este caldă, Eu sunt foarte obosit şi Îmi este tare sete. Du-te, rogu-te, nu întârzia! Şi dacă vei ajunge la umbră, nu uita de Mine.
– Mă duc, Doamne, zise tânărul ucenic, bucuros şi fericit că este trimis de Domnul să facă o slujbă pentru El.

Tânărul acesta era unul dintre acei ucenici care se hotărâseră să-L asculte pe Domnul şi se predaseră cu totul în slujba Lui, punând legământ că Îl vor urma oriunde va merge şi că nu se vor despărţi niciodată de El. Că vor asculta în totul de Cuvântul Lui, până la moarte.
Îndată ce ajunse în satul vecin, întrebă grăbit pe la case, să găsească o fântână cu apă rece, ca s-o ducă Bunului Învăţător, Care aştepta acolo ulciorul lui cu apă.
Dar porţile caselor erau încuiate şi oamenii erau plecaţi la muncă.
Căutând mereu, ajunse la o poartă în care văzu o tânără fată aşteptând.
– Învăţătorul meu m-a trimis cu acest ulcior să-I duc puţină apă rece, zise tânărul grăbit. El este acolo unde soarele e fierbinte, ziua e caldă, iar El este obosit şi ars de sete.
Te rog, dacă aveţi o fântână, să mă laşi să-I scot apă şi să plec degrabă, căci Învăţătorul meu mă aşteaptă. Mi-a spus să mă grăbesc. Şi să nu uit de El.
– Intră, i-a zis fata, iată fântâna noastră: scoate câtă apă vrei!
Dar îndată ce a intrat şi a băut apă, ucenicul a văzut umbra răcoroasă de vie şi de smochin de lângă fântână şi, uitând de grabă, s-a aşezat să stea puţin. Fata s-a aşezat aproape de el, în faţa lui, şi a început să-l întrebe de Învăţătorul său şi de viaţa Lui.
Stând de vorbă, i se făcu tot mai tare să şadă.
Soarele dogorea prea fierbinte, ziua era prea caldă, apa era rece, starea de vorbă cu fata era tot mai plăcută, iar odihna îi făcea tot mai bine.
Şi uită de Învăţătorul său.
Nu-şi mai aduse aminte de hotărârea lui.
Nici de porunca Domnului, nici de rugămintea pe care i-o făcuse când îl trimisese, nici de întrebarea pe care I-o pusese el şi la care încă nu primise răspunsul…

Din ce stătea mai mult, fata i se părea tânărului tot mai frumoasă, umbra tot mai dulce, odihna tot mai plăcută.
Se scurse astfel aproape toată ziua.
Când se prefăcu să plece abia aştepta ca fata să-l îndemne ca să mai stea.
Astfel se făcu seară şi ucenicul încă nu plecase.
Părinţii fetei veniră acasă, le plăcură înfăţişarea tânărului şi, când voi să plece, ei îl opriră, spunând:
– Rămâi la noi. Iată, acum este noapte. Unde te vei duce acum? Ai să dormi la noi şi, dacă vei voi, te vei duce mâine.
Tânărul ucenic rămase, iar părinţii fetei, văzându-l frumos şi găsindu-l înţelept, s-au gândit că ar fi bine să-l oprească soţ potrivit pentru fata lor.
Dimineaţa i-au zis:
– Rămâi la noi şi nu te mai duce nicăieri! Iată, fata noastră este frumoasă, iar tu eşti potrivit pentru ea. Ea te iubeşte. Rămâi să vă căsătoriţi împreună.
Avem pe râu în sus un loc atât de frumos. Vă vom face acolo o casă. Veţi avea copii. Vă veţi strânge bogăţie şi veţi fi fericiţi.
Uită pe Învăţătorul tău şi lipeşte-ţi inima de soţia ta. Va găsi Domnul tău un alt ucenic şi altă apă. Rămâi!…

Ucenicul Domnului uită de Învăţătorul lui, îşi lipi inima de soţia sa şi rămase.
S-au căsătorit, au făcut casă acolo în sus pe râu, unde locul era atât de frumos, la poalele dealurilor verzi.
Au sădit vie.
Au însămânţat holde.
Au avut doi fii şi au strâns multe avuţii…
Au trecut astfel doisprezece ani.
Ucenicul nici nu-şi mai aducea aminte de Învăţătorul său, Care îl trimisese după un ulcior de apă când soarele ardea fierbinte, ziua era caldă, iar El era obosit şi însetat.
Uitase de legământul că Îi va sluji până la moarte şi că nu-şi va mai dezlipi inima de Domnul niciodată…
Inima lui se lipise acum întru totul numai de familia lui şi de avuţiile sale.

Era în al doisprezecelea an, spre primăvară.
Pe munţii depărtaţi încă se mai vedea zăpadă şi bătea un vânt călduţ dinspre miazăzi.
Ucenicul strânsese multe avuţii în casa şi pe lângă casa lui.
Soţia şi cei doi copii ai lor îi erau mai dragi ca orice comoară.
Toate gândurile lui erau pline numai de iubirea lucrurilor pământeşti şi toată puterea şi-o folosea numai pentru a-şi strânge şi mai mult şi pentru a-şi înfrumuseţa cele ce îi vedeau ochii, îi atingeau mâinile şi îi răpiseră inima.
Când, arareori, îi venea în minte vreun cuvânt al Învăţătorului său, zâmbea ca de-o copilărie.
Copilării i se păreau şi hotărârea şi legământul lui, puse că-L va urma pe Isus oriunde va merge şi că nu-şi va mai dezlipi inima de El niciodată. Privea la comorile lui şi se simţea fericit…

Dar într-o seară începu să cadă o ploaie repede şi caldă.
Pe munţi, zăpezile începură să se topească grabnic, prefăcându-se în ape tulburi şi repezi care curgeau de pe toate culmile dealurilor, vărsându-se spre locul lângă care erau casa şi avuţiile ucenicului.
Înnoptase, iar ploaia se vărsa tot mai puternică.
Vântul începuse să bată şi curând se prefăcu în furtună. Fulgere şi trăsnete răsunau cutremurând totul, iar apele se rostogoleau vuind pe râu şi crescând din ce în ce tot mai mari.
Abia au putut să adoarmă puţin, căci vuietul furtunii, al apelor şi al tunetelor îi îngrozise de tot.
Deodată un zgomot mare i-a trezit înspăimântaţi. Apele umflate, aducând bolovani şi lemne smulse cu rădăcini cu tot, izbind în uşă, au smuls-o, apoi, împingând în perete, îl dărâmară de tot, ameninţând să ia toată casa.
Buimăciţi de somn şi speriaţi de moarte, cei doi soţi abia putură pune mâna pe ceva şi se grăbiră să iasă.
Femeia luă cutia cu aurul şi lucrurile de preţ, iar cu o mână îl prinse pe copilul cel mare şi grăbi să iasă.
Ucenicul, cu o mână luă nişte lucruri de îmbrăcăminte, iar cu cealaltă îşi luă fiul cel mic.
Apele reci şi tulburi vuiau înspăimântător.

La lumina fulgerelor se vedeau venind lemne, bolovani, paie, tot felul de lucruri luate de apă. Nu se mai putea auzi nimic. Părea sfârşitul lumii.

Căutând să răzbească prin ape şi printre tot ce adunau valurile, ucenicul o luă înainte spre locul cel mai înalt, ca să iasă din ape. Fiul cel mai mic era în braţele lui, iar soţia, cu fiul cel mare, în urma lui, plângea, ţipa şi se văieta, plină de durere după tot ce părăseau.

Dar abia ieşiră din casă când, cu un vuiet puternic, valurile luară tot ce mai rămăsese din casa lor, măturând într-o clipă tot ce strânseseră ei în doisprezece ani. La lumina fulgerelor ei văzură toate acestea înspăimântaţi şi deznădăjduiţi.
În aceeaşi clipă, o bucată mare de lemn lovi peste piciorul femeii care ducea copilul cel mare şi cutia cu comori. Femeia se clătină şi scăpă cutia în ape. Vrând să apuce cutia, scăpă şi copilul, care se scufundă în adânc. Ţipând de durere, se aruncă să-şi scape copilul, dar valurile o acoperiră şi nu se mai văzură.
Ucenicul văzu îngrozit şi neputincios toate acestea, căci fulgerele brăzdau norii învolburaţi.
Clătinându-se sub izbiturile valurilor, ucenicul sări să-şi scape soţia, dar, alunecând, pierdu din braţe şi pe fiul cel mic, iar valurile care îi ajungeau până la subsuori îl înghiţiră pe copil pe totdeauna…

Un întuneric gros se lăsă peste toate şi nu se mai putu vedea nimic. Valuri mari se rostogoleau sălbatic în jurul lui, gata-gata să-l ia şi pe el.
Cu foarte mare greutate putu răzbi până la mal unde, istovit şi zdrobit, se aşeză pe o piatră, neştiind ce să mai facă. Mai avea pe el numai haina veche, acum roasă, cu care venise aici acum doisprezece ani şi pe care de-abia o putuse lua de undeva pe el, în grabă, la ieşirea din casă…
De la o vreme, furtuna s-a oprit. Au încetat şi ploaia şi tunetele. Numai apele mai vuiau, dar din ce în ce în ce tot mai mici, se retrăgeau.
Când s-a făcut ziuă se liniştise totul. Apele se retrăseseră, dar pe unde trecuseră ele nu mai rămăsese nimic.

Ucenicul stătea tot acolo pe piatra unde se aşezase când a ieşit din valuri.
Se uită şi se văzu îmbrăcat numai cu hainele cu care venise aici acum doisprezece ani când Bunul Învăţător îl trimisese, rugându-l să meargă în grabă în satul vecin ca să-I aducă puţină apă cu un ulcior, căci soarele ardea acolo fierbinte, ziua era caldă, iar El era foarte obosit şi însetat…
Acum soarele se ridicase spre amiazi, dogorind fierbinte şi ziua era caldă… Ucenicul era tot acolo pe piatra pe care se aşezase când scăpase din valuri… Cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu sufletul zdrobit, privea neclintit spre locul unde fusese toată comoara de care îşi lipise inima lui şi din care acum nu mai rămăsese nimic.
Se simţi zdrobit şi distrus pe totdeauna.
O disperare de moarte puse stăpânire pe sufletul lui şi vru să moară, căci nici un rost nu mai avea viaţa lui pe lume.

Atunci simţi cum o mână blândă se aşeză pe umărul lui.
Când se întoarse, văzu stând în picioare lângă el pe Bunul Învăţător. Ochii Lui erau plini de milă înţelegătoare şi de o tristă dragoste.
– Ce faci aici, fiul Meu? îl întrebă cu o blândă bunătate Domnul. Te-am tot aşteptat să-Mi aduci puţină apă, – ştii de când….

– Doamne, zise ucenicul zdrobit, sunt un netrebnic şi un nenorocit. Un netrebnic nenorocit de tot. Au trecut doisprezece ani de când m-ai trimis să-Ţi aduc un ulcior de apă, căci soarele ardea atât de fierbinte, ziua era atât de caldă, iar Tu erai obosit şi ars de sete.
Mi-ai spus atunci să mă grăbesc şi când voi ajunge la umbră să nu uit de Tine …

Dar iată, Doamne, eu Te-am uitat!

Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR


 

 

La ce folos

 

La ce folos v-aţi strâns averea

ce lacomi o căraţi cu voi?

Acum vedeţi noroiul aur,

dar mâine, aurul noroi.

 

   La ce folos, la ce folos

   e totul fără de Hristos?

   Zadarnic ai tot ce-ai dorit,

   dacă-ai să mori nemântuit !

 

La ce folos te lupţi orbeşte

s-ajungi stăpân, să fii tiran?

Oricine chinuie pe-un semen

va arde-n chinuri ca satan!

 

La ce folos alergi demonic

spre desfrânări, nesăturat?

în urma tuturor, ruina

şi-osânda-ţi vin neapărat!

 

La ce folos purtarea mândră

şi fala-n care te întreci?

Căci în curând nenorocirea

te va trânti în iad pe veci.

 

Mai bine leapădă-le toate

şi preţuieşte-L pe Hristos;

din pierderile trecătoare,

câştigă-ţi Veşnicul Folos …

Din aceeasi categorie
error: Content is protected !!