Ultima zi din viata Parintelui Iosif Trifa

Istoria unei Jertfe

Traian Dorz

Sibiu, vineri 11 februarie1938, ultima zi din viața Părintelui Iosif Trifa

Azi-noapte aproape n-am dormit deloc, deşi eram atât de obosiţi. Din camera unde dormeam doar eu cu fratele Marini, auzeam adeseori gemetele reţinute ale părintelui suferind. Şi, de fiecare dată, ne străpungeau inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu are cumva nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.

Dimineaţa a sosit mai liniştită… Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să odihnească. Din timp în timp suiam încet până la uşă, unde ascultam răsuflarea sa liniştită de după paravanul care era în faţa patului său.

Pe la amiază a luat ceva din mâncarea pe care i-a adus-o sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou. În acest timp, noi – Titus, Marini şi cu mine – ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
– Vom face toţi trei cu schimbul lângă el, începând de acum şi până dimineaţă – zise Titus. Care să facem primul?
– Fac eu primul! – răspunsei eu.
– Pe urmă mă scoli pe mine – zise Titus.
– Iar frăţia ta mă scoli pe mine – zise şi fratele Marini.
– Bine!

De cum se apropie spre seară, mă aşezai pe pat lângă părintele, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc… Începu să se întunece. Era februarie, dar afară nu ninsese încă deloc. Era un aer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi şi îmi zise:
– Ce faci?
– Cum vă mai simţiţi, părinte? – întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
– Acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este ceva mai întărită. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate!…
Mi-am tras scaunul mai aproape, zicând:
– Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.
– De acum, mi-a mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…
Se opri un timp, apoi zise, clătinând din cap:
– Dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus…
– De ce spuneţi asta, părinte?
– Dă-mi puţin paharul cu ceai!… Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce îţi spun.
Iar stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:

– Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele…

Glasul îi era profund profetic.
– Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei… Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar mai-marii au respins-o de la început.
Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia… Iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare… Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare. Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi, cum spune Sfântul Pavel la Tesaloniceni…
Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare răspundere au.
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă şi de dulce… Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, drept pedeapsă, să le-o ia şi pe aceasta. Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare…

Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri.

Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelesese vremea cercetării sale şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat.
…Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru, astăzi, pe care l-a făcut, la vremea sa, vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu…
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul de mult. Stăteam aşa.
– Aprinde lumina, îmi zise încet după un timp. Şi mai dă-mi puţin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Şi mă uitai la el. Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era adânc şi duioşie, şi milă.
– Dragă Dorz, şopti el rar şi mişcat, după mine va veni rândul vostru! Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris…
Dar voi să nu vă temeţi. Nici să vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru în lumea aceasta. Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine, va fi şi cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă, mai departe, biruinţă. Căci El este Acelaşi şi El veşnic este Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiţi siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui. Chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând… Să muriţi crezând în biruinţa lui Hristos, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El!…
Întinse mâna spre mine. I-o luai şi mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.
– Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă cum să-l urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc…
…Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne vor face dreptate şi nouă… Să aveţi neîncetat ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus cel Răstignit…
Tăcu din nou…
Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.
– Ce mulţi erau cândva – şi câţi s-au dus sus, până la El? Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care se lăudau că vor fi statornici lângă mine până la moarte?… Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigaşe…
Cu mine vor sfârşi curând. Dacă şi pe acei care rămâneţi vă vor omorî, s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii… Să le fie date, drept pedeapsă, numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători…
Tăcu iarăşi, suspinând. După un timp, urmă:
– Dar Dumnezeu este nespus de bun, nemărginit de bun… El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu… Chiar şi pentru cei mai împietriţi… O, cât de nemărginit de bun e Dumnezeu…
Apoi tăcu îndelung, cu ochii închişi. Se vedea că îşi sfârşise toată puterea.
– Nu mai vreţi puţin ceai, părinte? – zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai spre reşoul care ardea… Să-l încălzesc puţin!
– Nu!
– Nu încercaţi să adormiţi puţin? Aţi obosit vorbind.
Scoase din nou mâna. Făcu un semn obosit care părea a spune: de-acum am să odihnesc…
Şi o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată era! Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit.
Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: o, mânuţa asta sfântă şi chinuită, care s-a topit luminând. Care a scris atâtea litere de foc şi de aur care vor rămâne veşnic. Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi; care mi-a făcut atât de mult bine, mie şi altora… O, inima asta care bate tot mai încet…
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată, care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece.
Îmi apăsai din nou, încet şi moale, buzele peste ea şi apoi o dusei uşor sub pătura caldă.
…Era târziu… Şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor.
Cred că nici el nu doarme, mi-am zis. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa care era mai albă şi mai uscată ca niciodată. De o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum iată ce liniştit odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou… Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi, altădată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
– Fereastra, zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra, să vină aer proaspăt.
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa, că, în ultimele cuvinte din clipa morţii ei, a cerut să-i deschidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt.
Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci…
Între destinele unora dintre cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe, sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântişor cam răcoros.
După ce se aerisi puţin, strânsei încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi deschise ochii:
– Acum, te rog, lasă-mă singur! – îmi şopti stins. Vreau să rămân singur!
Şi închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las, dacă mi-a cerut asta?
Stăteam nehotărât şi mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.
– Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu.
Glasul îi era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
– Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn!
– Nu mai am nevoie de nimic!…
– Nu vi-e frig? – încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
– Acum nu mi-e nimic, şopti.
Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe… Şopti ca o liniştire:
– Slăvit să fie Domnul!
Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Şoptii îndurerat şi eu:
– Slăvit să fie Domnul!
Şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fratele Marini. Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:
– Ce este?
– Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (la ureche, fiindcă fratele Marini nu prea auzea bine)… Dar e foarte-foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
– Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.
– Mă duc să-l scol, să vedem ce să facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui uşor, din nou, în camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză din faţa patului său, ieşii la Titus.
Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.
– Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc, ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după un medic?
– Am auzit totul, zise el, mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur…
Stăturăm puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzea nimic.
– Vino să mergem încet la paravan, ca să ascultăm!
Păşirăm uşor, ascultând spre paravanul subţire de lângă pat.
Nu se auzea nici o respiraţie!
Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte, celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă.
– E cald, zise el, la frunte. Iar apoi la inimă, înspăimântat:
– Nu mai bate!
Strigarăm pe fratele Marini… Îi strigarăm lui:
– Părinte! Părinte!
Îi mişcarăm capul şi mâinile. Nimic!
Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi cum un puternic perete apărător s-ar fi prăbuşit şi aş fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele şi mai ucigaşe primejdii.
Era ora unu şi jumătate în noaptea spre dimineaţa zilei de sâmbătă, 12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere…

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.
Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.
Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă… Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele… Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea…
Nu ştiu!
Dar sunt încredinţat că, în clipa aceea, după sufletul lui a venit Însuşi Dulcele Isus. Şi că, dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea.
…N-am fost vrednic să-L văd!

Îndată toată casa fu în picioare. Veniră fiecare, perindându-se pe lângă patul mortului sfânt, cu plâns şi cu rugăciune: fratele Opriş, sora Liţa, fratele Popovici…
Opriş rămase din prima clipă la căpătâi. Într-o mână cu lumânarea aprinsă, iar în cealaltă cu o carte, începu să cânte şi să citească plângând primele rugăciuni din rânduiala pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum învăţase el la mânăstire, în anii lui de călugărie.
Începurăm pregătirile.
Într-un colţ de masă, Marini şi cu mine scriam „Ediţia specială“ a foii care trebuia să plece încă astăzi, spre a anunţa tuturor fraţilor vestea dureroasă. Şi a-i chema să-l petrecem împreună la mormânt.
Titus şi Popovici alcătuiau telegramele ce trebuia trimise şi căutau adresele fraţilor şi ale adunărilor, care trebuia să afle cât mai repede.

Toţi alergam şi lucram plângând.
Cu ţipete mari începură să intre pe uşă tot mai des fraţii şi surorile din Sibiu, care nu ştiu cum aflaseră atât de repede vestea. Încă nu era ziuă când casa era plină.
Începură să sosească şi fraţi din depărtări.

Am alergat la Tipografie. În două ceasuri foaia se tipărea. În altele trei începură să plece primele pachete la poştă…
Alergam cu toţii în toate părţile, numai ca vestea să ajungă cât mai repede la fraţi, pentru ca şi cei mai îndepărtaţi să aibă timp să vină, care vor putea…
Iată textul „Ediţiei speciale“ cu anunţul morţii Părintelui Iosif:

„A trecut la Domnul preaiubitul şi dragul nostru Părinte Iosif Trifa
Cu inima zdrobită şi cu sufletul adânc sfâşiat, împărtăşim tuturor fraţilor o veste de mare durere: Părintele Iosif Trifa a adormit în Domnul în noaptea spre dimineaţa zilei de 12 februarie.
După grele suferinţe s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.
S-a stins cel ce n-a ştiut nimic altceva decât pe Isus cel Răstignit şi Jertfa Lui (I Corinteni 2, 2) şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Isus.
S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1), pentru cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului (II Corinteni 3, 6).
S-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (I Corinteni 4, 15), cel ce a făcut totul pentru Evanghelie şi s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (I Corinteni 9, 22-23).
S-a stins gornistul Domnului, cel care, văzând primejdia (Ezechiel 33, 1-6), a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate ca o strajă care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ţinând sus Cuvântul Evangheliei (Filipeni 2, 16), căutând să aducă pe păcătoşi la Izvorul îndreptării şi al puterii, la Isus Mântuitorul.

S-a stins cel ce n-a cruţat nimic, ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui pentru Domnul şi fraţii lui (II Corinteni 12, 15).
S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere – şi-a suferit; să lupte – şi-a luptat; să sune din trâmbiţă – şi-a sunat.

A crezut, de aceea a vorbit şi a scris (II Corinteni 4, 13).
A iubit, de aceea s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (I Corinteni 15, 58).
A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că totdeauna a spus Adevărul (II Cor. 6, 8), dar a răbdat totul cu drag, ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).

S-a stins cel ce, de 15 ani de zile, zi şi noapte a lucrat şi a luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul şi Cuvântul Lui tuturor celor ce nu-L cunoşteau.

A căzut de multe ori în luptă, a primit multe răni, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi… Privind mereu ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus cel Răstignit (Evrei 12, 2), a mers mereu înainte, stropind cu sângele său câmpul de luptă al Evangheliei.

S-a stins ca o lumină care se topeşte luminând. Până la sfârşit, Părintele Iosif a lucrat mereu îngrijindu-se de copilaşii lui, de mântuirea şi de viaţa lor.

A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum a plecat la Domnul (II Timotei 4, 7-8), la Dulcele Său Mântuitor şi Mângâietor, pe Care L-a iubit, L-a vestit, pentru Care s-a jertfit. S-a ridicat Acolo unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.
S-a stins un mare om al lui Dumnezeu, pe care solia chemării la Domnul l a aflat în luptă, ţinând sus steagul Domnului Isus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Filipeni 2, 16).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne şi nouă, celor ce am rămas, acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi Cauza Lui. El a putut spune: Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (I Corinteni 11, 1; Filipeni 3, 17).
Încolo, fraţii mei… ce aţi învăţat, ce aţi primit şi aţi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine faceţi ! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi (Filipeni 4, 8-9).

S-a stins dragul nostru părinte, dar jertfa lui rămâne. Lucrarea pe care a săvârşit-o este a Domnului. Oastea Domnului este o Lucrare a Domnului. El a pornit această Mişcare şi El Însuşi va avea grijă de ea… «Când voi trece din lumea aceasta – a spus el – voi ţine sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie, veţi afla cuvintele Lui: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Nu vă temeţi, căci iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. Amin (Matei 28, 20). Domnul a pornit această Mişcare şi El va avea grijă de ea. Aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi». («Ce este Oastea Domnului?»

La temelia războiului nostru cel sfânt şi a mântuirii noastre, alături de Jertfa cea mare a Scumpului nostru Mântuitor, avem acum şi jertfa slujitorilor şi copiilor Lui, a Părintelui Iosif, precum şi a celor ce l-au înţeles cel mai mult şi care s-au stins anul trecut: părintele Vasile de la Bucureşti, fratele Gh. Munteanu de la Batiz… Jertfele acestea sunt şi ele o călăuză a biruinţei noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia şi numai prin jertfă biruie şi azi.

A aplecat la Domnul dragul nostru Părinte Iosif. Să îngenunchem cu toţii lângă această jertfă, purtând veşnic în sufletele noastre dragostea pentru părintele nostru sufletesc (I Corinteni 4, 15). În numele acestei iubiri, vă rugăm următoarele:

1. În toate adunările şi întrunirile noastre frăţeşti să cinstim amintirea părintelui nostru, rugându-ne pentru veşnica lui odihnă.
2. Scumpul nostru părinte va fi înmormântat în ziua de marţi, 15 februarie anul curent.
   1. Pentru această zi toţi fraţii care au putinţă, din apropiere şi din depărtări, sunt rugaţi să vină la Sibiu.
   2. Grupările de fraţi din depărtări, după putinţă, vor trimite câte un delegat, pentru ca toată frăţietatea Domnului să petrecem la locul de odihnă pe iubitul nostru părinte.
   3. Fraţii ostaşi şi delegaţii grupurilor vor aduce la Sibiu steagurile îndoliate.
3. Ziua înmormântării va fi zi de post şi de rugăciune pentru fraţii din întreaga ţară.
4. În fiecare an, la praznicul Cincizecimii – după cum iarăşi dorinţa sa a fost – îi vom prăznui amintirea printr-un pelerinaj la mormântul său.

Amănunte despre cum a decurs ducerea spre cele veşnice vom da, pe larg, în numărul viitor la această foaie.
În veci pomenirea şi amintirea scumpului nostru părinte!
Domnul Isus să-i facă loc de odihnă în Patria noastră de Sus.“

Pe lângă această „Ediţie specială“ de două pagini, mai era un articol despre „Cum s-a stins Părintele Iosif“, cuprinzând un scurt istoric al vieţii sale… Şi o nouă versiune a cântării „Pasăre măiastră“, adaptată anume la împrejurarea morţii Părintelui Iosif.

Noi alergam în toate părţile, copleşiţi de durerea şi grija pentru mortul nostru preaiubit, dar nu ştiam că şi urmăritorul alerga, stăpânit mereu de ura sa răzbunătoare…

Vestea morţii se aflase îndată şi la Mitropolie, pentru că noi anunţasem decesul la parohia de care ţineam. Iar parohul, la rândul lui, a ţinut să înştiinţeze chiar în ceasul acela pe Mitropolitul, care se vede că abia aştepta vestea.
Ştiind că vom chema fraţii din ţară – şi pentru a-i împiedica să vină – un trimis al mitropolitului a alergat îndată la poştă, intervenind la conducerea acesteia spre a opri şi amâna expedierea telegramelor şi a foii prin care noi anunţam moartea Părintelui Iosif. Cel puţin pe cele destinate judeţelor apropiate Sibiului.
Şi astfel, s-a întâmplat că au venit fraţi din Iugoslavia, din Bucovina, din Basarabia ori din Bihor şi din Maramureş, pe când cei din jurul Sibiului, mulţi nu au aflat despre moartea părintelui decât după patru zile, când era înmormântat.
Cu asta, continuară răzbunările asupra părintelui şi după moartea sa.

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici, îl spălară. Apoi îl îmbrăcarăm cu toţii în alb, iar pe deasupra îi puserăm vechea sa reverendă preoţească pe care o purtase de la nunta lui în toată viaţa sa de preot şi în toate ocaziile frumoase… Haina aceasta era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult. Şi pe care o cinstise atât de vrednic.
Aşa l-am aşezat în sicriu. Iar pe piept i-am pus Biblia lui, de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat în sala redacţiei.
Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină să-i facă primele slujbe…
Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:
– De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haina de preot.
– Nici mort, părinte? – ziserăm noi îngroziţi.
– Nici! Aşa e porunca!
– Dar bine, e haina lui. Ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum – să meargă şi ea cu dânsul. De ce să vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum? Nu i se poate îngădui nici atât?
– În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o! Nici clopotul nu se poate trage pentru el până când nu i se va dezbrăca haina aceasta.
– Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei.
– Încercaţi!
Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi, privindu-ne uimiţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.
– De necrezut! Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni. Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis. Dar aceştia nu. Te urmăresc şi se răzbună şi când eşti în sicriu.
O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru Părinte!

A doua zi fu duminică. Continuară să vină alţi şi alţi fraţi şi surori de aproape şi de departe… Şiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit şi sfânt… Sute de glasuri şi de inimi îndurerate intrară în sala redacţiei, îmbrăţişând sicriul, strigând numele atât de drag şi de iubit al părintelui neuitat.

Dar nu-şi mai răspundeau decât ei, unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia din noi acea parte din părintele nostru care era în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturora, în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi, fiecare, o părticică din fiinţa lui sufletească, aşa cum fiecare din fii poartă în ei o parte din fiinţa tatălui lor. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin, care ne face pe toţi să simţim la fel, să credem la fel şi să fim în stare să murim, la fel, pentru acelaşi scop.

Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face, prin el, în noi – şi în alte sute de mii de suflete – această transformare, această renaştere, această întrepătrundere fericită.
Cred că toate flăcările vii – care ardeau acum în noi, miile de suflete – au ars toate, mai întâi în el, într-una singură, mare, unic de mare, cum singur Hristos poate aprinde în rarii uriaşi ai Evangheliei Sale.
Hristos parcă trece prin istorie păşind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munţi… Şi parcă se opreşte doar din când în când pe câte un astfel de „Tabor“, unde ne lasă să-L vedem, pentru o clipă, transfigurat – prin mijlocirea câte unui astfel de ales al Său.

Ce uriaşe sunt aceste vârfuri de munţi! Şi, după trecerea Lui peste ele, ce strălucite rămân aceste „Taboruri“: Părintele Pavel! Părintele Ioan Gură de Aur! Părintele Iosif…
Ce mare responsabilitate ne rămâne nouă, acelora cărora ne-a strălucit Hristos atât de minunat prin aceştia! Ei au fost oameni ca noi, dar noi nu toţi am fost asemenea lor. Trebuie de acum încolo să ne dăm toate silinţele să suim până unde vom putea, pe urmele lor, spre Hristos.

Duminică s-au perindat prin faţa sicriului sute şi sute de suflete îndurerate… nu numai fraţi, ci, şi din Sibiu şi din alte părţi, tot felul de oameni care îl cunoscuseră şi îl admiraseră pentru uriaşa lui lucrare, pentru geniul său impresionant, pentru bunătatea şi frumuseţea marelui său suflet…

Foşti orfani, crescuţi şi îngrijiţi de el în Orfelinatul pe care îl condusese ca un părinte… prieteni şi cunoscuţi din oraş – nemţi sau unguri, preoţi şi pastori, luterani sau catolici – printre fraţi şi surori, veneau să aducă ultimul lor omagiu omului trimis de Dumnezeu, a cărui lucrare îi impresionase pe toţi.
Numai din partea Bisericii Sibiului nu venea nimeni…
Toată ziua şi toată noaptea continuă programul de vorbiri, cântări şi rugăciuni al fraţilor. Dintre preoţii şi cărturarii lăudaţi în anii trecuţi, nimeni…

Printre cei ce au vorbit duminică amintim fraţii: Ioan Marini din Sibiu; I. Faur din Sălaj; I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, I. Opriş, Gh. Cosmeanu din Sibiu; Traian Ursu din Sighişoara; Isaia Pele din Bihor şi mulţi, mulţi alţii.

Luni dimineaţa încep să sosească cei mai depărtaţi: V. Bujoreanu, sora Tili şi fratele Leon Andronic din Bucovina; Teodor Marin, Paraschiv Sârghie, Gheorghe Condruz din Nămoloasa, Moldova; un grup de fraţi şi surori din Bucureşti…
Sosesc fanfara şi grupul fraţilor din Săsciori şi Sebeş, intonând „Pasăre măiastră“… Se cântă de către toţi în hohote de plâns…
Vin fraţii din Arad, cu Simion Achim. Din Lugoj, cu Trandafir Munteanu. Din Sighişoara… Părintele Malcoci. Din Cetatea Albă, fratele Tudusciuc, cântăreţul atât de cunoscut…
Pastorul de la Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu rosteşte lângă sicriu o cuvântare şi o rugăciune mişcătoare în limba germană. Luându-şi rămas bun, spune: La revedere, scumpul meu frate, în Patria Cerească…

Sora Tili face un legământ: Nu-l vom părăsi niciodată şi nu-l vom uita pe părintele şi binefăcătorul nostru.
În numele fraţilor din Moldova, fratele David Bălăuţă spune, printre altele: „Am venit să sărut pentru ultima dată – în numele tuturor fraţilor – mâna cu care a scris şi cu care a binecuvântat Părintele nostru Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi nu a mai putut face nimeni. Cărţile lui m-au adus pe mine la viaţă“.
Acelaşi lucru îl spune şi fratele Paraschiv Sârghie, în numele misionarilor Oastei…
Toată ziua a decurs astfel. Cei dinăuntru făceau mereu loc altora, care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea…

Luni am încercat din nou la Mitropolie înduplecarea inimilor, spre a nu ne obliga să dezbrăcăm corpul neînsufleţit al părintelui de haina pe care i-o îmbrăcaserăm. Era doar a treia zi…
În zadar însă… Hotărârea este neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici azi să-i facă nici o rugăciune.
Toată noaptea l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările şi melodiile frăţeşti.

Privegherile frăţeşti sunt totdeauna, ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călăuzite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceste nopţi – petrecute chiar lângă sicriul aceluia care, pentru prima dată, din vremea primilor creştini, a adus în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri – le-am trăit cu toată cutremurarea sufletelor noastre.
O, în ce chip păgânesc se desfăşoară, de obicei, privegherile morţilor în poporul nostru! Pe lângă băuturi, jocurile de cărţi şi fumul de tutun, în jurul mortului se pot vedea şi auzi, de obicei, cele mai scârboase cuvinte şi lucruri. Parcă anume le-a scornit diavolul pe acestea la înmormântări, ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa creştină şi în faţa morţii omului… Şi nimeni nu se îngrozeşte de aceste nelegiuiri. Şi nimeni nu s-a găsit să se ridice împotriva lor. Şi nimeni, până la acest sfânt, care zace acum aici în acest sicriu, n-a putut schimba nimic din aceste practici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră.

Dar iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el şi în privinţa asta! Prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt, oriunde a pătruns şi pătrunde Oastea Domnului, au fost şi sunt înlăturate toate aceste urâte obiceiuri de la privegheri şi înmormântări.

Alcoolul, jocul de cărţi, fumatul, vorbele şi jocurile scârboase şi toate celelalte lucruri păgâneşti şi drăceşti n-au ce să mai caute cu nici o ocazie în casa şi în viaţa creştinilor. Cu atât mai mult în zilele şi în nopţile de jale şi de cutremur sufletesc ale privegherilor şi ale înmormântării celor care trec în veşnicie…

Această puternică şi necesară schimbare, iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă.
Chiar şi numai pentru asta, cât de multă preţuire şi recunoştinţă ar fi trebuit să-i arate Biserica acestui mare om al lui Dumnezeu şi vrednic slujitor al ei! Pentru că mulţi preoţi au văzut plini de durere şi de ruşine aceste lucruri, dar nici unii n-au îndrăznit sau n-au putut face nimic, până la el, pentru înlăturarea lor.
Acum, de ani de zile, în ţara noastră are loc, cu ocazia multor înmormântări, un fel nou de privegheri şi de parastase, cu totul în duhul creştin, potrivit Cuvântului şi voii lui Dumnezeu.
Lângă sicriul Părintelui Iosif, privegherile frăţeşti au fost cu totul înălţătoare – aşa cum trebuie să fi fost cele ale fraţilor din Faptele Apostolilor, împrejurul celor pe care îi petreceau la Domnul.
În inimile celor care au trăit acele nopţi vărsând cele mai fierbinţi lacrimi şi înălţând spre cer cele mai înfiorate rugăciuni, tot ce s-a petrecut atunci a rămas de neuitat… Binecuvântat să fie numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit prin acest mare om al Său şi în anii vieţii, şi în zilele morţii lui.
În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe şi mai fierbinţi lacrimi, rugăciuni, cuvântări şi mărturisiri. Atunci au sosit şi alţi mulţi fraţi cunoscuţi din ţară: Mermezan din Simeria, Mureşan din Someş, Şandru din Mediaş, Farcaş din Turda, Urdea din Cluj… Sunt fraţi din peste 200 de comune din 40 de judeţe, în afară de mulţimea străinilor veniţi şi ei să-şi arate recunoştinţa şi preţuirea.

Este a patra zi – şi Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot n-a venit din partea Bisericii să se apropie de acest sicriu sfânt cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase.
La toate stăruinţele noastre primisem acelaşi răspuns:
– Să-i scoateţi haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort. Altfel nici un preot nu va fi autorizat să vină să-i facă slujba de înmormântare…

– Ce este de făcut? – ne-am sfătuit noi.
– N-avem decât să ne supunem!
– Dar cine s-o mai scoată acum, a patra zi, de pe corpul acesta înţepenit?
– S-o scoată cei care nu se cutremură de un astfel de sacrilegiu. Noi nu putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine va putea pune mâna să sfâşie haina aceasta de pe trupul acesta sfâşiat?

Până la urmă, au făcut-o doi oameni de la serviciul de înmormântări.
Am ieşit cu toţii afară, iar oamenii aceştia au sfârtecat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul Părintelui – rămânându-i pe el numai veşmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.
S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif a fost sfâşiată.
Atunci a fost încuviinţat protopopul Cioran să-i facă o scurtă slujbă de înmormântare. Şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la catedrală.

Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei…
Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filozofilor 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă, un mesteacăn înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septembrie anul trecut, când se desfăşurase consfătuirea pe ţară şi mă rugasem, îngenuncheat lângă el, cu mâna pe umărul lui…

Ce mulţi fraţi eram şi atunci aici în jurul lui! Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.
Acum, iată, suntem tot atât de mulţi. Dar el ne grăieşte altfel. Cutremurătoarea lui vorbire de acum este şi mai puternică decât toate cele ce ni le-a grăit până acum. Toate acelea erau promisiuni – aceasta singură era desăvârşita lor împlinire!
Adevăratul şi credinciosul martor şi martir al lui Hristos adusese suprema dovadă a soliei lui dumnezeieşti: jertfa lui însuşi. În trupul său, împlinise desăvârşit ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Lucrarea Oastei Sale. Prin sfârşitul lui sfânt adeverise că tot ce începuse şi lucrase în toată viaţa sa era adevărat şi sfânt.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur, poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare şi mai avusese un astfel de curaj, nici un alt sicriu, poate, n-a mai grăit o atât de puternică predică. Şi acel mare şi curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit şi nedreptăţit, ca acesta, murind şi el – sau fiind omorât – undeva tot pe drumul exilului…

Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi, Sfântul Ioan străluceşte în faţa lumii, în faţa veşniciei, în faţa lui Hristos cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lui a biruit. Numele lui este luminos. Cauza lui a triumfat pentru totdeauna, fiindcă el luptase pentru Hristos, pentru adevăr, pentru slava Evangheliei veşnice. Dar unde sunt acum vrăjmaşii şi prigonitorii săi? Uitarea şi iadul i au înghiţit pe totdeauna, aşa cum se va întâmpla până în veci cu toţi acei care prigonesc Adevărul şi-i ucid pe trimişii lui Dumnezeu.
Iată acum un alt sicriu al unui alt mare sfânt, care închide în el o jertfă a cărei mărime încă nu o putem măsura. Noi suntem acum încă prea aproape de muntele acesta.

Dar va veni vremea când Dumnezeu îi va face dreptate şi acestui uriaş slujitor al Său!
Abia atunci se va putea vedea cât de mici şi de vinovaţi au fost acei contemporani ai săi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să zădărnicească planul lui Dumnezeu, pentru care fusese trimis el. Cât de nedreaptă şi ucigaşă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Şi cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva victimei acesteia, ci împotriva planului lui Dumnezeu, împotriva Bisericii şi a poporului nostru, pentru binele cărora fusese trimis. Împotriva Adevărului mântuitor pe care îl slujise el.

Deocamdată, iată cum Dumnezeu ocroteşte totul în chip minunat şi puternic.
El Însuşi a îngrijit ca să avem acum o foaie prin care să putem înştiinţa pe fraţi şi un loc unde să ne putem împlini faţă de acest sfânt şi martir al Evangheliei şi al Bisericii vii a lui Hristos ultimele îndatoriri pământeşti în chip corespunzător.

După scurta slujbă oficiată de protopopul Cioran mai vorbesc câţiva fraţi, pentru ultimul rămas bun de la cel ce pleacă trupeşte dintre noi. Printre aceşti vorbitori sunt fraţii: Leon Andronic din partea Bucovinei, Tudusciuc din partea Moldovei şi Ioan Marini din partea redacţiei şi a celorlalţi fraţi. Toţi îi spun părintelui: La revedere, scumpul nostru, acolo Sus, la Domnul, unde dorim să ajungem şi noi lângă tine, după ce şi noi ne vom fi sfârşit lucrarea şi ne vom fi ţinut legământul, ca tine, până la moarte.

Înainte de a se închide sicriul, se apropie şi depune ultima sărutare pe fruntea părintelui un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul şi preţuirea acestei Biserici-surori, din ai cărei fii duhovniceşti sunt astăzi multe zeci de mii renăscuţi la o viaţă nouă prin lucrarea acestui ales om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda.
În câteva cuvinte rostite plângând, acest om ales, prieten şi admirator al Părintelui Iosif, a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el pentru Biserică şi Evanghelie. Şi despre pierderea de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni. Gestul său ne-a cutremurat adânc pe toţi. Nici un alt prieten n-a mai făcut aşa.

După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către fraţi… S-a format un convoi cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Două mii de oameni mergeau în urma sicriului plângând. Aşa am mers multă parte din drum, sicriul uşor şi drag fiind purtat pe mâinile fraţilor.
De la un loc, sicriul a fost aşezat în carul care venea în urmă.
La trecerea pe lângă prăvălii, toţi cei dinăuntru ieşeau afară şi nu erau ochi care să nu plângă văzând această zguduitoare privelişte.

La trecerea pe lângă cazarmele regimentelor, gorniştii ţineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gornişti ai lui Hristos.
După două ore de mers, convoiul ajunge la cimitir. Dar sicriul nu poate fi coborât încă în mormânt. Părintele Vladimir telegrafiase la amiazi: „Sunt la Ploieşti! Voi fi zdrobit toată viaţa dacă nu-l voi mai vedea. Amânaţi înmormântarea până sosesc!“

Acum fratele său mai mare şi părintele său duhovnicesc îl aştepta aici, lângă mormântul său.
După o vorbire a părintelui Bujoreanu, îl vedem pe părintele Vladimir… Fugea plângând şi striga: Părintele meu, fratele meu!…

A fost un moment impresionant şi neuitat.
După vorbirea părintelui Vladimir, în care şi-a luat un zguduitor rămas bun şi la revedere – încheiată cu un cutremurător legământ de statornicie până la moarte pe calea Oastei, în slujba lui Hristos – sicriul a fost coborât în mormânt.
Când bulgării de pământ au început să cadă peste sicriu, a fost un plâns de nedescris…
Nu era deznădejde în acest uriaş hohot de plâns al miilor de suflete care se aflau aici acum. Ci era dovada nemaivăzută a marii iubiri cu care era însoţit un adevărat părinte, de către toţi acei care nu vor putea uita în veci marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut la o viaţă veşnică în Hristos. Nici un alt bine pe care ni l-ar putea face un om pământean nu mai poate fi atât de mare ca binele veşnic al mântuirii sufletului nostru.
De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră este atât de mare? Şi că plânsul nostru este atât de sfâşietor…
Nu deznădejdea, ci dragostea are plânsul cel mai dureros. Şi lacrimile cele mai amare pe lume.

În câteva numere viitoare ale foii «Glasul Dreptăţii», noi publicarăm apoi largi dări de seamă despre felul cum au decurs zilele de doliu… despre fraţii veniţi şi despre vorbirile rostite lângă sicriul Părintelui Iosif.
Printre rudele trupeşti ale părintelui sosiseră pentru înmormântare, de la ţară, fratele său, Dionisie, cu soţia Măcinica – părinţii lui Viorel – şi încă vreo câţiva din nepoţii părintelui, fiii celorlalţi fraţi.
În ultima zi a sosit de la Bucureşti şi Viorel… Dar acum el ne era străin şi aproape indiferent… Stătea doar cu ceilalţi, ai familiei, ferindu-se cât mai mult de fraţi.
După înmormântare, cred că a doua zi, a şi plecat.
Printre ceilalţi, doar la slujba scurtă din curte şi câtva timp în urma carului mortuar, am putut vedea şi pe celălalt frate, Constantin Trifa, care, în toţi anii din urmă, se arătase şi el ca un vrăjmaş al părintelui.
Nici unii din ai familiei, nu-mi amintesc să fi rostit vreun cuvânt lângă sicriu. Şi nici să fi făcut vreun alt gest prin care să se vadă că erau ceva mai deosebiţi decât nişte străini.
Iată cu cât mai mult este duhul decât carnea şi sângele. Şi legăturile sufleteşti decât cele trupeşti!

Să nu plecăm încă de lângă acest mormânt.
Să îngenunchem cu toţii – toate miile, zecile de mii, sutele de mii şi milioanele de suflete care vor mai veni – şi să ne rugăm din toată inima, pentru odihna veşnică a acestui ales slujitor al lui Hristos, care a devenit – pentru noi şi pentru oricâţi vor mai fi rânduiţi să-şi capete mântuirea sufletului lor în această Lucrare duhovnicească, până la sfârşitul veacurilor – un părinte sufletesc în Hristos. Recunoştinţa noastră nu trebuie să se depărteze niciodată de acest nume şi de acest mormânt.
Noi toţi – şi toţi cei care, prin noi sau după noi, vor mai fi aduşi la viaţa cea nouă în această Lucrare Evanghelică din Biserica şi credinţa noastră – până la sfârşit trebuie să ne aducem aminte cu evlavie şi cu iubire de acest sfânt trimis care ne-a vestit nouă Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu… Să ne uităm cu băgare de seamă la sfârşitul felului său de vieţuire şi să-i urmăm credinţa. Cum Hristos ne-a poruncit prin Cuvântul Său (Evrei 13, 7).

Hristos este acelaşi: ieri, azi şi în veci. La fel de statornic rămâne şi trebuie să rămână şi oricine zice că este şi că vrea să fie în El! Iată ce cutremurător exemplu avem noi în acest mormânt!
Şi, tot lângă acest mormânt, trebuie acum să reînnoim legământul nostru că vom rămâne – la fel ca el, până la moarte – credincioşi învăţăturii şi credinţei pe care ne-a lăsat-o el. Fiindcă acestea ne-au fost date în chipul cel mai cutremurător, din partea lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră. Şi ca inşi, şi ca neam.
Străinii din afară sau dintre noi pot să ne privească dispreţuitor şi să batjocorească dragostea noastră în Hristos faţă de acest unic părinte duhovnicesc al celor ce ne-am născut pentru Dumnezeu prin el…
Cei care au venit în Lucrarea Oastei, dar nu sunt un suflet cu ea, pot să judece dragostea şi recunoştinţa pe care i-o datorăm în Domnul, spunând că am făcut „un idol“ din acest nume şi din acest mormânt! Aceasta nu este decât dovada că toţi acei care vorbesc sau gândesc aşa sunt nişte străini. Străini şi de adevărata dragoste în Hristos şi de Duhul din Care s-a născut, a trăit şi a biruit dulcea noastră frăţietate duhovnicească.

Noi, toţi cei care simţim la fel, să ne strângem inimile şi mai aproape lângă această vatră caldă a dragostei curate şi sfinte. Să ne închegăm într-o sfântă părtăşie, neschimbată şi nedespărţită pe totdeauna, în duhul dulcii dragoste dintâi a Familiei din Hristos, în care ne-am născut prin părintele nostru.
Prigonirile din afară să ne facă mai uniţi între noi, iar uneltirile duhurilor străine să nu ne poată dezbina niciodată.

Pentru aceasta, să ţinem toate învăţăturile întocmai cum ni le-a spus omul lui Dumnezeu, care a fost trimis la noi (I Corinteni 11, 2).

Oricine va veni la noi să ne aducă o altfel de învăţătură – deosebită de aceea pe care ne-a adus-o el şi prin care noi am aflat pe Domnul – să fie anatema. Şi să nu aibă nici un urmaş în veac între noi! (Galateni 1, 8-9)
Din jertfă a fost născută această sfântă Lucrare şi în mijlocul prigonitorilor a trăit şi a biruit ea până astăzi. Pentru că la necazuri am fost rânduiţi (Ioan 16, 33; Fapte 9, 16; I Corinteni 4, 9; I Tesalonoceni 3, 3; II Timotei 3, 12; I Petru 2, 21). Şi prin necazuri şi prigoniri va trebui să-şi împlinească ea solia şi misiunea, ca şi Domnul ei şi ca şi înaintaşii ei – până la venirea Domnului ei.

Oricine va voi s-o scape de la această soartă rânduită ei n-o va putea scăpa, pentru că aşa a fost ea chemată şi rânduită de Hristos. Locul şi chemarea ei se află numai în mijlocul acestei Biserici şi în mijlocul acestui popor, care, mai mult sau mai puţin, vor avea faţă de ea şi în viitor acelaşi fel de purtare ca şi în trecut, până la venirea Zilei lui Hristos. Căci, încă o dată, Dumnezeu a rânduit-o aşa!

Dar şi cei care vor vrea s-o abată de la drumul şi de la locul ei, dinăuntrul sau din afara ei, nu vor putea.
Nici cei care vor căuta s-o nimicească nu vor putea-o nimici. Căci ea este apărată şi păzită de puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor celor din Biserica noastră şi din neamul nostru care vor vrea să creadă şi să se nască din Dumnezeu (I Petru 1, 5).

Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
E o lege dumnezeiască şi eternă ca tot ce este născut în Hristos din jertfă, udat cu lacrimi şi răscumpărat cu sânge sfânt şi cu suferinţă sfântă să nu poată fi nimicit de nimic şi de nimeni pe lumea asta!
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!

Hristos este Viu şi Hristos este Dumnezeu. Toate lucrurile din Cer şi de pe pământ au fost date în mâinile Lui străpunse şi biruitoare.

În Mâinile Lui puternice şi iubitoare este şi cauza Oastei Sale, la temelia căreia, lângă Jertfa lui Hristos şi alor Săi de prin veacuri, iată acum şi jertfa marelui nostru Părinte Iosif.
Ce garanţie strălucită şi puternică! Ce siguranţă deplină putem avea noi acum şi în veci! Ce curajoşi putem lupta şi ce liniştiţi putem muri!

Izbânda finală va fi a lui Hristos, de partea Căruia suntem noi lângă marii noştri înaintaşi.
La Marea Sărbătoare a Îngerilor Slavei (Evrei 12, 22), vom fi lângă el în răsplătire toţi cei care am fost şi am rămas lângă el în răbdare (II Timotei 2, 12).

Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!

De câte ori ne-a spus şi ne-a adeverit aceste lucruri părintele nostru şi trimisul lui Dumnezeu!… Acum ne arată în cel mai cutremurător fel cât de mult a crezut şi s-a făcut el una cu aceste adevărate cuvinte ale lui Dumnezeu. De aceea a intrat el cu atâta linişte şi măreţie în veşnica şi strălucita lor răsplătire.
Să-l urmăm şi noi, până la dovada din urmă, şi vom avea şi noi răsplata lui.
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
Slăvit să fie Domnul!

 Traian Dorz

Pasăre măiastră, sol trimis de Sus,
vestitor al Jertfei Domnului Isus,
trâmbiţă cerească, veghetor străjer,
neuitat Părinte, odihneşte-n cer!

Pasăre măiastră cu duios cântat,
de Iubirea Crucii ne-ai apropiat
şi din valul lumii ne-ai chemat cu zel
tot mai lângă Domnul, tot mai lângă El.

Sol trimis de Harul Dragostei de Sus
să aduci poporul nostru la Isus,
ai aprins lumina Sfântului Cuvânt
în întunecatul neamului mormânt.

Vestitor al Jertfei Domnului Hristos,
multora deschis-ai drumul luminos
al redeşteptării noastre din păcat
către Viitorul binecuvântat.

Trâmbiţă cerească, sunet desluşit
care din robia morţii ne-ai trezit,
către libertatea lui Isus ne-ai scos
să gustăm viaţa slobodă-n Hristos.

O, străjer de veghe ce pe turn ai stat
şi cu stăruinţă ne-ai înştiinţat,
credincios în Casa Domnului chemând,
ars pe rugul jertfei, te-ai sfârşit luptând.

Neuitat părinte, suflet neuitat,
odihneşte-n cerul binecuvântat!
Dulcea-I fericire Domnul să ţi-o dea
şi cununa slavei – răsplătirea Sa!

Părinte drag, de-ai fi lăsat mantaua ta Oştirii…