Traiește ca și cum Histos ar fi murit ieri,
ar fi înviat din morti azi și s-ar intoarce mâine.

Din tainele Biruinţei

Pr. Iosif Trifa

În orice luptă Biruinţa are multe taine, are multe condiţii. Cea dintâi este Dragostea şi frăţietatea care-i leagă pe cei strânşi sub acelaşi Steag de luptă. E Dragostea care-i leagă pe luptători de Cauza pentru care luptă. Ochii tuturor luptătorilor trebuie să stea veşnic ţintă spre Cauza Sfântă pentru care luptă.

O altă taină a biruinţei, tot atât de însemnată este apoi legătura de dragoste dintre luptători şi conducătorul luptei. Luptătorii trebuie să aibă o dragoste şi o încredere neţărmuită în conducătorul lor, iar conducătorul lor de asemenea faţă de cei pe care îi conduce în luptă.

Vraja biruinţelor a fost întotdeauna legătura de Dragoste dintre conducători şi luptători. Marii învingători, din istoria lumii, cu vraja acestei legături au câştigat biruinţele.

Hanibal dormea în rând cu soldaţii lui. Cezar a schimbat comanda “Itte…” „Înainte marş!” – punându-i în loc comanda: “Venite…” “Veniţi după mine!” El însuşi mergea înaintea ostaşilor. De asemenea avea dragostea nemărginită a tuturor luptătorilor, trăind şi purtând alături de ei toate ostenelile şi primejdiile războiului.

Aceasta este taina biruinţei şi în luptele cele religioase… În lupta cea mare a mântuirii sufletelor. Aceasta este taina Biruinţei şi în Lupta noastră.

Mai întâi, trebuie să avem şi noi o Dragoste şi o frăţietate sflntă, care ne leagă laolaltă. Suntem prinşi într-o frăţietate sfintă de Cruce, de Dragoste, de Jertfă, pe care nici moartea nu o poate frânge. Iar în această Dragoste ne ţine Cauza sfintă a Războiului nostru. Luptăm pentru mântuirea sufletelor, luptăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu, luptăm contra păcatelor, luptăm pentru cucerirea Canaanului.

Iar izbânda şi biruinţa acestei Lupte ne vine apoi prin legătura pe care o avem cu Comandantul luptei noastre, cu Conducătorul luptei noastre. Vraja luptei şi a biruinţei noastre este Comandantul nostru, este Isus, Regele cel mareNoi ne-am strâns în luptă la chemarea Lui. Luptăm sub steagul Lui, îl iubim cu o iubire nemărginită. Suntem gata în orice clipă să ne dăm viaţa pentru El.

Isus, Regele cel mare … O! Acesta este un Conducător care a dus şi duce întotdeauna la biruinţă pe copiii Lui, pe luptătorii Lui, pe ostaşii Lui. El a cucerit lumea cu o armată de… 12 oameni. El a cucerit şi cucereşte lumea, pentru că El nu comandă numai de sus, din cer, ci El este Comandantul minunat, care Se pogoară şi petrece în mijlocul luptătorilor Lui. În lupta cea mare contra lui Satan, Isus, Regele cel mare S-a pogorât alături de om, alături de copiii Lui, alături de luptătorii Lui. A suferit alături cu ei toate ostenelile drumurilor, prigoanelor, batjocurilor. A petrecut în tabăra lor. I-a îmbărbătat mereu, i-a întărit şi i-a înarmat mereu, pentru biruinţa care a venit.

El este Acelaşi şi azi. El este între noi (Matei 18:20). El este în tabăra noastră. El nu ne comandă cu “Itte!” “mergeţi înainte” ci El ne comandă cu “Venite!”. Veniţi după Mine şi Eu vă voi duce la biruinţă.

Acest Comandant ne iubeşte cu o iubire nemărginită. El Şi-a dat viaţa pentru noi, pentru biruinţa noastră. De aceea, noi îl iubim din tot sufletul nostru, din toată inima noastră. Vrăjiţi de dragostea Celui ce ne-a iubit până la moartea pe cruce – noi suntem nebuni pentru El, suferim pentru El, murim pentru El.

Biruinţele Evanghelice le câstigă numai această Dragoste, numai această legătură. Taina aceasta este mare… şi Domnul a lăsat-o ca pe un testament, tuturor celor care luptă în Numele Lui, sub steagul Lui. Pilda Lui trebuie urmată de toţi luptătorii Lui.

Între conducători şi luptători trebuie să fie o legătură de dragoste sfintă, care merge până la Jertfă, de ambele părţi. Păstorul cel bun e Acela care-şi pune sufletul pentru oi (Ioan 10:11). Păstorii şi cârmuitorii pot câştiga lupte şi suflete numai pe calea aceasta, pe care ne-a trasat-o crucea Dragostei şi Jertfei Domnului Hristos. Luptele şi biruinţele nu sunt câştigate niciodată de cei ce comandă din înălţimea scaunelor comode, ci sunt câştigate de cei care se jertfesc şi suferă pe front alături de soldaţi. Biblia e plină de astfel de pilde. Amintim aici numai două.

O pildă din Vechiul Testament – David avea în jurul lui o ceată de viteji. Şi, de câte ori se măsurau cu filistenii biruiau. Pentru că luptau în Numele Domnului şi pentru că David suferea şi lupta în rând cu ei. Purta greul luptei, în rând cu ei.

În timpul unei lupte, David şi viteji lui sufereau de sete. Erau într-un loc fără apă. Şi David n-a vrut să bea apa, ci a vărsat-o înaintea Domnului (1 Cronici 11:19). Nu se poate una ca asta – zicea David – ca eu să beau apă în faţa luptătorilor mei, care se topesc de sete… vom răbda împreună setea şi greutatea luptei.

Fireşte o astfel de Dragoste a asigurat întotdeauna Izbânda.

O altă pildă, din Noul Testament, este apostolul Pavel. Nimeni altul dintre ucenicii Domnului şi dintre muritorii pământului nu şi-a făcut vreodată vreo legătură de dragoste atât de tare şi sfântă ca apostolul Pavel cu “fraţii” lui. Epistolele apostolului Pavel sunt pline de vraja acestei legături, care a adus biruinţa Evangheliei între neamuri şi în toate părţile pământului. Iar vraja aceasta, apostolul Pavel şi-o făcuse prin dragostea nemărginită cu care-şi iubea fraţii şi prin jertfele nesfârşite pe care le făcea pentru a-i naşte din nou, la picioarele crucii. Iar Dragostea răspunde întotdeauna dragostei. Fraţii îl iubeau ca pe sufletul lor. O dovadă este eruperea dragostei la despărţirea din Milet. Şi a zis Pavel:

“Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pămânlul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor, pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor. Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă este de folos fi nu m-am temut să vă învăţ înaintea norodului şi în case. Şi acum iată că, împins de Duhul mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vă vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. După ce a vorbit astfel, au îngenuncheat şi s-au rugat împreună cu el toţi. Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat”

(Faptele Apostolilor 20).

Iată aceasta a fost, este şi va fi, biruinţa luptelor evanghelice: Dragostea şi Jertfa care ne leagă sufletele lângă Domnul, în jurul crucii Lui.

Faptele din cartea Neemia inspiră lucrarea Oastei Domnului

“Adu-Ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule, pentru tot ce-am făcut timp de doisprezece ani pentru poporul acesta!”

(Neemia 5:19).

În cartea lui Neemia se află toată istoria Oastei Domnului, toată lucrarea ei, toată lupta ei, precum şi toată frământarea ei de acum.

La începutul cărţii, aflăm şi începutul Oastei: unul care avea milă de popor şi dorea să lucreze pentru el; şi mai marele său care i-a dat voie să lucreze pentru el, l-a ajutat în lucrul acesta.

Dar ce s-a întâmplat? îndată, de la început, s-au ivit şi răii, care nu puteau suferi un lucru bun.

“Sanbalat, Horonitul, şi Tobia, când au auzit lucrul acesta că Neemia vrea să dreagă zidurile Ierusalimului – nu le-a plăcut deloc că venea un om să caute binele copiilor lui Israel”

(Neemia 2:10).

Şi au început mai întâi cu batjocuri. “La ce lucrează aceşti neputincioşi? Lasă-i să zidească numai, căci dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul”

(Neemia 4:3).

Dar când au auzit ei, că poporul “lucrează cu inimă” la dregerea zidurilor şi spărturile începeau să se astupe, s-au unit ca să vină împotriva Ierusalimului (Neemia 4:6-8), adică contra celor ce lucrau pentru refacerea lui.

Din ziua aceea – scrie Neemia – jumătate din oamenii mei lucrau, iar cealaltă jumătate era înarmată cu suliţe, cu scuturi, cu arcuri şi cu platoşe. Cei ce zideau zidul şi cei ce duceau şi încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu cealaltă ţineau arma. Fiecare din ei lucra şi avea sabia încinsă la mijloc (Neemia 4:16-18). Şi, deoarece “lucrarea era mare şi lucrătorii împrăştiaţi pe zid, departe unii de alţii”, ca semnal de luptă se folosea o trâmbiţă. La sunetul trâmbiţei, toţi se strângeau spre locul unde o auzeau (Neemia 4:19-20). Şi nu ne-am dezbrăcat de haine nici eu, nici fraţii mei, nici oamenii de straje, care erau sub porunca mea. Şi la apă se duceau flecare cu armele”

(Neemia 4:23).

 

Starea aceasta grea de luptă şi de muncă în acelaşi timp – spune Neemia – că a ţinut disprezece ani (Neemia 5:14). Timp de doisprezece ani Neemia şi fraţii lui ostaşi luptători au stat mereu încinşi cu arma, gata şi pentru luptă şi pentru lucru. Timp de disprezece ani mereu s-au apărat şi au clădit. După doisprezece ani de luptă şi muncă, bietul Neemia, istovit de atâla frământare a rostit duioasele cuvinte de rugăciune: “Adu-Ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule pentru tot ce am făcut timp de doisprezece ani, pentru poporul acesta”

(Neemia 5:19).

Iată fraţii mei istoria celor doisprezece ani de Oaste. Căci şi noi am avut de la început batjocuri şi atacuri.

Şi an de an, ele au sporit ceata sanbalaţilor. De doisprezece ani de zile facem şi noi ce făcea Neemia cu fraţii lui: lucrăm şi ne apărăm, într-o mână cu sabia, în cealaltă cu mistria.

Sunt doisprezece ani de când “nu ne-am dezbrăcat de arme”. Am stat şi stăm mereu încinşi şi lucrăm. Luptăm, deodată, pe patru fronturi: întâi cu păcatele din noi, apoi cu păcatele din lume, în al treilea rând cu oamenii cei lumeşti şi în al patrulea rând trebuie să ne apărăm şi faţă de cei care ar trebui să ne apere.

Greu lucru! Grea ostăşie! Ne bucurăm însă şi ne mângâiem, văzând că zidurile Ierusalimului nostru se înalţă mereu şi “spărturile se astupă”.

Scripturile ne arată lămurit că orice clădire duhovnicească nu se poate face decât pe calea aceasta: prin luptă şi prin muncă. Acesta este testamentul pe care ni l-a lăsat Mântuitorul: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin luptă şi cei ce se luptă pun mâna pe ea” (Matei 11:12). În toată Scriptura apare îndemnul: prin luptă şi muncă la biruinţă! Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie un mic Neemia, gata de luptă dar şi de lucru, gata de a se apăra şi de a se lupta.

În cartea lui Neemia, se mai află şi o izbitoare asemănare şi pentru frământarea, de acum, a Oastei. La capitolul 6 se spune ce s-a întâmplat mai departe cu Neemia şi fraţii lui, după lupta şi munca lor de doisprezece ani.

Împotriva lucrului lui Dumnezeu s-au pornit două uneltiri. Răii şi uneltitorii s-au pornit din nou la atac. De data aceasta cu apucături noi. Uneltitorii l-au pârât pe Neemia la mai marele său Împăratul. A intrat în luptă şi ceea ce se cheamă insinuarea , intimidarea şi minciuna.

Văzând Sanbalat, Tobia, Gheşem şi ceilalţi vrăjmaşi că se ridicase zidul şi n-a mai rămas nici o spărtură (Neemia 6:1), i-au trimis lui Neemia, în cinci rânduri o scrisoare, în ea era scris: “Se răspândeşte zvonul printre popoare, că tu şi Iudeii aveţi de gând să vă răsculaţi şi că în acest scop zidiţi zidul Se zice că tu vei ajunge împăratul lor (…) Şi acum lucruile acestea vor ajunge la urechile împăratului – şi va fi vai de tine Neemia. Vino dar, să ne sfătuim împreună “

(Neemia 6:6-7).

Dar Neemia a respins îndată această însinuare. “Am răspuns lui Sanbalat: «Ce-ai spus tu în scrisoare nu este adevărat: tu de la tine le născoceşti»” (Neemia 6:8). Eu nu m-am făcut cu nimic vinovat în faţa împăratului… eu şi fraţii mei nu avem nici un gând de răsvrătire… n-avem nici un gând rău, decât Dragostea şi munca noastră pentru zidurile Ierusalimului.

Tactica uneltitorilor era să-l înfricoşeze pe Neemia şi pe fraţii lui, să-i facă să lase lucrul neisprăvit. “Toţi oamenii aceştia voiau să ne înfricoşeze” (Neemia 6:19). “Nădăjduiau că am să mă tem şi am să urmez sfatul lor” (Neemia 6:13). “Dar eu am răspuns, un om ca mine să fugă?” (Neemia 6:11). Un om ca mine să se teamă?

Desigur, Neemia şi fraţii lui luptători au avut mare necaz cu aceste uneltiri. După doisprezece ani de muncă, asta le mai trebuia.

Într-o clipă de amărăciune, Neemia s-a rugat: “Adu-Ţi aminte Doamne Dumnezeule de Tobia şi de Sanbalat şi de faptele lor

(Neemia 6:14).

Dar cu toate atacurile şi uneltirile, lucrarea s-a sfârşit cu bine. Zidul a fost isprăvit… şi toţi au cunoscut că lucrarea se făcuse prin voia lui Dumnezeu (Neemia 6:15-16).

Să dea Dumnezeu ca asemănarea să se împlinească, până la sfârşit. Să rămână ruşinaţi şi uneltitorii de la Oaste. Vulpea, care s-a suit pe zidul nostru, nu va putea opri Lucrarea. Clădirea se va sfârşi, spre binele şi tăria Bisericii şi a Neamului nostru.

Cartea lui Neemia cuprinde apoi şi întregul fel de lucrare a Oastei: voluntariatul, citirea Bibliei, legământul, etc. Să cercetăm în continuare acest lucru.

Lucrarea lui Neemia a fost, în primul rând, un voluntariat. De bună voie, din dragoste pentru zidurile surpate ale Ierusalimului, a intrat în muncă şi în luptă Neemia cu luptătorii lui. “Le-am zis atunci: scrie Neemia – “Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse în foc. Veniţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului, şi să nu mai fim de ocară! (…) Ei au zis: «Să ne sculăm şi să zidim!» Şi s-au întărit în această hotărâre bună” (Neemia 2:17-18).

Iată deci, lucrarea lui Neemia a început dintr-o hotărâre bună. Dintr-un voluntariat care a dres zidurile Ierusalimului.

Tot aşa a plecat la drum şi Oastea Domnului. A început la drum dintr-o “hotărâre bună”, luată contra beţiilor, înjurăturilor şi a altor păcate, în pragul anului nou, 1923. A pornit la drum dintr-o chemare către cei care, de bună voie, vor să intre în lupta contra păcatelor. La lupta pentru “dregerea zidurilor” ruinate ale “Ierusalimului” nostru şi ale “Ierusalimului” ţării noastre.

Cu acest voluntariat am clădit timp de doisprezece ani, şi numai aşa se va putea sfârşi cu bine lucrarea începută, în caz contrar lucrarea cea binecuvântată a Oastei va înceta.

Voluntariatul lui Neemia era întărit şi de un legământ. Pentru toate acestea noi am încheiat un legământ, pe care l-am făcut în scris” (…) lată-i pe cei ce şi-au pus pecetea (Neemia 9:38).

Urmează apoi cei ce au iscălit legământul, în frunte cu Neemia. Nu sunt mulţi. Se află înşiraţi la Neemia 10:1-27. Între ei sunt preoţi (leviţi) şi laici, în ce constă legământul lor? “Au făgăduit cu jurământ şi au jurat să umble în legea lui Dumnezeu (…) să păzească şi să împlinească poruncile Domnului, Stăpânul nostru, orânduirile şi legile Lui” (Neemia 10:29).

Iată legământul Oastei, legământul ostăşiei noastre!

Am făcut şi noi un legământ “să păzim toate poruncile Domnului”. La picioarele crucii lui Isus Cel Răstignit, am făcut legământul să trăim o viaţă nouă, o viaţă de luptă şi biruinţă asupra păcatului, o seamă de leviţi (preoţi) şi o seamă de popor (laici), pe care l-am iscălit prin mărturisirile pe care le-am făcut în scris şi verbal. Am făcut legământ cu Domnul în care vrem să trăim şi să luptăm până la moarte.

Oastea Domnului are şi “Şcoală Biblică” (cap. 7,8). Poporului i se citea desluşit cartea legii lui Dumnezeu şi i se explica înţelesul (Neemia 8), iar acesta plângea când auzea cuvintele legii (Neemia 8:9) şi-şi mărturisea păcatele (Neemia 9:3). Mai ales Ezra, preotul, le tâlcuia cu putere Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi citea în fiecare zi în ea. Şi am plâns când am auzit şi auzim cuvintele ei. Şi după ce am aflat cuvintele ei, ne-am mărturisit păcatele şi le strigăm de se aude în toată ţara. Să ne petrecem tot timpul în adunare, şcoala aceasta binecuvântată.

În cartea Neemia este şi legământul pentru ziua Domnului şi praznicile Domnului. “Voluntarii” au făcut legământ, ca în ziua Domnului şi de sărbători, nici ei, nici servitorii lor nu vor lucra nimic.

Iată şi legământul pe care l-am făcut şi noi, ostaşii Domnului, de a cinsti ziua Domnului şi praznicile Domnului, aşa cum se cuvine, rupând-o cu batjocorirea praznicilor Domnului.

La Neemia 10:32-39 este şi grija pentru casa Domnului – pe care şi noi ostaşii Domnului o avem şi o predicăm.

Pe lângă aceasta, vom arăta, într-un număr viitor, şi rolul naţional al mişcării lui Neemia – şi al mişcării Oastea Domnului.

Pr.Iosif Trifa – Foaia “Isus Biruitorul” nr. 21-23/1935


 

Fraţi ostaşi, porniţi la luptă

 

 

Fraţi ostaşi, porniţi la luptă

cu nădejde-n Cel din cer,

înaintea noastră merge

Cel ce vina lumii şterge,

deci priviţi cu toţii Sus!

 

|: Calea lui Satan e ruptă,

înainte, fraţi, la luptă,

înainte, cu Isus!…

 

Trecem azi prin grele clipe,

vom avea de suferit;

dar ostaşul e să lupte

şi să meargă înainte,

cu privirea la Isus.

 

|: Moartea cade, iadul plânge,

Satan mâinile îşi frânge,

dar nainte cu Isus!

 

Nu ne înspăimântă moartea,

frica a pierit din noi.

Înainte tot poporul

cu Isus Biruitorul,

înainte cu Isus!

 

|: Cine vrea să lupte: vie!

iar fricoşii să rămâie;

noi, nainte cu Isus!

 

Lipsa nu ne înspăimântă,

suferinţa, nici atât.

Cine e ostaş să vie,

trădătorii să rămâie,

noi luptăm pentru Isus!

 

|: Ţelul nostru şi tot dorul

e Isus Biruitorul –

înainte cu Isus!…

 

Lupta noastră grea-i de-acuma;

vom avea de dus nevoi;

însă cât trai-va unul

nu ne-om da nicicând napoi,

ci vom merge cu Isus.

 

|: Cine e ostaş să vie,

trădătorii să rămâie,

noi, nainte cu Isus!


 

Fraţi ostaşi din Oastea sfântă

 

 

Fraţi ostaşi din Oastea sfântă

ce ne-am înrolat frumos,

/să luptăm cu mic, cu mare

pentru slava lui Hristos./

 

Prigoniţi vom fi în lume

dar noi nu descurajăm,

/ci privind mereu ‘nainte,

cu Isus o să luptăm!/

 

În această luptă sfântă

mulţi cădea-vor dintre noi,

/dar să mergem înainte

ca o oaste de eroi./

 

Pentru Patria cea sfântă

noi cu toţi ne vom lupta,

/sus în cer, cununa vieţii

Domnul nostru ne-o va da./

 

Din aceeasi categorie