Mărturii ale fratelui Traian despre credinţa şi mărturia fraţilor din Biserica Evreilor Creştini
Pogromul de la Iaşi din 29-30 iunie 1941
În ianuarie 1941 eram concentrat la Comandamentul Diviziei Blindate din Bucureşti.
În timpul acesta am făcut cunoştinţă mai îndeaproape cu Biserica Evreilor Creştini, care pe atunci îşi avea adunările în strada Mihai Bravu, iar ulterior în strada Olteni. Lucra acolo un predicator, anume Richard Wurmbrand, altul Rozemberg şi altul Magne Solheim.
Auzisem despre aceşti evrei creştini încă din ianuarie 1938 când, pe la patul părintelui Iosif Trifa din Sibiu trecuse unul dintre conducătorii evreilor creştini din Iaşi, Isaac Feinstein.
Impresia pe care mi-a lăsat-o atunci acest om care s-a rugat fierbinte la căpătâiul părintelui Iosif Trifa şi i-a arătat în cel mai mişcător fel admiraţia şi dragostea sa pentru tot ce a lucrat şi a suferit el pentru Numele şi Evanghelia Domnului Isus, m-a făcut să nu-l mai uit niciodată.
Prin această impresie i-am văzut apoi totdeauna şi pe ceilalţi fraţi evrei creştini.
Ce mult contează impresia pe care o lasă un credincios pe unde trece, despre credinţa şi despre fraţii lui! Din pricina acestei impresii, oamenii pot vedea ori bine, ori rău lucrarea Domnului din care suntem noi. Depinde de felul cum ne-am purtat noi acolo, de felul cu s-a purtat primul credincios care i-a vizitat.
Acum, când îi întâlneam eu pe evreii creştini, aievea, aici la Bucureşti, m-am apropiat de ei cu gândurile cele mai bune pe care mi le lăsase exemplul frumos al fratelui Feinstein, atunci, la Sibiu, în simpatia mea faţă de ei, îi vedeam ca pe întregul popor Israel, care va aduce Zorii Fericitei Veşnicii Profeţite.
Dar şi ei, când m-au văzut, mi-au arătat de la început o mare şi sinceră bucurie, fiindcă aveau printre ei, de mult, cunoştinţă despre lucrările mele şi despre numele meu.
Astfel am început să-i cunosc îndeaproape pe unii dintre ei; pentru mine fiind mai deosebiţi şi mai aleşi decât orice alţi credincioşi, fiindcă şi ei aveau parte de aceleaşi suferinţe de la cei din neamul lor, cum aveam noi de la ai noştri. Şi suferinţa te apropie de cel care sufere la fel cu tine, mai puternic de mii de ori decât veselia.
În total am stat în Bucureşti atunci timp de trei ani. În aceşti trei ani am fost dus multe luni şi pe front, dar când am revenit în ţară, tot acolo lucram în serviciul unităţii militare. Astfel că multă vreme am petrecut în adunările şi familiile evreilor creştini, mai ales în a lui Richard Wurmbrand, şi de aceea i-am cunoscut mai îndeaproape doar pe cei care erau în familia lui.
Pastorul Solheim era norvegian şi avea conducerea misiunii norvegiene din Bucureşti, care avea sub patronajul ei pe evreii creştini. El era un om respectuos, dar tăcut şi distant. Soţia sa şi copiii săi erau cam la fel. N-am simţit niciodată o apropiere caldă a mea faţă de ei şi tot aşa au fost şi ei faţă de mine.
Cu Wurmbrand şi casa lui era însă altceva. N-am întrebat niciodată de trecutul lor, dar felul în care se arătau acum faţă de mine şi faţă de toţi cei ce veneau în casa lor, m-a impresionat plăcut. Trecuseră şi ei prin multe suferinţe care îi frăgeziseră sufleteşte – şi îi simţeam foarte asemănători cu fraţii din Oaste.
În timpul cât făcusem serviciul militar în Bucureşti – prin natura acestui serviciu umblam adesea pe la Direcţia Presei. Acolo am cunoscut un funcţionar superior cu care, discutând dorinţa mea de a scoate o revistă literară şi de informaţie creştină la Beiuş, i-am cerut ajutorul pentru obţinerea unei astfel de autorizaţii.
Cu ajutorul lui am obţinut autorizaţie pentru editarea revistei Familia Creştină, cu redacţia la Mizieş, în casa părinţilor mei.
Cu ianuarie 1941 am şi început redactarea şi tipărirea acestei reviste. Primul număr în 24 de pagini a fost o biruinţă frumoasă.
L-am lucrat împreună cu fr. Ioan Marini, care se stabilise acasă la noi, în Mizieş.
Tipăream această revistă lunar în 16-20 pagini la Tipografia “Doina” din Beiuş, cu proprietarul căreia eram prieten.
De la tipografie revista o aducea tatăl meu, Constantin, încărcată în carul lui tras de cei doi boi frumoşi ai lui, înaintea cărora mergea el pe jos, având toată grija sa nu se întâmple nimic rău. Acum, prin harul lui Dumnezeu, şi tata devenise credincios şi lucra pentru Domnul cu dragă inimă tot ce putea face şi el.
Adusă acasă, revista era împăturită, împachetată şi adresată pentru expediţie. La toată munca asta de obicei luau parte şi câţiva fraţi tineri din Mizieş, care îl ajutau pe fratele Ioan Marini.
Când totul era gata, pachetele cu reviste şi cărţi erau iarăşi încărcate în carul cu cei doi boi – înaintea cărora tata mergea şi mai cu grijă.
Fratele Ioan Marini sus în car, şedea pe pachetele încărcate şi mâna boii, până la poşta din Beiuş, de unde se expediau în toate părţile ţării şi lumii. Mai aveam încă mulţi abonaţi şi în străinătate – în Europa, America şi chiar şi în Australia…
Era o privelişte unică, minunată să vezi cum cei doi boi frumoşi şi curaţi legănau carul încărcat cu revistele şi cărţile Domnului, mergând dimineaţa prin soarele răsărind, abia văzându-se prin lanuri, ducând atâta lumină câtă ne dăruise Dumnezeu, spre cele patru părţi ale lumii, care o aşteptau. Părea carul cu chivotul Legii strălucind, trimis poporului sfânt care îl aştepta…
Aceasta a durat aşa lună de lună până prin anul 1943, când, printr-un ordin al Cenzurii – la insistenţa vechiului nostru vrăjmaş – a fost suspendată şi Familia Creştină.
Războiul cuprinsese toate ţările. Ţara noastră intrase şi ea în război din luna iunie 1941. Unitatea de motorizare şi tancuri la care eram mobilizat şi eu, era printre primele trimise spre front.
Primul contact cu aviaţia inamică l-am luat încă înainte de a ajunge la Prut. După aceea, primejdiile războiului ne-au urmărit în toate felurile zi şi noapte, umblând dintr-o parte în alta de-a lungul sectorului nostru de front. Fiind singura mare unitate de maşini şi blindate, eram într-o continuă mişcare şi luptă când aici, când colo, de-a lungul liniei frontului. Fiind mai tot timpul când în deplasări, când în lupte, am trecut prin mii de primejdii de moarte, din care numai puterea Domnului Isus m-a izbăvit, uneori făcând minuni izbitor de puternic vizibile pentru asta.
Am avut în toată vremea aceea nişte experienţe atât de cutremurătoare cu Dumnezeu. Primejdiile fiind nemăsurate, tot aşa erau şi izbăvirile. Nu mi-ar ajunge nici timpul şi nici locul să le înşir. Nu pot alege una, căci au fost atâtea! Dar din toate şi zilnic se închega tot mai fericită umblarea şi părtăşia mea cu Domnul Isus, în aşa fel încât toate aceste nenumărate izbăviri deveniseră o singură mare izbăvire continuă. Şi toate multele minuni deveniseră o unică şi mare minune. Trecând prin sute de situaţii grele – bombardamente de aviaţie, tiruri de artilerie, ploi de gloanţe – am scăpat totuşi neatins de nici o schijă şi de nici un glonţ.
Trimis într-o delegaţie la Iaşi în iulie 1941, am trecut anume şi pe strada Dancu nr.1, unde ştiam adresa fr. Isaac Feinstein cu redacţia revistei sale, Prietenul, la care şi eu colaborasem. Speram să-l găsesc pe el acasă.
Însă am ajuns acolo în momentul cel mai tragic. La Iaşi tocmai avusese loc la sfârşitul lui iunie îngrozitorul pogrom. Mii de evrei fuseseră strânşi în vagoanele unui lung tren marfar, înghesuiţi grămadă unii peste alţii, cu praf de var pe jos, fără apă, fără mâncare, cu uşile şi geamurile legate cu sârmă ghimpată şi acoperite, purtaţi zile şi nopţi dintr-o parte în alta a ţării, urlând de sete de foame, de chinuri – până au murit cu toţii în acest îngrozitor iad…
Şi printre ei fusese şi fr. Isaac Feinstein, acel minunat copil al lui Dumnezeu care făcuse atât de mult bine pentru Numele şi poporul Domnului Isus. Soţia lui şi cei şase copii erau zdrobiţi de durere. I-am mângâiat şi ne-am mângâiat numai cu rugăciunea şi cu lacrimile.
Cât de neînţelese sunt căile îngăduinţei Domnului şi cât de mare este uneori preţul cu care răscumpărăm nu numai răul, ci şi binele pe care îl facem pe pământ.
Am mai cunoscut atunci un grup de tineri evrei creştini în casa fr. Feinstein: Duţu Moscovici, Milan Haimovici, Bianca Bringer, Monica, Malici… Filip, Izi şi alte multe suflete scumpe de fraţi în Isus.
Pe unii i-am mai regăsit după câtva timp la Bucureşti în Biserica lor de pe strada Olteni.
Pe văduva fr. Feinstein şi pe orfanii lor însă nu i-am mai întâlnit. Îndată ce au putut, au plecat în Elveţia. Dar tragedia lor, unită cu a tuturor celorlalţi evrei ucişi şi chinuiţi fără nici o milă de fiara apocaliptică dezlănţuită, m-a înfiorat şi m-a străpuns până în fundul sufletului. Nici până astăzi groaza nu mi-a trecut, nici rana nu mi s-a închis, nici rugăciunea nu mi i-a uitat.
De-a lungul frontului, apoi şi de-a lungul anilor acelora am văzut şi am auzit atâtea grozăvii de acestea încât mi se părea că trec printr-un vis rău, printr-un coşmar cumplit, printr-un iad real… Fiindcă nici cu ochii şi nici cu mintea nu-mi puteam crede că se pot întâmpla astfel de fapte.
Dar iată că s-au putut. De-a lungul frontului, mii de oameni ucişi în luptele la baionetă. Dealurile cu grâu nesecerat până în august, puţind îngrozitor din cauza grămezilor de soldaţi morţi şi rămaşi neîngropaţi, ciuguliţi de roiurile de ciori şi corbi, care se lăsau şi zburau în grămezi negre.. Apoi mâncaţi de roiuri de muşte mari şi negre aproape la fel şi ele de mari şi de negre… Apoi de viermi mişunându-le prin ochi, prin gură, prin maţe…
Sau femei, copii, bătrâni şi tineri nevinovaţi ucişi şi aruncaţi prin şanţuri sau călcaţi de cai, de căruţe, de tancuri, în fuga lor îngrozită din faţa frontului şi a fiarelor. Toţi putrezeau aruncaţi prin şanţurile drumurilor – ca să nu împiedice circulaţia – ca nişte hoituri de câini, amestecaţi cu hoiturile de cai morţi de povară sau de bombardamente. Vara umflaţi, iarna îngheţaţi…
Ceva mai târziu, din caii încă neputreziţi, oamenii înfometaţi începură să taie bucăţi de carne şi să mănânce.
La începutul anului 1942 într-un concediu, trecând de pe front prin Bucureşti, pe la fr. Richard Wurmbrand, el mi-a încredinţat un manuscris, anume “Păcatele Evreilor”, rugându-mă să-l tipăresc la Beiuş sub numele meu, deoarece sub numele lui evreiesc nu s-ar fi putut tipări. Prigoana împotriva evreilor era necruţătoare. La toate păcatele lor şi ale părinţilor lor le venise o ispăşire îngrozitoare.
În broşurile fratelui Richard Wurmbrand, se spunea tocmai acest lucru, dar după asta era acolo o chemare către toţi evreii aceştia încercaţi, să se întoarcă la Mântuitorul Hristos, singurul Care îi mai poate salva din nenorocirea de acum… Apoi totul se încheia cu o înştiinţare cutremurătoare despre nişte necazuri şi mai mari care ar putea să vina peste ei dacă nici acum nu vor vrea să asculte glasul şi înştiinţarea Domnului Isus Hristos, Singurul şi Adevăratul Mesia.
— Tipăreşte-o, te rog! îmi zise el. Este de cea mai mare importanţă acum, să le spunem acestor oameni adevărata cauză a îngrozitoarelor suferinţe care au dat peste Israel… Singura lor salvare din aceste necazuri este Hristos. Cei care vor asculta, Dumnezeu va avea milă de ei. Iar cei ce nu vor asculta, cel puţin să ştie. E acum una dintre cele mai mari datorii a voastră, a credincioşilor dintre neamuri, faţă de poporul lui Israel în moştenirea căruia voi aţi intrat acum prin harul pe care ei l-au respins…
Era un foarte bun şi frumos lucru al fratelui Richard Wurmbrand.
Ajuns acasă am dat-o imediat la lucru, spre a-i putea face corectura şi a o putea termina şi expedia la ei, înainte de terminarea concediului meu. Nu voiam să las pe fr.Ioan Marini riscul publicării acestei cărţi, fiindcă bănuiam că va avea nişte urmări primejdioase… Am scris pe ea: Tipărită de Traian Dorz.
Într-adevăr, la o săptămână după ce trimisesem cu cineva broşura tipărită sub numele meu la Bucureşti, iar fr.Richard Wurmbrand o expediase în diferite părţi din ţară, m-am pomenit într-o dimineaţă chemat la Poliţia de Siguranţă din Beiuş.
M-am prezentat şi am fost introdus imediat în biroul Şefului – comisarul Borza. Pe masa lui am văzut un pachet cu vreo 50 de exemplare din broşura Păcatele Evreilor, confiscate, zicea el, de la Cernăuţi. Revista, purtând pe ea numele meu şi al Tipografiei, uşor au identificat-o şi cei de acolo o trimiseseră pentru cercetări la Beiuş.
Două ceasuri am fost anchetat pentru asta, fiind interogat asupra tuturor relaţiilor, cunoştinţelor, legăturilor mele cu evreii, despre scopul publicării acestei broşuri, despre numele şi adresele abonaţilor cu care aveam legătură.
Am vorbit cât am putut mai puţin şi am tăcut cât am putut mai mult. Iar la urmă, după declaraţia scrisă şi mai pe scurt, mi s-a dat drumul cu ameninţarea de proces şi alte consecinţe.
Peste trei zile va trebui să mă prezint din nou la poliţie la el.
Dar peste trei zile expira concediul meu – şi plecam pe front. De acolo nu mă mai puteau aduce, fiind la o unitate din prima linie. Iar după câtva timp totul s-a clasat, astfel că pentru acele Păcate eu n-am avut de suferit decât puţin. Deşi, de drept vorbind, parcă nu mi-ar fi părut rău să sufăr şi eu ceva mai mult pentru păcatele evreilor, deoarece atâţia mari fii ai acestui popor, au suferit prea mult pentru păcatele mele. Mai ales Cel mai mare Fiu ieşit din Israel, Isus Hristos – Domnul şi Mântuitorul nostru al tuturor.
Am trecut astfel, în două veri şi două ierni, până în martie 1943, prin toate grozăviile acestui război…
Zile şi nopţi am fost cu unităţi angajate în lupte, deşi eu, fiind gradat, aveam o misiune de lucru la unul din birourile Comandamentului Diviziei. Totuşi treceam mereu prin toate primejdiile morţii, în opriri sau deplasări, expuşi mereu bombardamentelor aviaţiei, tirului artileriei, focului partizanilor, moartea putea fi sigură la orice pas.
Ajunşi în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinşi de ploi şi de furtuni, de zăpadă şi de ger… Îngheţaţi şi flămânzi, nedormiţi de zile şi nopţi, hărţuiţi şi ameninţaţi în toate felurile, departe, pe un pământ străin şi vrăjmaş – numai minunile Bunului Dumnezeu, care mă însoţea necurmat, mi-au salvat viaţa, fără să fi fost nici atins măcar de vreo schijă sau glonte, deşi uneori am trecut printre ele căzând ca grindina în jurul meu. De fapt şi arma cu care am luptat eu tot timpul a fost numai stiloul şi maşina de scris.
…..
În timpul iernii grele prin care trecusem în aceste cumplite retrageri, mă îmbolnăvisem de vechea mea maladie şi zăceam târându-mă pe picioare, deoarece nu voiam să rămân cine ştie pe unde de unitatea mea, până ce vom ajunge cu toţii undeva să ne stabilim în refacere.
Domnul a voit să fiu delegat astfel pentru venirea aceasta în ţară. După îndeplinirea misiunii mele, am mers la o comisie medicală de la Permanenţa Diviziei noastre din Bucureşti.
Această comisie m-a trimis acasă într-un concediu medical de o lună. După luna aceasta, la o altă înfăţişare, m-a clasat inapt pentru serviciul militar, din cauza bolii mele de inimă, care se agravase.
M-am întors de pe front decorat cu “Crucea Serviciului Credincios”, singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.
Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.
M-a mişcat simbolica denumire: “Crucea Serviciului Credincios…”
La terminarea misiunii mele, comandantul Permanenţei de la Bucureşti, privindu-mi decoraţia şi semnându-mi de primire, mi-a dat mâna şi m-a felicitat pentru îndeplinirea credincioasă a misiunii mele până la capăt.
Cu inima bătându-mi puternic, m-am gândit atunci şi m-am rugat ca şi la terminarea misiunii mele de pe pământ în Oastea Domnului meu Ceresc, când mă voi întoarce la Marele Cartier General al Conducătorului meu din Ceruri, să pot avea pe pieptul meu, deasupra inimii mele tot Crucea Serviciului Credincios pentru El şi Cauza Evangheliei Sale.
Atunci Marele meu Comandant şi Dumnezeu Isus Hristos să mă îmbrăţişeze sărutându-mă pe ranele obrajilor mei îndureraţi şi pe lacrimile ochilor mei obosiţi, să-mi spună cu bucurie fericită:
— Bine, slugă bună, intră în bucuria Domnului tău.
Aceasta ar fi toată răsplătirea mea cea foarte mare, după care – am spus şi am scris de atâtea ori – n-aş mai dori o altă răsplătire niciodată.
O Doamne Isuse, ajută-mi Te rog. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din Hristos Mărturia mea, capitolul VI
Isaac Feinstein, un evreu român,
martir al lui Hristos (1904-1941)
La început de secol XX, la Dorohoi, târguşor evreiesc din nordul Moldovei, venea pe lume cel ce avea să fie unul dintre cei mai străluciţi misionari creştini pe care i-a dat România – Isaac Feinstein.
Dorohoiul a fost un cunoscut ştetl (târguşor evreiesc) cu o numeroasă comunitate ce avea 25 case de rugăciune şi sinagogi, şcoli de Talmud Tora şi laice pentru copiii evrei. Astfel, la recensământul din anul 1899, Dorohoiul avea peste 6.900 de locuitori evrei, ceea ce reprezenta puţin peste jumătate din populaţia totală.
Isaac s-a născut la 22 noiembrie 1904 într-o familie hasidică de evrei foarte religioşi, soţii Aaron şi Mina Feinstein, în casa acestora de pe str. Grigore Ghica Vodă, la nr. 14. La acea vreme, tatăl său, în vârstă de 38 ani era un modest comerciant iar mama sa, cu 8 ani mai tânără, casnică.
Evreii hasidimi practicau o pietate, o sfinţenie specială, printr-o devoţiune extraordinară dată aspectelor spirituale ale vieţii evreieşti. Hasidismul era centrat pe o personalitate carismatică numită ţzadik sau “admorim – om drept”. Dorohoiul a fost un recunoscut centru Hasidic unde admorim (ţzadik) au trăit şi au păstorit spiritual pe locuitorii săi, evrei. Copilul şi mai apoi adolescentul Isaac avea să primească o solidă esducaţie religioasă iudaică atât de la părintele său dar şi de la sinagogă sau din şcolile Talmud Tora.
În anul 1910 este nevoit să se mute din Dorohoi, la Bucureşti unde l-au dus afacerile pe părintele său. Isaac reia învăţătura în capitala României la cele mai bune şcoli de stat. După studiile gimnaziale, urmează liceul şi o şcoală comercială.
Satisface stagiul militar obligatoriu după care se angajează comis voiajor la un comerciant din Bucureşti care avea afaceri la Galaţi.
În această perioadă, la aproape 24 de ani, într-una din deplasările sale la Galaţi, are loc întâlnirea cu un evreu convertit la creştinism, eveniment ce avea să-l marcheze fundamental, pentru toată viaţa şi care-l va determina să devină misionar creştin printre evrei.
Intră, la Bucureşti, în legătura cu Misiunea engleză Plymouth Brethren prin care se converteşte la creştinism şi primeşte botezul creştin. Acest eveniment este perceput de tatăl său Aaron drept o trădare a familiei şi a tradiţiilor iudaice şi, în consecinţă îşi reneagă fiul, considerându-l ca şi mort.
Supărarea părintească, se pare, nu va dura prea multă vreme dacă este să ne luăm după fotografia ce-l înfăţişează pe bunicul Aaron, în anul 1931, cu nepoţelul Daniel în braţe, acasă la fiul convertit, devenit păstor al evreilor creştini din Galaţi.
Isaac Feinstein cunoaşte, în perioada convertirii sale, pe Lydia Spoerri, cea care avea să-i devină soţie şi mama celor şase copii ai săi. Mai mare cu 18 ani ca soţul său, Lydia Feinstein-Spoerri (1884-1984) era o creştină protestantă, cetăţean elveţian, profesoară de engleză la Şcoala de pe lângă Biserica anglicană din Bucureşti. Aceasta avea să-i fie nu numai tovarăş de viaţă dar şi un colaborator de nădejde în misiunea sa de evanghelizare printre evrei. După moartea soţului său, Lydia Feinstein va prelua întreaga responsabilitate a creşterii şi educării celor şase copii rămaşi orfani.
În anul 1928 Isaac intră în contact cu Den Norske Israelsmisjon (Norwegian Israel Mission) care-i oferă o slujbă de misionar asistent şi evanghelizator la Galaţi.
Înainte de aceasta Feinstein primeşte o bursă de studii în străinătate, în centre de renume care pregăteau misionari pentru comunităţile de evrei. Însoţit de Lydia, pe parcursul anului 1929 Isaac urmează Şcoala biblică pentru misionari de la Varşovia cu renumitul teolog Joseph Immanuel Landsmann şi cursuri la Institutum Judaicum Delitzschianum de la Universitatea din Leipzig.
Institutum Judaicum oferea cursuri speciale teologilor protestanţi care doreau să se pregătească ca misionari printre evrei. Institutum Judaicum din Leipzig a fost închis de nazişti în 1935, dar a fost redeschis, după război, în Viena şi mai târziu în Munster.
La Leipzig, Feinstein a urmat cursuri de Noul Testament cu accente pe pasajele Mesianice din Vechiul Testament, de Talmud sau de literatură rabinică.
Din anul 1932 este numit misionar titular la Misiunea Norvegiană pentru Israel din Galaţi, unde este ajutat în munca sa de norvegiencele, diaconesele Olga Olaussen şi Antonia Aniksdal. Rămâne în strânsă cooperare cu soţii Cilgia şi Magne Solheim. Acesta din urmă era pastor şi conducător al Misiunii Norvegiene din România.
În faţa lui Magne Solheim, Isaac Feinstein a semnat contractul prin care au fost clarificate şi depăşite diferenţele doctrinare, declaraţia de loialitate faţă de Misiune cât şi statutul de organizare confesional-doctrinară.
Feinstein lucrează, neîntrerupt, ca misionar printre evreii din Galaţi, timp de 10 ani, sub jurisdicţia Bisericii Protestante din Norvegia, în congregaţia Norske Israelsmisjon.
Den Norske Israelsmisjon sau Misiunea Norvegiană pentru Israel a fost fondată în anul 1844 la Stavanger, Norvegia. Este o organizaţie ce aparţine Bisericii Luterane şi are scopul de a trezi în rândul creştinilor responsabilitatea pentru poporul evreu căruia să-i facă cunoscută Evanghelia, să-i ofere acestuia dragostea lui Hristos.
Dintru începuturi Misiunea Norvegiană pentru Israel s-a pus în slujba comunităţilor evreilor din Estul Europei, în primul rând a acelora din România şi Ungaria prin programe sociale şi de educaţie şi, nu în ultimul rând, prin mărturie creştină. Misiunea Norvegiană pentru Israel şi-a încheiat activitatea în aceste ţări imediat după Război, fiind alungată de către comunişti.
Din anul 1932 Isaac Feinstein, pe lângă misiunile printre evreii din Galaţi, efectuază numeroase vizite misionare în localităţi învecinate cu populaţie evreiască, între care şi târguşorul basarabean Reni unde a creat o “sucursală misionară”, în 1931. Predica şi susţinea prelegeri folosindu-se de imagini sau diapozitive. Era şi un foarte talentat cântăreţ. La Galaţi publică două reviste: Prietenul şi Prietenul copiilor. A răspândit printre evrei Biblia şi Noul Testament tipărite în limbile română, rusă sau idiş.
A avut o foarte bună colaborare cu creştinii evanghelici, neoprotestanţi cu care a împărtăşit bucuriile dar şi greutăţile şi temerile persecuţiilor. A contribuit cu articole la revista “Creştinul” – revistă creştină pentru zidirea sufletească a credincioşilor, revistă care apărea la Bucureşti, sub redacţia lui Florea Moisescu. Revista „Creştinul” făcea cunoscut cititorilor săi, în numărul pe luna mai, 1935 următoarele: “Căminul fratelui şi sorei Feinstein din Galaţi s-a mărit, în frumoasa lună Mai, cu sosirea unui mic Beniamin. N-am putea să dorim acestui prunc, ca şi părinţilor lui, ceva mai bun decât binecuvântarea ce a rostit-o, acum vreo 3500 de ani, Moise, omul lui Dumnezeu asupra strămoşului lor cu acelaşi nume! Despre Beniamin a zis: „El este preaiubitul Domnului, el va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti întotdeauna şi se va odihni între umerii Lui.”
(Deuteronom 33,12)
În anul 1938 pastorul norvegian Magne Solheim îi cere lui Isaac Feinstein să organizeze Misiunea Norvegiană pentru Israel din oraşul Iaşi, un puternic centru evreiesc la acea vreme, cu o numeroasă populaţie de religie mozaică.
În preajma Crăciunului anului 1939, Feinstein este concentrat, timp de 30 de zile, în armată. Acesta scria în revista sa adresată copiilor. “Tocmai când mă pregăteam să scriu numărul de Crăciun al revistei noastre, am primit un ordin că trebuie să mă prezint la armată pentru o concentrare de 30 de zile”
În Europa izbucnise războiul. Începeau să se petreacă lucruri ce prevesteau tragediile ce aveau să se producă, nu peste multă vreme. În această perioadă, într-o scurtă călătorie la Budapesta, pastorul Isaac Feinstein îl întâlneşte pe Joseph Hoffman Cohn, leaderul American Board of Missions to the Jews (ABMJ – acum Chosen People Ministries), care încearcă să-l convingă să părăsească România pentru un post de pastor printre evreii creştini americani, la New York. Astfel, s-ar fi pus, el şi familia sa, la adăpost de ameninţările naziste.
Considerând că dacă ar accepta acesastă poziţie privilegiată de peste ocean ar fi fost ca un act de trădare şi de laşitate faţă de enoriaşii săi, Feinstein refuză oferta lui Cohn şi alege postul oferit de Magne Solheim, acela de misionar la Iaşi unde, va fi ucis, trei ani mai târziu, în pogrom, alături de bărbaţii evrei şi evrei creştini din „trenurile morţii”.
Pe de altă parte, când a izbucnit războiul împotriva URSS, în iunie 1941, Feinstein este chemat şi sfătuit de către prietenii săi de la Bucureşti, între care se afla şi Richard Wurmbrand să se refugieze cu familia la Bucureşti. Din nou, Feinstein refuză alegând să fie împreună cu comunitatea lui, la fel cum un păstor bun trebuie să fie împreună cu turma sa.
Duminică, 22 iunie, 1941 Isaac Feinstein a ţinut ultimul său serviciu religios în casa de pe str. Dancu nr. 1 din Iaşi, locul unde îşi avea sediul Misiunea Norvegiană pentru Israel şi unde locuia împreună cu familia.
Pe 29 iunie 1941 când la Iaşi s-a dezlănţuit pogromul antievreiesc, Feinstein a căzut victimă nevinovată împreună cu aproape toţi bărbaţii din comunitatea sa de evrei creştini pe care o păstorea. A murit asfixiat şi însetat în cel de-al doilea „tren al morţii” de la Podu Iloaiei. Potrivit unor evrei din biserica lui Feinstein, corpul acestuia a fost recunoscut şi îngropat în cimitirul evreiesc din Podu Iloaiei, alături de groapa comună în care odihnesc celelalte victime.
În pofida acestei mărturii, nu există în acel cimitir vreo piatră însemnată cu numele Isaac Feinstein. Şi totuşi… mai sus cu vreo doi metri de una din gropile comune din cimitirul evreiesc din Podu Iloaiei se află un mormânt, singurul din acele zile, peste care a fost aşezat un monument sobru, din piatră albă, încă îngrijit. Pe piatră stă scris, însă, un alt nume: „AICI SE ODIHNEŞTE SCUMPUL NOSTRU TATĂ ŞI SOCRU HAIM HERŞCOVICI IASI ÎN VÂRSTĂ DE 59 ANI UCIS ÎN POGROMUL DIN 29 IUNIE 1941”
Când Feinstein a fost luat cu forţa din casa în care locuia, în dimineaţa zilei de 29 iunie, se spune că persecutorii săi au „descoperit”, răscolind prin casă, un mic steag norvegian ce are desenată o cruce pe un fundal roşu, acesta fiind luat drept „corp delict”, un simbol bolşevic, comunist. Mai mult decât atât, violatorii de domiciliu antisemiţi au mai gasit un alt steag în culorile albastru şi alb, care, mai târziu, vor deveni culorile simbol ale drapelul statului Israel. Cu aceste două steaguri în mână, Feinstein a fost forţat să se îndrepte, în fruntea unei coloane de evrei, spre Chestura de poliţie unde a fost arestat iar a doua zi, pe 30 iunie 1941, avea sa-şi găsească sfârşitul.
Putem spune, fară a exagera, că Isaac Feinstein şi-a prevestit şi a acceptat martiriul purtând într-o mână Crucea lui Hristos iar în cealaltă Steaua lui David. La Chestură Feinstein a ţinut adevărate predici înflăcărate prin care-i chema pe evreii arestaţi la convertire, spunându-le să nu-şi facă iluzii că vor avea clemenţa persecutorilor.
A doua zi, în agonia morţii din vagonul pentru vite, lipsit de aer şi de apă, pe o căldură insuportabilă, de vară toridă, Feinstein şi-a încurajat tovarăşii predicându-le, până la ultima suflare, Cuvântul lui Hristos, cântând psalmii împreună cu rabinul Dulberger cu care avea să moară sprijiniţi, umăr pe umăr. Isaac Feinstein a fost cu adevărat un mucenic al lui Hristos, pe care Biserica Luterană Norvegiană şi-l revendică, ca atare.
Soţia, copiii, colaboratorii, prietenii, toţi cei care l-au îndrăgit pe Feinstein nu au ştiut de soarta acestuia decât după aproape 3 luni de zile când supravieţuitori din vagonul în care s-a aflat acesta, au povestit Lydiei Feinstein şi apoi în faţa justiţiei despre moartea martirică a păstorului lor drag.
Prietenii de la Bucureşti, între care Richard Wurmbrand, prin relaţiile înalte pe care le aveau au făcut toate intervenţiile posibile, inclusiv la Ambasada Germaniei la Bucureşti dar toate aceste intervenţii pentru salvarea lui Feinstein veneau mult prea târziu.
Această poveste zguduitoare va fi relatată, pe larg, în capitol ale cărţii privind mărturia unor supravieţuitori ai „trenului morţii”.
Isaac a lăsat în urma sa şase copii, cel mai mare nu avea nici 11 ani când tatăl său a fost ucis şi o soţie străină care nu a ştiut multă vreme ce decizie să ia, după moartea soţului. A ales, până la urmă, să se repatrieze, împreună cu cei şase copii, în anul următor, 1942, ajungând la adăpost în ţara sa natală Elveţia trecând, în timp de război, prin pericole şi încercări, prin Ungaria, Serbia, Croaţia. A obţinut paşapoartele şi vizele după ce doi supravieţuitori ai „trenului morţii” au dat mărturie, în faţa Tribunalului Iaşi, despre moartea lui Feinstein pentru a se elibera certificatul de deces.
Ajunşi în Elveţia, copiii şi Lydia îşi iau numele de Spoerri ca nume de familie, fiind susţinuţi de un frate al Lydiei, reputat filolog, prof. univ. Theophil Spoerri (1890-1974), decan al Facultăţii de filologie şi apoi rector al Universităţii din Zurich.
Cei şase copii ai soţilor Isaac feinstein şi Lydia Spoerri: Daniel n.1930, Miriam, 1931-2010, Ruth, 1933-1945, Benjamin 1935–1954, Gabriela 1938–1989, Theophil n. 1939.
Dintre cei şase, cel mai cunoscut nume este cel al fiului mai mare al lui Isaac Feinstein, Daniel Spoerri, născut la Galaţi, în anul 1930. Acesta este un faimos şi recunoscut artist plastic avangardist, coregraf şi regizor de teatru. Este cunoscut ca reprezentant al stilului “snare-picture” (pictură-laţ sau capcană). Critica occidentală îl numeşte “figura centrală a artei europene postbelice” şi “unul dintre cei mai renumiţi artişti ai Secolului XX”. Teophil Spoeri, mezinul născut la Iaşi, astăzi în vârstă de 74 de ani trăieşte la Basel. Este pastor lutheran, scriitor şi un cunoscut interpret de muzică tradiţională idiş sub numele Ben-Yitzhak Feinstein. A scris un roman despre saga familiei Goldstein-Hufschmid, care nu este alta decât povestea familiilor Feinstein-Spoerri, pe parcursul a trei generaţii. Romanul este intitulat „Perlen für Messias” şi a apărut în 2010, la Zurich, în limba germană.
Sunt prezente în roman femei puternice, bărbaţi animaţi de credinţe religioase, şuişurile şi coborâşurile existenţei umane dintr-un secol nemilos.
Ultimul capitol al cărţii este povestea reală a părinţilor săi întruchipaţi în roman de misionarul, românul, evreul, creştinul Simon Goldstein şi de soţia acestuia Bertha Hufschmid, o elveţiancă creştină, protestantă, pietistă. Cu rădăcini adânci în hasidism, după convertirea la creştinism, Simon Goldstein se dedică, cu întreaga sa energie şi cu multă pasiune formării unei biserici creştine în rândul evreilor mesianici ieşeni, sub protecţia Misiunii Norvegiane pentru Israel.
Simon Goldstein este ucis în pogromul de la Iaşi, într-unul din cele două “trenuri ale morţii”. Un an mai târziu soţia acestuia, în roman Bertha Hufschmid, îşi ia cei şase copii şi reuşeşte să scape din infernul Holocaustului, repatriindu-se, acasă, în Elveţia.
În articolele sale misionare, Isaac Feinstein ne-a lăsat multe amintiri, povestiri cu tâlc. Astfel, într-una din adunările sale misionare un evreu l-ar fi întrebat dacă este adevărat că evreilor convertiţi li se tatuează, pe braţul stâng, crucea în locul unde, deobicei, bărbaţii evrei îşi pun filacteriumul, asta pentru a nu se mai putea întoarce la iudaism?
Auzind aceasta, Feinstein îşi suflecă mâneca ca să-şi arate braţul fără de vreun tatuaj. Atunci, altcineva din adunare strigă: „Are crucea pe piept, în dreptul inimii!” Feinstein îşi descoperi pieptul şi le arătă că nici acolo nu avea nici o cruce tatuată. Un alt evreu strigă şi cu mai multă forţă din mulţime şi spuse: „Are crucea în inimă!”.
Această întâmplare l-a făcut pe Feinstein să mărturisească că pentru el, adevărata credinţă este aceea pe care o faci din inimă.
Din păcate, Isaac Feinstein este, pe nedrept, prea puţin cunoscut în România. Mai mult, în unele referinţe se spune, în mod greşit, că Isaac Feinstein a fost de origine „evreiască elveţiană” .
MOISE şi ISUS
Isaac Feinstein, păstor al evreilor creştini, ucis în pogromul de la Iaşi, 30 iunie 1941
Se tot ceară filosofii pe chestiunea dacă omul este stăpân pe hotărârile sale sau dacă atitudinile pe care le ia sunt dinainte determinate de însuşirile şi împrejurările în care omul se naşte şi trăieşte.
Adevărul este că au câte o părticică de dreptate şi susţinătorii unei teze şi susţinătorii celeilalte.
Adevărul de necontestat este că avem libertatea de a alege atitudinea de luat.
Dar tot atât de adevărat este că avem în anumite înclinări, dorinţe şi nevoi fireşti, moştenite din moşi-strămoşi sau datorate împrejurărilor în care ne-am dezvoltat. Astfel că nu ar fi drept să se spună că întru toate noi suntem acei care hotărâm de soarta şi viitorul nostru.
De noi a depins oare dacă unii suntem astăzi cizmari, alţii tâmplari sau croitori, funcţionari, liber profesionişti sau negustori? Mult am avut oare de zis în alegerea viitorului nostru? Nu au decis mai curând pentru noi părinţii, rude, prieteni şi cunoscuţi? Numai cei la care o anumită înclinare va fi fost peste măsură de puternică au putut determina pe părinţi să-i îndrume pe calea aptitudinilor lor.
Avem deci o anumită profesiune fără să ne-o fi dorit.
Dacă pe tărâmul preocupărilor materiale lucrul acesta nu este chiar atât de tragic – căci în orice profesiune, oamenii în lupta lor pentru existenţă urmăresc, la urma urmei, acelaşi lucru: o bucată de pâine –îngrijorător lucru este că ne naştem şi ne dezvoltăm într-o religie, fără ca s-o fi examinat mai dinainte şi să fi dorit să ne-o însuşim.
De ce eşti evreu? De ce ai religia mozaică? De ce este altul mahomedan şi iarăşi altul creştin? Te-a întrebat oare cineva când ai fost circumcis sau botezat dacă vrei să primeşti tocmai religia aceasta?
Toţi avem o anumită religie fiindcă „aşa am apucat”, aşa am fost crescuţi de mici, aşa am fost învăţaţi, pe vremea când creierul nostru mai era ca o ceară moale.
Iar când ajungi mare, iei drept bun felul deşert de vieţuire moştenit de la părinţi şi fie că ştii ceva despre credinţa pe care o profesezi cu numele, fie că nu ştii, o aperi şi te lupţi pentru ea, de parcă ar fi un bun care-ţi aparţine.
Oamenii care nu au aprofundat în viaţa lor măcar o pagină de Evanghelie s-au dus să ducă războaie „sfinte” ale crucii, fiindcă au apucat să fie creştini, iar alţii, care în viaţa lor nu au aprofundat o pagină din cărţile lui Moise, preferă să se lase măcelăriţi decât să se boteze, fiindcă vor să rămână la ce au apucat. Mozaici s-au născut, mozaici vor să moară.
Deosebirile acestea „apucate” între oameni se fac din ce în ce mai mari, fiecare generaţie contribuind la săparea prăpastiei care desparte om de om, suflet de suflet, deşi suntem plămădiţi toţi dintr-un sânge şi firele genealogiilor tuturor oamenilor se întrunesc în Noe ca de acolo, împreunate, să ajungă la Adam.
Prima dată când din gura unor conducători ai poporului evreu auzim făcându-se deosebirea netă dintre creştini şi mozaici, ei spun unui orb din naştere vindecat de Isus şi care, ca datorie de recunoştinţă, ţinea cu El: „Tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise.”
De atunci a fost trasă o linie de demarcaţie între mozaici şi creştini, demarcaţie care există şi astăzi.
Dar era oare drept să se facă această deosebire?
Dacă este cineva pe lume care a înţeles în toată profunzimea ei legea lui Moise, a iubit-o şi a aplicat-o, acesta este Isus. Noul Testament, cartea despre El, este una din comorile de preţ ale iudaismului.
De ce am băga capul în nisip şi am ignora lucrul acesta? De ce să ne lepădăm de pagini nespus de frumoase, scrise sub călăuzirea lui Dumnezeu aproape numai de evrei?
Evanghelie este un cuvânt grecesc pentru „Bsura Iova” – veste bună: Vestea bună proorocită de Isaia, că a venit în lume un Mântuitor pentru păcătoşi.
Matei, Marcu, Ioan, care au scris Evangheliile, Petru şi Pavel, care au scris epistolele din Noul Testament – erau toţi evrei. Dar chiar Mântuitorul Isus, nu se trage El oare după trup din poporul evreu?
Noul Testament este o carte de preocupări evreieşti. Numele Moise este pomenit în el de 79 de ori.Legea (Tora) este pomenită de 182 de ori, profeţii Israelului sunt pomeniţi de 36 de ori.
Isus a dezminţit categoric pe clevetitorii Lui: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau proorocii. Nu am venit să le stric, ci să le împlinesc.”
(Matei, 5, 17)
Şi El le spune evreilor că Moise, în care şi-au pus nădejdea, îi va învinui înaintea Tatălui pentru faptul că nu cred în El. Isus zice: „Dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că El a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele.”
Ioan 5.45-47.
Aici este miezul problemei evreieşti. poporul nostru numai se numeşte mozaic, dar nu-l cercetează pe Moise şi cu crede cele spuse de el. Astfel a ajuns să părăsească pe Dumnezeu, astfel a ajuns la tăgăduirea lui Isus.
Câţi mai sunt oare evreii care fac din cărţile lui Moise obiectul preocupărilor zilnice? Câţi cred neclintit în tot ce a spus el? Şi dacă evreii nu cred în Moise cum vor crede în Isus?
Dar dacă masa poporului evreu nu crede, poţi crede tu!
Cercetează tu cu sârguinţă, în rugăciune cărţile lui Moise, şi apoi priveşte la persoana lui Isus, aşa cum ne este zugrăvită în Evanghelii. Vei ajunge şi tu să exclami:”Am găsit pe acela despre care a scris Moise în Lege şi Prooroci, pe Isus din Nazaret.” Ioan 1.45
Isaac Feinstein