Traian Dorz
„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13: 34-35).
Ce minunat, într-adevăr, este înţelesul acestui verset sfânt! Mântuitorul Însuşi n-a dat ca semn al recunoaşterii de către lume a ucenicilor Săi nici vorbirea în limbi, nici minunile, nici semnele, nici alte calităţi deosebite, după care aleargă de obicei oamenii şi lumea. Ci Dragostea.
Acesta este semnul pe care El l-a dat lumii ca să-i cunoască pe cei care sunt ucenicii Lui. „Prin aceasta va cunoaşte lumea, prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea Dragoste între voi.” Nu dacă veţi vorbi în limbi sau veţi avea daruri, sau veţi face minuni, sau veţi uimi lumea cu înţelepciunea voastră. Ci prin Dragoste, prin mărturia prezenţei Sale în mijlocul nostru, căci Dragostea este Dumnezeu Însuşi, singurul Lui semn pe pământ, Dumnezeu este Dragoste.
Prin aceasta L-am cunoscut şi noi pe El că este Dumnezeu. Prin aceasta L-a recunoscut şi Tatăl că este Fiul Său. Apostolul Pavel spune: „Fiul dragostei Tatălui”. El ne-a dat şi nouă acest semn sfânt. Nu acei care fac minuni şi vorbesc… A lăsat în sfântul Său Cuvânt înştiinţarea aceasta: „Că vor veni mulţi în ziua aceea şi vor zice: «Doamne, n-am predicat noi în numele Tău? N-am făcut minuni? N-am scos draci chiar? N-am mâncat şi am băut în faţa Ta?» Şi Eu le voi spune: «Adevărat vă spun: niciodată nu v-am cunoscut. Voi aţi lucrat fără de lege»”. Există o singură lege a lui Hristos: legea Iubirii. El a spus: „O singură poruncă vă dau, o singură lege: să vă iubiţi”.
Oricine a lucrat fără de această lege a săvârşit fărădelege. El n-are decât această singură lege. Oamenii au o mie de legi. Confesiunile omeneşti au numai legi peste tot, de la început şi până la sfârşit.
Dar Hristos cel Viu şi Adevărat nu are decât una singură: porunca Iubirii, legea Iubirii. Pentru că a întemeiat o singură împărăţie: Împărăţia Iubirii; o singură răsplată: răsplata Iubirii; un singur templu: templul Iubirii; un singur soare: Soarele Iubirii.
Şi oricine va fi din Iubire va fi din Dumnezeu.
Despre nici o virtute nu s-a spus: „Dumnezeu este răbdare” sau „blândeţe”, sau „milă”. Dar s-a spus: „…este Iubire”.
„Dumnezeu este Iubire.” Iubirea nu este Dumnezeu. Dar Dumnezeu este Iubire.
Pentru că nu numai iubirea se cuprinde în Dumnezeu. Ci în El se cuprind toate celelalte virtuţi, care au rădăcinile toate în iubire, după cum toate spiţele au rădăcina în butuc.
„Eu sunt butucul”, a spus El, din care răsar şi din care îşi iau viaţă toate mlădiţele.
El este iubire şi din iubire îşi iau şi-şi au naştere şi viaţă toate celelalte virtuţi. Nu este nimic din ce este adevărat, frumos şi durabil, decât ceea ce e izvorât din iubire. Şi iubirea adevărată este aceea care rămâne în Dumnezeu caldă, profundă, înaltă, frumoasă, curată şi fierbinte.
Ce minunat a cântat fratele… Şi, în timp ce cânta, mi-am adus aminte de aceste reflecţii adânci şi frumoase pe care ni le inspiră totdeauna acest verset sfânt.
Ce bine dacă noi am fi nişte fii ai dragostei adevărate, ai acelei iubiri din Dumnezeu care priveşte toate lucrurile de Sus în jos, nu de jos în sus. Din viitor spre trecut, nu din trecut spre viitor. Din eternitate spre trecerea de acum. Ce minunat le-am vedea atunci pe toate, ca Dumnezeu!
Atunci am vedea ce are valoare, ce are durată, ce are preţ, ce are frumuseţe. Şi am şti să ne ridicăm atunci până la acea Dragoste divină despre care mulţi vorbesc, dar puţini o trăiesc şi o au.
Dragostea din Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, dragostea în Dumnezeu, singura care ne păstrează şi care ne va duce la El.
Dorim din toată inima ca acest gând sfânt să ne rămână ca o meditaţie la care să gândim mereu, străduindu-ne să nu fim numai cu vorba şi cu buzele, ci cu fapta şi cu adevărul, nişte copii ai Iubirii. Ai iubirii adevărate, largi, nemărginite, adânci, frumoase, curate, în care, ca într-o mare, se scufundă toate şi ea rămâne deasupra puternică, înaltă, liniştită, albastră, ca cerul de deasupra.
Să ne ajute Domnul să avem o astfel de iubire şi să-i îndemnăm pe toţi la o astfel de iubire. Acolo nu mai sunt despărţiri, acolo nu mai sunt graniţe, acolo nu mai sunt judecăţi, acolo El este totul şi în toţi.
Frumos spunea Sundar Singh despre cei care au ajuns odată în Împărăţia dragostei lui Dumnezeu şi au trecut din existenţa aceasta în cealaltă existenţă. Şi spune El ce minunat i-a văzut într-o vedenie pe acei minunaţi copii ai lui Dumnezeu care au iubit cu o Iubire din Dumnezeu. Zice: „Nemărginită şi nenumărată era firea lor. Din toate părţile însă, ei vedeau Faţa lui Isus. Şi Faţa lui Isus se reflecta peste toate feţele lor în aşa fel, încât fiecare avea o faţă ca a Lui. Toţi semănau cu El şi toţi semănau între ei”.
Dacă pe pământ ar fi aşa, ce minunat ar fi realizată Împărăţia lui Dumnezeu şi pe pământ!
Dar chiar dacă trupeşte nu vedem acest lucru, cu ochii noştri aceştia, duhovniceşte, acest lucru este o realitate.
El are nespus de mulţi copii ai Săi, copii ai iubirii Sale în toată lumea, în toate cetăţile, în toate limbile, în toate neamurile, în toate locurile. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt născuţi din Iubire seamănă cu Hristos şi atunci seamănă şi unii cu alţii.
Dacă noi am avea ochii duhovniceşti deschişi şi credinţa noastră puternică, uşor am putea vedea acest lucru, cum Duhul Sfânt îl realizează pe pământ. Pentru că lucrarea lui Dumnezeu este acuma lucrarea Duhului Sfânt, a ultimei Persoane din Sfânta Treime.
Şi aşa cum un constructor minunat zideşte un templu şi are în jurul clădirii schele şi moloz, aşa este şi cu Biserica adevărată astăzi.
Duhul Sfânt o zideşte pretutindeni, dar în afară nu se văd decât schelele felurite, separate şi adeseori numai moloz. Lucrarea cea tainică este înăuntrul acestor schele şi Constructorul lucrează.
Când lucrarea va fi gata, toate schelele vor fi înlăturate şi tot molozul. Şi atunci se va vedea ce a lucrat Duhul Sfânt chiar acum, când nouă ni se pare că numai schele felurite sunt şi nu mai este o lucrare adevărată a lui Dumnezeu pe pământ. Vedem numai molozul, grămezi de moloz şi de pietre aruncate; unele colţuroase: oamenii certăreţi; unele umflate: oamenii îngâmfaţi; unele crăpate: oamenii nestatornici. Că aceştia apar adeseori în jurul construcţiei.
Construcţia adevărată se vede numai atunci când ai ochi să vezi printre schele şi după moloz. Atunci vezi ce lucrează Duhul Sfânt acum în mijlocul acestei creştinătăţi aşa de împrăştiate şi de felurite; şi în mijlocul acestor grămezi de moloz de care sunt pline adeseori adunările şi bisericile creştine.
Înăuntrul tuturor acestora, Duhul Sfânt lucrează o construcţie mare, pe temelia lui Hristos: aur, argint şi pietre scumpe.
Cernerile vor arăta ce frumoşi copii are Dumnezeu şi a avut El nu numai în trecut şi în prezent, ci şi în viitor.
Va veni o zi când construcţia va fi gata. Atunci toate schelăriile acestea care se văd la suprafaţă: organizaţii, culte şi diferite alte despărţituri lumeşti vor fi înlăturate. Şi molozul. Şi atunci se va vedea ceea ce a fost viu, aur, argint, pietre scumpe zidite de puterea lui Dumnezeu în această construcţie văzută numai de ochii Lui.
Cât de mult ar trebui să ne rugăm noi neîncetat şi să ne străduim să fim nişte pietre scumpe şi pietre vii, aşa cum spune Sfântul Petru, pentru ca locul unde ne-a aşezat Dumnezeu în această construcţie slăvită şi eternă să-l împodobim frumos.
Iar când lucrarea va fi trecută prin foc, să piară acolo numai zgura, numai reziduurile şi să rămână tot ce a fost frumos, nobil, curat şi etern în sufletele noastre.
Pentru ca prin toate, Numele Domnului să fie slăvit şi binecuvântat. Aşa cum, cu gura, spunem din toată inima, să ajutăm şi cu fapta, şi cu trăirea, şi cu tot ceea ce suntem noi la această realizare strălucită.
Atunci când Hristos va fi totul în toţi, ce minunat va fi El în noi şi noi în El!
Aşa vă dorim din toată inima, fiecăruia, să ajungeţi. Fiecare în locul unde ne-a aşezat El sau ne va trimite El, să strălucim ca nişte lumini, cum a spus El.
Şi, la vremea când El va încerca cum a fost lucrarea fiecăruia, focul încercării să arate că a fost cu adevărat frumoasă, curată (…).
Îi mulţumim pentru bucuria aceasta. Şi ne rugăm ca Domnul să ne facă pe toţi să fim aşa, pentru ca, la ceasul cel mare al răsplătirii, noi să vedem cu bucurie Faţa Lui şi El să vadă cu bucurie feţele noastre. Amin.
Traian Dorz, Semnul Dragostei
Hristos S-a înălţat! Zburaţi spre Domnul! …
Aripi în cosmos.
Costache Ioanid
Sunt numai câţiva ani de-atunci.
Cape Kennedy, celebrul start,
vuia ca un taifun pe lunci.
Credeai că-n infernale munci,
carcasa lumii-ntregi s-a spart.
Se zguduiau cu bănci cu tot,
ca de-un cutremur, spectatorii.
Luând semeţ văzduhu-n bot,
cosmonauticul chivot
pornea umplând de spaimă norii.
Pornea un fulger prin stihii,
un zeu cu flăcări de cratere.
Un Prometeu din vremi târzii
se arunca în galaxii
cu mii de herghelii putere!
Văzându-l cum pufnea, credeai
că-i un balaur ce se duce
prin armia lui Adonai
ca să pătrundă drept în Rai,
fără Golgota, fără Cruce!
Părea un salt spre infinit
râvnind să biruie lumina.
Tot cosmosul privea uimit
cum năvăleau în zbor cumplit,
în spaţiu,
omul şi maşina!
*
O, dar demult… eu nu ştiu cum…
cu două mii de ani ‘nainte,
un Om ceresc pornea la drum,
fără motoare, fără fum,
fără pufniri de nor fierbinte.
Şi omul… binecuvânta…
Iar fraţii Săi, cei unsprezece,
vedeau în ochii Lui o stea…
Ori poate-o lacrimă era…
Ei nu ştiau ce se petrece.
Dar cum spre cerul de cobalt
privea Isus cu duioşie,
deodată… se păru mai ‘nalt…
păru crescând ca nimeni alt
într-o umilă măreţie…
Ei Îl priveau făr-un cuvânt,
neîndrăznind nici să clipească.
Iar El… maiestuos şi blând…
pornea-n tăcere… ca un gând …
ca o lumină îngerească.
Nu tresărea un strop de lut.
Nu se mişca o frunză-n soare.
Se înălţa spre Absolut
cel mai slăvit cosmonaut;
dar fără spasm şi reactoare.
Plutea ca dus de-un alizeu,
atât de om, atât de frate…
dar tot mai ‘nalt, mai Dumnezeu,
adevăratul Prometeu
cu lacrime adevărate…
Şi sus, în vârf de cer, Ieşu,
în domul tainic de lumină,
sclipind între un da şi-un nu,
pe neaşteptate dispăru,
ascuns de-un nor ca de-o cortină.
Ce dulci, nemaitrăiţi fiori!
Isus, în lirica tăcere,
văzându-i cum priveau spre nori,
trimise-n zbor doi vestitori
cu un mesaj de mângâiere…
„Bărbaţi Galileeni,
de ce
priviţi cu inima bolnavă?
Acest Isus ce dintre voi
plecă spre veşnica dumbravă
Se va întoarce înapoi
la fel cum a plecat spre Slavă!”
*
O, Doamne, Tu ne-ai spus: „Curând…”
Şi, peste orice controversă,
toţi Te-aşteptăm cu duh flămând,
având mereu, mereu în gând
numărătoarea cea inversă…
Încă un semn. Şi-ncă un semn.
Ba parcă toate sunt prezente.
Apostazie-a fost. Vedem:
Şi-i dus mesajul Tău suprem
pe toate şase continente.
Poporul Tău rătăcitor
s-a reîntors din diaspora.
Ierusalimul e al lor.
Deci azi noi Te-aşteptăm pe nor,
magnet ceresc al tuturora.
Albi îngeri vor veni de sus
ca să ne-arate cărăruia.
Va fi în zori… sau spre apus…
„Priviţi… acolo e Isus!
Zburaţi spre Domnul!…”
Aleluia!
Biserică, Templu-al Luminii
Biserică, Templu-al Luminii
şi-al harului sfânt şi frumos,
în Tine nu intră străinii –
acei nenăscuţi din Hristos!
În Tine e Viaţa cea nouă,
cerească-n a-ei aşezări,
Tu-mparţi omenirea in două
şi-arăţi ale Păcii cărări!
În Tine-i curată unirea,
cum sunt mădularele-n Trup
căci lege e-n toate Iubirea
şi-a-ei legături nu se rup!
În Tine-i sfinţit pe vecie
Hristos ca-Împărat şi Iubit,
Tu treci prin a lumii pustie
spre Nunta ce El ţi-a gătit!
Biserică, Templu-al Luminii,
Tu singură-nalţi maiestuos
cu răvna în lumea minciunii
Lumina din Domnul Hristos!