El zicea: “S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă si credeți în Evanghelie.”
Marcu 1.15
Isus Mântuitorul Şi-a început Lucrarea în lume propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu. El vestea pe tot locul Împărăţia lui Dumnezeu şi căuta pe cel ce era pierdut.
Pentru mulţi din vremea aceea, această păşire a Mântuitorului, a fost o decepţie. Căci erau şi pe atunci, ca şi azi, stări putrede şi păcătoase care aşteptau un Înnoitor, un Schimbător. Lumea aştepta un Mesia care să intre, cum s-ar zice, în viaţa publică, în politică, să păşească în adunări, să organizeze întruniri, etc.
Îndeosebi pe chestia aceasta erau îndîrjiţi evreii. Ei aşteptau un Mesia naţional, politic, şi când colo, iată, a sosit unul care umbla pe drumuri cu sărăntocii şi bolnavii!…
Contra tuturor aşteptărilor, Domnul Isus a predicat înainte Împărăţia lui Dumnezeu şi a văzut înainte de mântuirea omului singuratic. Acelaşi lucru l-au făcut pe urmă şi cei 12 apostoli, care au predicat şi ei în toată lumea, Împărăţia lui Dumnezeu, scoţând din pierzare suflete pierdute.
Aşadar, nici Domnul Isus şi nici apostolii nu s-au ocupat special cu frământările lumii şi nici cu reformele pentru înnoirea lumii.
Şi totuşi minunea cea mare, tocmai aici se iveşte: vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi căutarea celor pierduţi, a făcut o reformă, o înnoire de care nu se cunoaşte alta în istoria lumii, şi nu se va mai cunoaşte niciodată.
Creştinismul a înnoit lumea, a făcut o lume nouă, tocmai prin aceea că a căutat pe omul cel pierdut, l-a împăcat cu Dumnezeu, l-a schimbat şi l-a făcut un om nou. Domnul Isus n-a vorbit în parlamente şi întruniri, ci El a făcut pe omul cel nou, pe oamenii cei noi. Şi apostolii aşişderea. Şi prin aceşti oameni noi, s-a înnoit lumea. Creştinismul a creat oamenii cei noi, iar la rândul lor aceştia, prin viaţa lor, au înnoit lumea.
O pildă: Pliniu scrie împăratului Traian despre creştinii cei dintâi: Creştinii sunt oameni care se obligă sărbătoreşte, că înconjoară orice faptă rea, nu fac niciodată furt, adulter, jurământ strâmb, nu-şi calcă niciodată cuvântul, averea încredinţată grijii lor nu o înstrăinează.
Prin aceşti oameni noi s-a schimbat odinioară lumea.
Toată înnoirea şi înaintarea lumii îşi are începutul şi sămânţa, în sămânţa vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Căci tot ce a făcut mai departe aşa zisa civilizaţie şi cultură, fără vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, a ajuns azi un… dezastru.
Este acesta un adevăr ce nu se poate tăgădui. Un învăţat creştin scrie despre aceasta următoarele: Acum vorbesc ca unul din sutele de milioane de oameni, stau la marginea drumului de ţară al vieţii: privesc şi ascult. Văd trenurile speciale, automobile care aleargă la Geneva cu delegaţii naţiunilor; privesc cerul înroşit al Rusiei comuniste, văd fulgerele urii şi mâniei în ochii popoarelor. Şi ascult. Ascult zgomotul maşinilor din fabrici, al avioanelor din văzduh, cu murmurul clocotitor al caselor sociale – şi mă întreb: Ce va mai fi aici fraţilor, ce ne mai aşteaptă?…
Hotărât se impune din nou reforma lumii prin creştinism. Dar reforma aceasta o poate face numai reforma omului. Reforma lumii se va putea face numai prin îndreptarea noastră. Reforma lumii trebuie să înceapă de la mine!
Desigur, învăţatul are dreptate. Aceasta este reforma şi înnoirea lumii pe care ne-a arătat-o Mântuitorul. Îndreptarea şi înnoirea lumii – dacă e vorba să mai fie vreodată – se va putea face numai prin vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. În acest înţeles zicea Mântuitorul: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (Matei 6, 33).
Când se va căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, atunci va veni şi înnoirea lumii.
Dar civilizaţia şi cultura de azi caută o lecuire a stărilor din lume, fără căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea mergem din dezastru în dezastru.
30 ianuarie 1938
Încă sunt departe, lupt
Încă sunt departe, lupt, zările-s străine,
urlă patimi nentrerupt ura lor spre mine.
Încă sunt pe drum, alerg nencetat spre Ţintă,
timpu-i tot mai scurt, dar merg, somn să nu mă mintă.
Lucru-i tot mai mult,trudesc,nopţile-mi fac zile,
toate câte putrezesc lepădându-mi-le .
Tu eşti chiar la uşă, vii, lumea geme-n muncă
dezbinaţii Tăi copii uită de Poruncă.
Mi-arde faţa pentru tot ce-ar putea şi nu e,
spre Lumină-aş vrea să-mi scot neamu-ntreg să-mi suie.
Doamne, de-ar putea ai mei mai grăbit să vadă,
ce-aş cânta, strângând cu ei fericita roadă!
Şi ce liberi Ţi-aş slăvi Faţa fericită
când, la capăt, mi-aş privi slujba împlinită!
Doamne, de-ar putea ai mei mai grăbit să vadă,
ce-aş cânta, strângând cu ei fericita roadă!