Acum şi în vecii vecilor documentul acesta şi Adevărul acesta istoric rămâne o sfântă şi veşnică datorie şi o cale de urmat a Oastei Domnului şi a oricărui suflet chemat de Dumnezeu în ea, prin orice împrejurări de viaţă sau de moarte ar fi să treacă până la răspunderea în faţa lui Hristos unde suntem şi unde vom ajunge cu toţii.
Caută-ntruna Adevărul
Caută-ntruna adevărul, căci el nu-i uşor de-aflat,
vorbele, cu cât mai multe, ţi-l ascund – nu ţi-l arat’,
cărţile nu-l spun pe rânduri, ci pe-alături şi pe sub:
când e-o lebădă ce tace, când e un zglobiu hulub.
Nu dispreţui săracul – căci şi tu eşti un sărac;
numai Adevărul este bunul ce-ţi rămâne-n veac;
pune-i vorbei tale lacăt, pune-i faptei tale frâu
şi nu-şi crede-atinsă ţinta până treci al morţii râu.
Nu vorbi de-naintaşii sfinţi şi vrednici, şi eroi
până nu-ţi înalţi viaţa mai presus de-orice noroi;
intră prin înţelepciune unde-i Adevărul Zeu
şi vei descuia chivotul tainelor lui Dumnezeu…
Cât pământ ai sub picioare, atât ai deasupra cer,
gândurile, amândouă deopotrivă ţi le cer,
însă Adevărul spune: mai întâi de Cer s-asculţi;
Dumnezeu împărăţeşte prin cei buni, nu prin cei mulţi.
Caută pacea şi aleargă după Adevăr mereu,
doar aşa poţi fi prieten şi copil lui Dumnezeu;
Adevărul o să-ţi schimbe spinii frunţii, în curând,
în cununa ce răsfrânge slava-n veci crescând-crescând…
Să laşi un semn
Să laşi un semn pe unde treci
când ştii că nu mai vii în veci,
ca cei ce duc solia ta
s-o poată mai uşor purta.
Să laşi un umblet mai frumos
cu crucea ta după Hristos,
ca cei ce vin cu crucea lor
s-o poată duce mai uşor.
Să laşi un fel mai ’nalt adus
de-a suferi pentru Isus,
ca cei ce-ajung în anii grei
să sufere frumos şi ei.
Să laşi o pildă de urmat
la cei pe care i-ai chemat,
pe acei ce-au ascultat ce-ai spus
să-i duci mai drept după Isus.
Să laşi un mai frumos îndemn
în orice grai şi-n orice semn,
ca fiii şi urmaşii tăi
să-i vezi mai sfinţi pe-a vieţii căi.
Atunci, pe urma-ţi, fericiţi,
călca-vor mulţi urmaşi iubiţi,
iar Sus, în Cer, la Dumnezeu,
de toţi vei fi cinstit mereu.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin (Mt. 28, 19-20).
ISUS HRISTOS,
Veşnicul şi Unicul Adevăr, Judecător şi Dumnezeu,
Slavă veşnică Ţie!
Pentru Adevărul Tău cel nespus de hotărât
şi pentru Dragostea Ta cea nespus de dulce
cu care Ţi-ai dăruit lumina,
cu care Ţi-ai vărsat sângele
şi cu care Ţi-ai biruit moartea
pentru răscumpărarea şi mântuirea noastră,
– dar şi pentru Dreptatea Ta cea nespus de aspră
cu care vei judeca neascultarea,
vei pedepsi nelegiuirea
şi vei osândi veşnic fărădelegea
celor ce au dezbinat, au chinuit şi au pierdut
copii ai Tăi şi adunări ale Tale,
– slavă cutremurătoare Ţie!
Pentru mângâierile veşnice pe care le vei da
tuturor celor chinuiţi pentru Numele Tău,
tuturor celor batjocoriţi pentru slava Ta,
tuturor celor condamnaţi pentru libertatea Ta
şi tuturor celor ce au fost în vreun fel năpăstuiţi pentru Tine,
– dar şi pentru plata pe care o vei da chinuitorilor,
pentru osânda dreaptă pe care o vei da celor asupritori
şi pentru pedepsirea celor care au condamnat nevinovăţia,
au spurcat neprihănirea,
au sugrumat conştiinţele,
au întemniţat Adevărul,
au batjocorit Jertfa
şi au călcat în picioare sângele sfinţilor Tăi,
– slavă înfricoşată Ţie!
Pentru Cerul cel strălucitor – răsplata chinuiţilor Tăi,
dar şi pentru Iadul cel întunecat – plata celor chinuitori,
amândouă la fel de drepte,
Slavă veşnică Ţie,
Dumnezeul, Judecătorul şi Adevărul Unic şi Veşnic, Isus Hristos! Amin.
Să nu uiţi legământul
Să nu uiţi legământul, să nu ţi-l uiţi, îţi spun,
c-ai să-l regreţi odată plângând ca un nebun
şi-ai să alergi odată topindu-ţi ochii goi,
– dar dragostea zdrobită în veci n-o-nvii napoi.
Să nu-ţi uiţi datoria spre Sfântul Dumnezeu,
că nu-i o altă vină s-o ispăşeşti mai greu
şi-ai să boceşti odată cu sufletul arzând,
dar vremea cea trecută n-o mai întorci nicicând.
Să nu uiţi aşteptarea acelor care plâng,
că ai s-o simţi odată arzându-ţi sânul stâng
şi-ai ocoli pământul să-l poţi afla pe-acel
ce ţi-ar ierta păcatul, să poţi scăpa de el.
Să nu uiţi niciodată ce-i unic şi divin,
căci toată viaţa-n urmă ţi-o vei scălda-n venin,
dorindu-ţi orice moarte pe zi de mii de ori,
nici îndurând viaţa, dar nici putând să mori.
Ci ţine-ţi legământul şi dragostea frumos,
aşa să mergi cu ele în faţa lui Hristos;
când mulţi se duc spre iadul amarelor mustrări,
tu nalţă-ţi legământul spre veşnice cântări.
Cine-şi pierde legământul…
Cine-şi pierde mâna dreaptă
cum mai face-o cruce?
Cine-şi pierde soţul vieţii
jugul cum şi-l duce?
Cine-şi pierde ochiul, oare,
lumea cum s-o vadă?
Cine-şi pierde legământul
cine-o să-l mai creadă?
Cine un genunchi şi-l pierde
cum să se mai roage?
Cine-şi pierde calea dreaptă
spre ce urmă trage?
Cine-şi pierde părtăşia
dulce-a rugăciunii
cine-l va scăpa din groaza
căilor minciunii?
Cine-şi pierde limpezimea
inimii din sine,
cu ce, Doamne, să mai vină
fericit spre Tine?
Cine-şi pierde-aripa sfântă
cum o să mai zboare?
Cine şi le pierde toate,
Doamne, greu mai moare…
Chemarea pe ţară a delegaţilor frăţietăţii Oastei Domnului pentru 12 septembrie 1937 a fost publicată în gazeta «Ecoul» care înlocuia atunci foaia «Isus Biruitorul» pe care o suspendase Mitropolia. Dăm mai jos, pe scurt, relatarea pe care a scris-o atunci «Ecoul» despre felul cum a decurs această consfătuire şi despre felul cum s-a încheiat încercarea neizbutită de a-l convinge atunci pe mitropolitul Bălan să renunţe la măsurile sale de răzbunare. De a-l apleca spre restabilirea păcii în Biserică şi a armoniei în viaţa Oastei Domnului. În problema Părintelui Iosif, totuşi, chiar dacă nu s-a putut realiza nimic din acele dorinţe, s-a făcut foarte mult, pentru că atunci s-a fixat de către o consfătuire istorică a delegaţilor din întreagă Oastea Domnului – în frunte cu Părintele Iosif, conducătorul văzut al acesteia – atitudinea clară, categorică şi definitivă a Oastei faţă de Biserică. Şi, prin acest adevăr însemnat, ziua aceasta a rămas istorică în viaţa Oastei Domnului, iar precizarea făcută atunci rămâne o linie obligatorie de urmat pentru tot viitorul acestei Lucrări.
Eram în al şaptelea an de când făceam şi eu parte din Oastea Domnului şi în al treilea an de când făceam parte din redacţia centrului de editură al ei din Sibiu, fiind acolo împreună cu Părintele Iosif Trifa, un colaborator dintre cei mai apropiaţi ai săi. În vremea aceea eram pe terminarea stagiului militar la Oradea, dar acum eram prezent aici la Sibiu pentru consfătuirea aceasta, venit împreună cu alţi fraţi aleşi ca delegaţi ai Oastei Domnului din Oradea şi judeţul Bihor. Când se întâmplau astfel de evenimente, eu, cel mai tânăr din redacţie, aveam misiunea de a fi atent şi de a întocmi reportajul despre cele întâmplate, spre a-l publica la foaie, pentru cunoştinţa tuturor cititorilor. Trebuia deci să fiu cât mai atent şi cât mai harnic, spre a nu-mi scăpa nimic din ceea ce era însemnat şi interesant pentru cititori şi pentru istorie. Am dorit întotdeauna să-mi fac această datorie cât mai cu grijă, pentru că îmi iubeam misiunea şi doream să-l ascult din toată inima pe părintele meu sufletesc, slujind cu toată vrednicia pe Dumnezeu şi Adevărul Său în care Credeam cu toată puterea mea.
După cum se făcuse public deci atât prin foaia «Ecoul», cât şi pe la diferitele adunări mari ale Oastei, convocate în acest scop pe centre din ţară – şi mai ales la cea din Scorţeni, judeţul Bacău – începură să sosească la Sibiu încă de vineri, 10 septembrie şi de sâmbătă, 11, delegaţi ai fraţilor pentru consfătuirea din 12 septembrie.
Cei trei preoţi-ostaşi care aveau un rol mai deosebit în pregătirea acestei consfătuiri erau: Munteanu de la Scorţeni – Bacău, Bogoride de la Lăloaia şi Popovici Vladimir din Orhei – Basarabia. Aceştia au sosit încă de vineri seara, pentru ca împreună cu Părintele Iosif să pună la punct, în mare, programul Consfătuirii de a doua zi. Întâlnirea lor cu Părintele Iosif a fost plină de duioşie şi de lacrimi. O minune a îndurării Domnului era şi faptul că în zilele acelea şi starea sănătăţii Părintelui Iosif se ameliorase. Deşi avea cele două ultime operaţii încă neînchise, el ieşise din spital anume pentru a fi, cu ocazia aceasta, prezent în mijlocul fraţilor şi a ajuta cu îndrumările sale la buna desfăşurare a lucrurilor.
Între aceşti preoţi şi Părintele Iosif s-a încins atunci o plăcută stare de vorbă, ca de altfel la orice astfel de întâlniri. Şi fiecare îşi împărtăşea cu ceilalţi diferite întâmplări şi impresii personale în legătură cu consfătuirea aceasta. Ca o notă de vioiciune, dar şi de îngândurare, preotul Munteanu, de la Scorţeni (care s-a dovedit până la urmă că n-a avut un cuget cu totul curat), spunea că înainte de a veni aici a avut un vis de care nu se prea bucură. Visase că Părintele Iosif era îmbrăcat într-o haină lungă şi îi primea pe fraţii care veneau din toate părţile la el, zicând cu tristeţe: «Vin mereu fraţii, vin, vin, vin, dar pe mine mă lasă tot în chin…»
Dar acest preot chiar de a doua zi s-a dovedit un fricos care ne minţise. În 12 septembrie a trecut de la masa Părintelui Iosif la masa mitropolitului prigonitor, unde, chiar înainte de a pleca din Sibiu, a iscălit şi el un articol de batjocură împotriva «fratelui» său pe care îl îmbrăţişase cu câteva ceasuri mai înainte şi la masa căruia se săturase. De fapt, la venirea sa, ne adusese o cântare nouă, cântarea «Te-am minţit, Isuse»… Ce profeţie îşi cântase! Chiar aşa a şi făcut.
Acum însă, la rândul său, Părintele Iosif spunea că şi el a avut zilele acestea tot un astfel de vis şi anume: Se făcea că murise pe patul său de suferinţă, iar în clipa morţii sosea o delegaţie de preoţi şi cărturari de sus, de la Mitropolie, aducând cu ei un sac mare şi gol pe care era scris cu litere negre şi mari: „Statutele şi regulamentele“… Delegaţia desfăcu sacul şi ridicară trupul mort de pe pat şi îl sloboziră în sac, în timp ce unul dintre ei strigă voios: „Pace şi bucurie fronturilor; în sfârşit, a intrat şi Părintele Iosif în statutele şi regulamentele Oastei“. După asta, corpul a fost scos din sac şi pus iarăşi pe pat.
Aici voi nota că îmi aduc aminte şi eu tot de un astfel de vis, pe care mi-l spusese încă înainte cu doi ani şi mai bine, în februarie 1935, fratele Marini, colegul nostru de redacţie. Mai păstrez şi astăzi, după aproape cincizeci de ani, la mine, salvată ca prin minune, însemnarea lui de atunci despre care n-am scris până acum nicăieri altundeva. Şi nu-mi aduc aminte să fi scris nici el. Iat-o aşa cum o scrisese el cu mâna lui atunci:
„3 februarie 1935.
Într-o noapte mă rugam lui Dumnezeu. Nu ştiam cele ce s-au întâmplat (la Sibiu, după plecarea sa acasă la Săsciori – n. n.).
Mă rugam să-mi arate Dumnezeu de cine să mă alipesc (foarte mulţi fraţi erau derutaţi în primele zile ale conflictului. Se vede că şi el avea ezitări – n. n.).
Am postit – şi la o săptămână m-am visat la biserică.
În biserică era numai Părintele Iosif cu capul gol şi, desculţ, se ruga în genunchi în altar. Pe urmă vine mitropolitul şi încă trei episcopi îmbrăcaţi în odoare ca pentru slujbă. Şi se duc în altar, pe după masă, şi l-au luat de subsuori pe părintele Iosif, şi l-au ridicat, şi l-au scos afară din altar, zicând: «Nu mai eşti vrednic să mai slujeşti la altar». L-au scos pe uşă afară şi Părintele Iosif a îngenuncheat în faţa altarului. Mitropolitul s-a înveselit atunci, zicând: «No, acum l-am scos afară din altar». Din locul unde a stat Părintele Iosif în altar a ieşit un înger îmbrăcat în haină albă şi atâta era de frumos, dar era mâhnit. Şi avea la brâul de aur, pe care îl purta, o sabie lungă până la pământ. Şi sabia era scoasă puţin. A ieşit afară, călcând pe urmele părintelui şi, încet, s-a aşezat de-a dreapta Părintelui Iosif care stătea neclintit şi se ruga. Şi cineva, care parcă era lângă mine şi nu ştiam, mi-a zis: «Acesta este îngerul Rafael, care este tot lângă omul acesta oriunde merge. Şi le-am scris în două-trei rânduri: Băgaţi de seamă să nu cumva… acesta este unsul lui Dumnezeu… Scumpii mei preoţi, să ne dea Dumnezeu biserici». Şi după ce m-am pus în pat, mi-a vorbit ca el o femeie: «Vrednic e Dumnezeu a fi lăudat de toţi».
Când am gătat postul, primeam foaia «Isus Biruitorul». Scoate-ne, Doamne, din întuneric la lumină…“
Am redat mai sus, exact după scrisul său, acest vis avut de fratele Marini încă cu doi ani şi jumătate înainte de a se întâmpla întocmai aşa cu scoaterea Părintelui Iosif din preoţie de către mitropolitul Bălan şi oamenii lui, ca o dovadă în plus că nimic nu se întâmplă fără ştirea şi voia lui Dumnezeu. Şi ca o mângâiere pentru oricine suferă din pricina Numelui lui Hristos.
Desigur, au fost mai mulţi care au avut şi mai au astfel de înştiinţări de la Dumnezeu, Care, în împrejurări deosebite, ne descoperă câte ceva din tainele voii Sale şi în felul acesta, prin visuri. Acesta este un mijloc de care S-a mai folosit bunătatea şi dragostea Domnului şi faţă de alţi aleşi ai Lui. De aceea, după atâţia zeci de ani, le-am redat şi noi pe acestea aici, fiindcă am socotit că au şi ele o însemnătate pentru înţelegerea adevărului despre care vorbim. Şi acum să continuăm cu relatarea publicată atunci, de unde am rămas, înaintea visului fratelui Marini.
Oarecum simţim că aceste visuri ne pun pe gânduri, căci de multe ori Domnul vorbeşte şi prin visuri.
În seara de sâmbătă, 11, ţinem o consfătuire restrânsă în care discutăm frământările Oastei şi stabilim programul pentru a doua zi. Preoţii sosiţi îşi vor cere pentru mâine audienţă la mitropolitul Nicolae.
De vineri seara au început să sosească şi alţi fraţi din toate părţile. Fiecare tren ne aducea noi fraţi şi noi bucurii. Iată-l pe fratele Tudusciuc, învăţător de la Vaslui, pe care fraţii îl văd pentru prima dată la Sibiu. Iată-l pe Pavel Maliţa, avocat din Oradea, D. Romanenco din Orhei şi mulţi, mulţi alţii. De la Sighişoara soseşte un grup de patruzeci fraţi şi surori. Din Bucovina (cu Viorel Bujoreanu), din Cetatea Albă, din Bârlad, din Oradea (cu Eftimiu Florea, cu Isaia Pele, cu Ilie Popovici). Iată fraţii cunoscuţi: Silvestru Barbă din Bosanci, Gloguş din Horodnic, Adam Borza din Vinerea, Diniş, notarul din Gurasada, Viorel din Romoşel – Hunedoara, Pavel Râmneaţu din Berecuţa – Timiş, Bihoi Nicolae din Ezeriş – Caraş, Traian Ciurescu din Belinţ, Stoia din Cireşu, Victor Ungur, avocat din Lugoj, Trandafir Munteanu, Petru Stancu, Simion Achim din Arad. Fraţi din Oltenia, din Muntenia, din Dobrogea, din Someş, din Buzău, din Ialomiţa, din Teleorman, din Romanaţi, din Olt, din Vâlcea, din Cluj, din Satu Mare, din Maramureş, din toate provinciile ţării.
Fraţii sosiţi sunt cu toţii plini de avântul şi căldura dragostei frăţeşti, aducând cântări noi din toate părţile. Cea mai puternic cântată de feluritele grupuri frăţeşti este „A sunat mobilizarea“… Preotul Munteanu cânta şi el mereu cântarea (semnificativă pentru el, cum am mai spus) „Te am minţit, Isuse“. Nu-l prea acompaniază nimeni.
Sâmbătă seara, marea curte a casei unde este redacţia şi locuinţa noastră este plină de mulţimea fraţilor sosiţi. Se hotărăşte ţinerea unui sfat premergător şi în seara asta, pentru a-şi putea spune cuvântul cât mai mulţi dintre fraţii sosiţi, deoarece mâine nu vor putea ajunge cu toţii la cuvânt.
În fruntea sfatului se găsesc şapte fraţi-preoţi împreună cu Părintele Iosif. După cântarea „Împărate Ceresc“, continuată cu o rugăciune mişcătoare, şirul vorbitorilor l-a deschis părintele Munteanu, unul dintre cei care propuseseră consfătuirea aceasta, spunând despre scopul binecuvântat al păcii şi al înţelegerii pentru care ne-am strâns aici în acest sfat.
După el a vorbit mişcător şi limpede fratele învăţător Tudusciuc, arătând acelaşi adevăr şi dorinţa noastră puternică de a-l împlini.
A luat apoi cuvântul Părintele Iosif, arătând pe scurt marea răspundere sufletească pe care o avem cu toţii în Oastea Domnului, mai ales în această frământare. Toate frământările noastre să le depunem la picioarele Crucii Mântuitorului nostru Isus Hristos, rugându-L neîncetat să se împlinească în toate numai voia Domnului nostru.
Rând pe rând, au luat apoi cuvântul fraţii Trandafir Munteanu din Lugoj, Ciurescu din Belinţ, Lemnaru din Buzău, Diţă din Bucureşti, părintele Bogoride din Lăloaia, Silvestru B. din Bosanci – Suceava, Pârvu din Bucureşti, preot Bujoreanu V. din Cernăuţi, Diniş din Hunedoara, preot Gâlea din Bârlad, I. Tudose din Tr.-Severin, Eftimie din Corod, Scânteie din Sibiu…, fiecare spunându-şi cu hotărâre dorinţa lor de a se rezolva în mod fericit acest diferend, spre binele Oastei, spre binele Bisericii şi spre dreptatea Părintelui Iosif.
Duminică dimineaţa, în 12 septembrie, toată curtea cea largă a redacţiei din Aleea Filosofilor, 18, era plină de alţi fraţi sosiţi peste noapte din alte părţi ale ţării. Fraţii şi surorile, după bucuria întâlnirii, discutau în toate părţile despre tot ce ar trebui făcut pentru a se ajunge cumva la convingerea mitropolitului, spre a-şi schimba starea cu privire la tot ce este neapărat nevoie să se facă pentru îndreptarea lucrurilor cât încă nu este prea târziu. Ne strângem din nou la un scurt sfat de pregătire a lucrurilor, stabilind împreună şi cu unii dintre fraţii care mai sosiseră între timp, punctele principale ale programului de lucru şi ale memoriului pe care trebuia să-l facem în încercarea noastră de a ajunge la refacerea unităţii Oastei. Ne pregătim apoi să mergem la biserică pentru rugăciune şi participarea la Sf. Liturghie, după care vom pune pe hârtie punctele noastre de vedere, precizate clar, în scopul înaintării lor cu o delegaţie de fraţi la Mitropolie. Le vom prezenta mai întâi fraţilor, pentru luare la cunoştinţă, aprobare şi semnare, apoi delegaţia de fraţi laici se va duce să prezinte mitropolitului hotărârea fraţilor.
Avem o nespus de mare mulţumire către Domnul că i-a redat Părintelui Iosif, ca printr-o minune, puterea de a ne însoţi la biserică, urcat într-un automobil. La catedrală, l-am urcat aproape pe sus toate scările până l-am aşezat pe un scaun, de unde a putut participa şi el cu noi împreună la tot ce a fost acolo până la sfârşit. Predica zilei a fost rostită în catedrală de părintele Munteanu, vorbind despre unitatea credinţei care este tăria Bisericii.
De la catedrală până în Aleea Filosofilor, 18, la redacţia şi Casa Oastei, ne-am întors încolonaţi toată mulţi¬mea fraţilor şi cântând.
Îndată după ajungerea la redacţie, potrivit înţelesului de dimineaţă, ne-am adunat iarăşi într-un mare sfat împreună cu toţi fraţii. În acest moment înălţător, după rugăciunea „Împărate Ceresc“, s-a ridicat în faţa fraţilor Părintele Iosif şi, în tăcerea plină de evlavie şi de lacrimi a tuturor celor de faţă, glasul său mişcat şi duios a rostit următoarea cuvântare:
Cuvântarea Părintelui Iosif
Fraţilor, o mare bucurie avem astăzi! Ne vedem strânşi aici, în numele Domnului nostru Isus, atâţia fraţi din toate părţile ţării. Dar, pe lângă bucurie, avem şi o mare datorie şi o grea răspundere, căci, fraţii mei, sfatul acesta, adu¬narea aceasta nu este un sfat ca oricare alt sfat şi nici o adunare ca oricare altă adunare. Oastea Dom¬nului este adunarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur când este vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări. Noi rămânem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm cu frică atunci când este vorba să ne amestecam cu sfatul nostru în lucrarea Lui, în planurile Lui, în voia Lui…
O, iubiţii mei, mare este răspunderea noastră, a tuturor, faţă de Lucrarea Oastei, ca să nu o smintim cu nepriceperea noastră. Iar dacă răspunderea aceasta o aveţi cu toţii, apoi, să mă credeţi că pe mine mă apasă de o mie de ori mai mult această răspundere.
Stăpânit de această răspundere, astă-noapte eu n-am dormit decât două ceasuri şi tot gândul meu stăruie şi acum clipă de clipă lângă cuvintele Scripturii: „Arată-mi, Doamne, ce să fac“ (Ieşire 33, 13).
Fraţilor, suntem la o grea răspântie cu Oastea, iar această răspântie au făcut-o în special statutele ce s-au făcut pentru Oaste. Mi-am spus cuvântul pe larg asupra acestor statute, arătând cum ele sting tocmai ceea ce este fiinţa, viaţa şi biruinţa acestei Mişcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei. Amintesc o singură pildă: în Congresul de la Rusalii, în sala «Thalia» s-a ales primul comitet central al Oastei. Acest comitet suprem este ceea ce s-ar numi statul major, comandamentul suprem al Oastei. Ei bine, luaţi lista celor treizeci de membri şi veţi afla că cel puţin trei sferturi dintre aceşti „ofiţeri de stat major al Oastei“ n-au nimic cu rânduielile Oastei Domnului. Unii fac politică militantă, alţii au scăderi văzute care izbesc regulile Oastei. Or, iubiţii mei, dacă ofiţerii din statul major al Oastei nu sunt ostaşi, apoi atunci ce să mai aşteptăm de la soldaţii cei de rând de pe fronturile Oastei Domnului?
Şi iată, astfel prima alegere după statute a arătat cum vine amestecătura şi stingerea voluntariatului Oastei. Astfel stând lucrurile la o răspântie atât de grea, noi ce am putea mai bine face decât să ne aplecăm genunchii şi să ne rugăm fierbinte ca Domnul să ne arate El Însuşi ce este de făcut. Ca El Însuşi să fie azi şi totdeauna în gândul nostru, în inima noastră, în cuvintele noastre, în sfaturile şi hotărârile noastre. Noi toţi trebuie să ne rugăm şi să avem credinţa şi încrederea noastră sfântă că Domnul Isus Se află azi aici, prezent în mijlocul nostru, şi El ne va arăta ce este de făcut…
Adunarea îngenunchează şi Părintele Iosif rosteşte următoarea Rugăciune
Doamne Isuse, Preadulcele nostru Mântuitor, Îţi mul¬ţumim că ne-ai învrednicit să ne strângem din nou în dragostea Ta. Îţi mulţumim că pe noi, aceşti pierduţi şi păcătoşi, ne-ai strâns de pe căile pierzării şi ne-ai adus la picioarele Crucii Tale. Avem o singură dorinţă, Doamne Isuse, să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea şi Jertfa Ta.
Doamne Isuse, Te rugăm îndeosebi pentru ceasul acesta şi ziua aceasta, să vii şi să ne fii aici, în mijlocul nostru. Să Te simţim cu toţii în gândul nostru, în inimile noastre, în cuvintele noastre, în sfaturile şi în hotărârile noastre. Să simţim cu toţii Prezenţa Ta cea sfântă şi călăuzitoare. Te mai rugăm fierbinte, Doamne Isuse, să nu se împlinească nimic din ceea ce este voia şi sfatul omenesc, ci în totul să se împlinească pe deplin numai voia Ta şi planurile pe care le ai Tu cu această Mişcare şi cu noi, nevrednicii robii Tăi, pe care ne-ai folosit în Lucrarea Ta. Amin.
Părintele Iosif spune apoi că s-a făcut ceea ce s-a hotărât în sfatul de dimineaţă: „S-au precizat adică în scris punctele pe lângă care înţelegem noi restabilirea unităţii Oastei. Era de lipsă această precizare în scris, pentru că noi trebuie să ştim lămurit ce vrem şi pentru ce luptăm. Strânşi cu toţii aici cu atâtea cheltuieli de drum, acum este prilejul să precizăm toate lucrurile care ar duce la rezultatul mult-dorit.
Acum ascultaţi cu atenţie citirea celor scrise, memoriul-moţiunea noastră, pentru ca, la sfârşit, să vă puteţi spune cuvântul dacă primiţi aceste puncte, dacă ele sunt bune ori dacă mai trebuie schimbate, întregite etc. Fiecare îşi poate spune cuvântul“.
Se citeşte apoi cu glas tare moţiunea de mai jos:
M o ţ i u n e a
care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!
Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.
Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.
Rugămintea noastră sinceră şi dorinţa noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerinţe pentru cei ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor şi care pot împlini aceste dorinţe şi pot trăi în această viaţă duhovnicească se pot numi înrolaţi în această mişcare.
Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.
De aceea, cu supunere şi devotament, rugăm pe Î.P.S. Sa mitropolit Nicolae, sprijinitorul şi păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mişcări. Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoşeşti. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut numai pentru noi înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Or, noi vrem să fim strânşi pentru toată viaţa noastră de Biserică.
Noi credem potrivit ca în fruntea noastră să fie socotiţi de drept conducători numai aceia care, fie preoţi, fie laici, trăiesc viaţa ostăşiei Domnului. Prin aceasta nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoţi. Preotul este păstorul sufletesc al nostru ca şi al tuturor celorlalţi credincioşi din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului, ca mişcare religioasă, credem că este numai acela care se conformează vieţii duhovniceşti de la Oaste.
Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim doar să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii.
Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei? Canonic şi dogmatic, Oastea să nu aibă alte învăţături decât cele ale Bisericii. Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru aceasta un statut-tip juridic care să nu se ocupe de partea spirituală a Oastei, să nu facă haină duhului, ci doar să reglementeze juridiceşte Oastea. Ca persoană juridică, Oastea Domnului va putea poseda proprietăţi. În felul acesta credem că se poate rezolva şi chestiunea cu tipografia Oastei. Părintele Iosif Trifa declară că donează tipografia ce o are Oastei Domnului constituită juridic. Iar noi am socotit că pentru marele sacrificiu ce l-a făcut cu această tipografie, vânzându-şi averea pentru a o cumpăra, să i se dea dreptul de a o administra singur până trăieşte.
Statutul acesta juridic va prevedea şi un sfat de conducere compus din cei mai activi ostaşi din ţară. În fruntea acestui sfat să fie trecut, prin actul constitutiv, scaunul de onoare Î.P.S. Sale mitropolitului Nicolae, ca unul care a ajutat şi binecuvântat Oastea Domnului. (În stilizare corectă: prezidenţia acestui sfat o are Î.P.S. Sa mitropolit Nicolae).
În felul acesta se va lega Oastea Domnului şi mai strâns de Biserică, iar până trăieşte părintele Iosif, să i se menţină conducerea efectivă a Oastei Domnului, ca unuia care are meritul înfiinţării ei. În felul acesta Oastea este a Bisericii, dar scutită de oficializare.
Pe ţară vor fi conducători ai Oastei acei care vor lucra cu mai multă râvnă pentru Oaste şi vor trăi cu mai multă pasiune Evanghelia.
În privinţa scrisului, părintele Trifa declară că va supune cenzurii personale a Î.P.S. Sale mitropolitului Nicolae tot ce va scrie, pentru ca astfel să se facă controlul învăţăturilor de la Oaste. Dar fără amestecul intermediarilor.
În momentul în care conflictul este aplanat şi clarificat în faţa credincioşilor din Oastea Domnului şi se dă părintelui Iosif Trifa posibilitatea ca, printr-un alt organ de presă, pus, ca şi tipografia, în serviciul, sub conducerea şi administrarea Oastei Domnului constituită juridic sub patronajul şi auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu, părintele Trifa declară că este gata să renunţe la apariţia foii «Isus Biruitorul», cu condiţia ca pentru buna înţelegere a lucrurilor să se creeze o foaie nouă, ca organ oficial al Oastei Domnului. Redactarea acestei foi să fie încredinţată cu depline puteri de lucru părintelui Iosif Trifa, având şi aici controlul dogmatic şi spiritual al Î.P.S. Sale mitropolitul Nicolae al Ardealului. Noi nu putem pretinde părintelui Trifa ca să se reîntoarcă la gazeta în care a fost grav lovit, după cum nici nu îndrăznim a cere ca «Lumina Satelor» să se transforme în gazeta «Isus Biruitorul». Pentru administrarea foii şi a tipografiei, părintele Iosif Trifa se obligă pentru a prezenta, anual – la Rusalii – sfatului celui mare al Oastei, o dare de seamă pe care acesta o va avea de aprobat sau de dezaprobat.
Pentru a putea rezolva cele de mai sus, gândurile noastre se îndreaptă către Î.P.S. Voastră cu rugămintea de a interveni şi înlesni la Sf. Sinod să se ridice pedeapsa caterisirii aplicată părintelui Iosif. În felul acesta îşi va putea relua postul de slujitor al Sf. noastre Biserici.
Ai Î.P.S. Voastre supuşi fii duhovniceşti
Sibiu, la 12 septembrie 1937
Părintele Iosif întreabă apoi dacă adunarea primeşte această moţiune aşa cum s-a citit, sau mai schimbă sau mai întregeşte ceva din ea. Adunarea răspunde cu unanimitate aplaudatoare a tuturor celor prezenţi: „Da“, fără nici un glas contra, că primesc această moţiune aşa cum s-a citit. Nimeni n-a avut nimic de obiectat. Se trece apoi la semnarea în original pe acest act a tuturor celor peste cinci sute de fraţi delegaţi prezenţi.
După aceasta se alege o delegaţie de cincisprezece fraţi laici care să se ducă să prezinte această moţiune Î.P.S. Sale mitropolitului, cerând pentru aceasta audienţă. Din această delegaţie au făcut parte următorii: Avocat Pavel Maliţa, avocat Victor Ungur, Leon Andronic, Silvestru Barbă, D.
Romanenco, Simion Achim, Ioan Tudusciuc, Ioan Marini, Pârvu Constantin, Diţă Ioan, Ilie Marini, Petre Stancu, Ioan Diniş, Gr. Manţoc şi Adam Borza.
Solicitând audienţa, ni s-a trimis răspuns că se pot primi în audienţă numai cinci delegaţi şi numai la orele cinci după-masă.
După-masă, adunarea se redeschide cu „Împărate Ceresc“, iar după rugăciune încep vorbirile. După fiecare vorbire, corul Oastei de la Bucureşti şi fanfara Oastei de la Săsciori cântă.
Părintele Munteanu deschide adunarea printr-un cuvânt scurt şi cald. După el, părintele Vladimir şi părintele Bogoride rostesc două duioase cuvântări, după care a vorbit fratele Tudusciuc. A urmat apoi
A doua vorbire a Părintelui Iosif
Iubiţi părinţi şi scumpi fraţi în Domnul. În duminica de azi a fost la rând evanghelia care ne-a amintit de şarpele de aramă ridicat de Moise în pustie pentru ca toţi cei muşcaţi de şerpi să se uite la acest semn şi să nu moară (Lev. 21, 9).
Aceasta a fost o icoană ce închipuia şi vestea Jertfa Crucii lui Isus cel Răstignit. Eu m-am gândit astăzi în biserică cât de mult se potriveşte această evanghelie şi pentru Oastea Domnului. După războiul cel mare, o înfricoşată pustie duhovnicească se făcuse şi în ţara noastră. Şerpii păcatelor şi ai fărădelegilor se înmulţiseră grozav, era plină ţara de moarte sufletească. Şi atunci Domnul S-a îndurat şi a ridicat în pustia sufletească a acestei ţări Semnul cel de viaţă făcător.
Prin Oastea Domnului s-a ridicat în ţara noastră cunoaşterea şi cunoştinţa cea adevărată a lui Isus cel Răstignit. Slăvit să fie Domnul că s-a ridicat şi în ţara aceasta Semnul cel mare şi biruitor, Crucea şi Jertfa lui Isus cel Răstignit, căci ţara şi poporul nostru nu cunoşteau şi nu cunosc cu adevărat pe Isus cel Răstignit.
Eu mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit şi pe mine ca să privesc şi să primesc acest Semn. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas umil şi slab, m-a învrednicit să strig şi pe alţii să se uite, să privească la acest Semn, să primească pe Isus cel Răstignit, ca să trăiască şi să nu moară, precum este scris.
Fraţilor, ştie numai bunul Dumnezeu cât va fi să mai rămân între voi. Eu însă sunt gata să plec oricând liniştit şi mulţumit că m-a ajutat Domnul să vă arăt lămurit Semnul biruinţei şi al mântuirii noastre, pe Isus cel Răstignit. Ca odinioară Moise în pustie, poate voi cădea şi eu în pustia acestor necazuri, lupte şi prigoniri. Dar voi să mergeţi înainte „spre Canaan“, uitându-vă ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, ca să ne întâlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul cel ceresc.
Fraţilor, să nu vă aşteptaţi să vă spun acum prea multe, căci mă vedeţi cât sunt de slăbit. Voi spune numai ceva, privitor la frământările din Oastea Domnului. S-a scris mult şi s-a vorbit mult despre aceste frământări. Unii spun că sunt de la diavolul, alţii, că sunt de la Dumnezeu.
Eu spun însă că aceste frământări trebuia să vină. Ele ne erau arătate şi prevestite prin Sfânta Scriptură. Eu puteam să vă spun de la început, ca Sf. Apostol Pavel: „…v-am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceea ce s-a şi întâmplat, cum bine ştiţi“ (I Tes. 3, 4).
Eu văd această frământare şi în locul de la I Cor. 2, 14: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.“ Oastea Domnului, fiind răsadul şi lucrarea Duhului Sfânt, era şi este o lucrare pronunţat duhovnicească. Dar această spiritualitate a ei s-a ciocnit de la început cu neînţelegerea cea lumească.
Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, a sporit şi numărul celor neînţelegători.
Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înţelege, iar acest conflict a fost alimentat mereu cu învinuiri şi asmuţări, până ce s-a ajuns la aşa-numitele Statute ale Oastei Domnului.
Prin felul cum sunt făcute aceste statute, ele ucid tocmai spiritualitatea acestei mişcări. V-aş putea dovedi pe larg acest lucru. Statutele, stingând voluntariatul, apleacă spiritualitatea mişcării spre cele lumeşti. Alungă pe „Maria“ şi cheamă pe „Marta“. Alungă Duhul care dă viaţă şi cheamă litera care omoară. Să nu stingeţi Duhul, ne spune Sfânta Scriptură (I Tes. 5, 19). Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt, ne sfătuieşte Sf. Apostol Pavel…
Eu, iubiţii mei, de la începutul Oastei am stat de veghe lângă aceste dumnezeieşti porunci. Am privegheat neîncetat să nu se stingă Duhul Oastei, să nu fie stins prin ceea ce se cheamă litera legii. Şi spuneţi fraţilor de la fronturi că voi sta santinelă neadormită la acest post, orice ar fi să mi se întâmple. Spuneţi fraţilor că am făcut tot ce este cu putinţă şi pentru refacerea unităţii Oastei. Rămâne să ne rugăm să se facă mai departe voia Domnului. Vă voi spune aici numai un exemplu trist despre ce ar însemna amestecul literei în lucrurile Duhului. Despre ce ar însemna în viaţa Oastei Domnului aplicarea statutelor făcute pentru ea de nişte oameni care nu au nimic nici cu duhul, nici cu viaţa ei. La adunarea Oastei de la Dej, părintele protopop de acolo a încercat constituirea comitetului judeţean al Oastei, conform statutelor oficiale. Ca să-i convingă pe fraţi să intre în statute, spunea că Oastea n-a înfăptuit nimic până acum. Ne trebuie fonduri, aziluri, întreprinderi şi altele – spunea părintele protopop.
Eu cunosc o societate religioasă care a deschis şi un restaurant (o crâşmă) şi îi merge foarte bine…
Fraţii, când au auzit aşa ceva, au părăsit adunarea plini de mâhnire în sufletele lor. În altă parte, iarăşi, nişte fraţi cu râvnă au mers într-un sat să facă adunare, dar acolo, fiind Oastea cu statute, li s-a răspuns: Ne pare rău, dar nu putem ţine adunarea, fiindcă nu este acasă preşedintele… Şi iată, aşa, statutele nimicesc voluntariatul Oastei şi apleacă spiritualitatea mişcării acesteia spre cele lumeşti. Alungă, cum s-ar spune, pe „Maria“ (partea cea duhovnicească) şi cheamă pe „Marta“ (partea cea lumească). Alungă Duhul şi cheamă litera.
Multe aş avea să vă mai spun, fraţilor. Aş putea să mă şi plâng că, după 27 ani de preoţie, uite ce răsplată primesc: mi s-a luat numele şi haina de preot. Mă mângâi însă gândindu-mă la plata şi la răsplata cea dulce din cer. Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine ca ori de câte ori îmi deschid gura – sau pun condeiul pe hârtie – să vă fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, să vorbesc cu îndrăzneală, aşa cum trebuie să vorbesc (Efes. 6, 19).
Şi acum să vă întoarceţi, iubiţii mei, cu Domnul Isus pe la casele voastre şi să-I slujiţi Lui toată viaţa voastră. Şi cu toată viaţa voastră.
Slăvit să fie Domnul.
Au mai vorbit pe urmă câţiva preoţi şi fraţi, printre care şi fraţii greco-catolici Miron Dănuţ de la Satu Mare şi Simion Gordan de la Cluj, aducând Părintelui Iosif şi întregii adunări frăţeşti salutul şi adeziunea tuturor fraţilor greco-catolici din Oastea Domnului. O solie de dragoste şi părtăşie în Domnul.
La ora cinci după-masă, delegaţia fraţilor aleşi pentru a duce Moţiunea la mitropolitul Bălan s-a înfăţişat la Mitropolie. Acolo, după ce au fost ţinuţi să aştepte timp îndelungat, stând în picioare, în sfârşit, s-a deschis undeva o uşă în vârful unor scări şi în uşa aceasta, ivindu-se mitropolitul, s-a uitat la ei de sus şi cu încruntare le-a spus un singur cuvânt mânios:
– Răzvrătiţilor!
Apoi a închis uşa.
Până la urmă a venit un trimis al său, le-a luat moţiunea şi le-a spus că răspunsul îl vor primi mai târziu, de la Comitetul Central al Oastei.
În timpul când au plecat delegaţii trimişi, noi, toţi cei rămaşi, împreună cu Părintele Iosif ne-am aplecat în rugăciune, cerând Domnului sprijinul Său pentru rezolvarea bună a problemei pentru care s-au dus… Îmi amintesc totdeauna de rugăciunea aceea cutremurătoare la umbra înaltului mesteacăn care era atunci în curtea redacţiei şi sub care era masa lângă care îngenunchease Părintele Iosif şi se ruga… Eram lângă el, cuprins de acelaşi fior şi putere, iar în jurul nostru, sutele de fraţi suspinând şi ştergându-şi lacrimile care le şiroiau pe obraji…
După rugăciune şi până la venirea lor, s-au mai perindat la cuvânt alţi fraţi cunoscuţi, în total 16 vorbitori. Toţi, aducând şi salutul fierbinte al fraţilor care i-au trimis şi care îi aşteaptă, însoţindu-i cu rugăciunea şi dragostea lor pentru Părintele Iosif şi pentru buna rezolvare a frământărilor din Oaste.
Când fraţii s-au întors, spunând ce li s-a întâmplat, o umbră de întristare a trecut peste feţele şi sufletele tuturor. Dar timpul fiind înaintat, iar fraţii trebuind să se grăbească la plecare, Părintele Iosif s-a mai ridicat o dată în faţa adunării şi, cu ochii plini de lacrimi, le-a mai adresat un ultim cuvânt de încheiere şi despărţire:
Cuvântarea de încheiere a Părintelui Iosif
Şi acum, fraţilor, sosit-a vremea despărţirii. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru sfintele bucurii de azi. Azi a fost o zi binecuvântată în care am simţit de nou că Focul cel Ceresc arde cu putere prin această mişcare. Un frate spunea că se întoarce cam întristat, pentru că nu poate duce un rezultat gata. Fireşte, acest rezultat nu se poate aştepta într-o zi. Noi am pus aluatul în făină; să ne rugăm acum Domnului ca să dospească ce va voi El.
Eu însă zic să ne ducem de aici voioşi şi plini de bucurie, pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui este această Lucrare şi că Focul Lui arde în ea. Iar dacă avem dovada aceasta, a spune că mai suntem întristaţi pentru ceva ar însemna să-L întristăm pe Duhul Sfânt.
Fraţilor, eu vă spun altceva: să vă întristaţi şi să plângeţi când veţi veni aici la Sibiu şi, în loc de foc, veţi afla gheaţă. Să plângeţi când veţi simţi că în adunările Oastei s-a stins focul şi a rămas cenuşa. Fraţilor, eu vă zic ceva şi mai mult: nici atunci să nu vă întristaţi şi să nu plângeţi, când veţi veni la mormântul meu, dacă veţi simţi că şi peste mormântul meu arde Focul cel Ceresc.
Noi plecăm de aici cu pacea lui Isus, pe care nimeni nu ne-o poate tulbura, nici lua de la noi. Fiţi plini de încredere şi de bucurie.
După o duioasă cântare de despărţire, a corului şi a fraţilor, a urmat rugăciunea fierbinte de încheiere. Apoi, cu îmbrăţişări înlăcrimate, fraţii s-au despărţit, spunându-şi că ziua de 12 septembrie 1937 nu o vor uita niciodată.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm, veghează Tu neîncetat şi cu toată grija asupra mersului Lucrării Tale şi toate acţiunile noastre, oricât de bine intenţionate ar fi ele, nu îngădui să reuşească dacă prin asta s-ar face un rău Cauzei Tale şi s-ar împiedica în vreun fel planul Tău. Noi putem greşi totdeauna, Doamne, chiar şi atunci când vrem să facem binele. Dar Tu nu greşeşti niciodată. Amin.
Ca un bun ostaş al lui Hristos
Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi pe acest pământ. Mişcarea noastră duhovnicească trebuie să fie o lumină care să lumineze în această cumplită întunecime de păcate care s-a lăsat peste noi (cf. Mt. 5, 14). Mişcarea Oastei trebuie să fie o sare care să împiedice stricăciunea (cf. Mt. 5, 13) şi un aluat bun care să dospească frământătură nouă în traiul nostru şi al vecinilor noştri.
Fiţi – şi faceţi-vă, iubiţii mei fraţi ostaşi – aşa ca orice om, văzând faptele voastre, să se aprindă de dorul şi de dorinţa de a intra şi el în Oastea noastră.
Părintele Iosif Trifa
O, apără-ţi steagul
O, apără-ţi steagul cu orişice preţ,
că-n el e izbânda şi ţinta credinţei;
cât steagul se-nalţă şi arde măreţ,
luptăm şi răzbatem, crezând biruinţei.
O, apără-ţi steagul, oricine-i acel
ce-l ţine şi-l nalţă în fruntea oştirii,
că-n steag e nădejdea, să lupţi pentru el,
păstrându-ţi cu fraţii tăria unirii!
O, apără-ţi steagul! Cât steagul e sus,
în el e izbânda aprinsă şi tare;
când steagul se pierde, puterea s-a dus,
ne pierdem cu toţii şi ţara ne moare.
O, apără-ţi steagul! – netrebnic e-acel
ce steagu-şi trădează, lovind purtătorul;
tu steagul să-ţi aperi, să mori pentru el;
păstrând unitatea, salvezi viitorul.
O, apără-ţi steagul, căci orice vrăjmaş
în steag dă cu pietre şi-n cel care-l ţine;
de steag să te-alături, nicicând să nu-l laşi;
când steagul ţi-l aperi, te aperi pe tine.
Hristos ne e Steagul, Lucrarea ni-e Scut,
iubirea-i puterea şi cerul ni-e ţel;
când apăr acestea, Hristos mi-e Avut
şi-o veşnică slavă m-aşteaptă la El!
Doamne-n ceasul focului
Doamne,-n ceasul focului,
dă-mi tăria locului,
buzele să-mi sângere,
dar să nu scot plângere,
mâinile să-mi scapere,
dar să nu se apere,
să fiu dus mormântului
credincios cuvântului,
să trec pragul cerului
cu răbdarea fierului,
căci pe veci de veci aş vrea
să-mi învingă dragostea…
Doamne, paşii inimii
în iubire ţine-mi-i,
legământul lacrimii
treacă-mi focul patimii,
drumul biruinţelor
să-l urmez părinţilor,
frumuseţea paşilor
să mi-o las urmaşilor
şi lumina traiului
s-o duc rază raiului,
căci în veci şi-n veci voi vrea
să-mi trăiască dragostea.
Doamne, las trecutului
aurul avutului
şi las viitorului
strălucirea zborului.
…Plata biruinţelor
să mi-o dai părinţilor,
slava-ncununaţilor
s-o dai toată fraţilor,
premiul fruntaşului
să mi-l dai urmaşului,
– mie-n veci şi-n veci voi vrea
să-mi dai numai dragostea…
Cele de după aceea
Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.
Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.
Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân¬geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om.
Dar nu s-a oprit nici după ce şi-a ucis victima-om; a urmărit mai departe să ucidă şi victima-idee. Aceasta însă n-a mai putut-o. Nu numai pentru că plata lui Dumnezeu l-a ajuns, cum îl ajunge odată pe orice călău, dar şi pentru că aceasta nu mai putea fi ucisă. Ideile lui Dumnezeu sunt nemuritoare. Ultimul timp al vieţii sale, mitropolitul şi l-a trăit în paralizie şi în singurătate, căzând pe jos şi zvârcolindu-se adesea fără a avea pe nimeni care să-l ridice, mestecându-şi limba şi neputinţa în aşteptarea celeilalte osânde şi mai cumplite. Dar până la acel sfârşit, cu douăzeci de ani mai târziu, va mai căuta încă să facă mult rău. Răspunsul lui la încercarea înţeleaptă şi frumoasă a Moţiunii frăţeşti din 12 septembrie 1937 a fost o năpustire şi mai furibundă a gazetei lui, «Lumina Satelor», împotriva Părintelui Iosif, a foii «Ecoul», împotriva d-lui Octavian Metea, directorul gazetei ospitaliere pentru noi. Un potop de insulte şi batjocuri se vărsa din aceşti vulcani noroioşi asupra oricăror suflete nobile care încercau să apere victima nevinovată de cruzimea monstruoasei nedreptăţi care o sugruma.
La o săptămână după asta a şi venit de la Bucureşti ordinul de suspendare şi pentru «Ecoul». Răzbunătorul vrăjmaş al frumosului Adevăr mai sugruma încă un profet între templu şi altar.
Dar domnul Metea, prevăzător, mai făcuse între timp cerere pentru o nouă gazetă, numită «Alarma». Am încercat să scoatem îndată, în continuarea gazetei «Ecoul», această nouă gazetă; dar vrăjmaşul, tot aşa de prevăzător şi el în rău, îşi luase de acum măsuri şi pentru eventualitatea asta. Aşa că, informat la timp de iudele care nu dormeau, a fost oprită şi «Alarma» chiar când primul număr era gata să fie expediat la cititori.
S-a mai încercat apoi scoaterea în continuare la Bucureşti a foii «Ostaşul Domnului», rămasă după părintele Vasile urmaşilor săi. Dar, după al treilea număr, în 21 noiembrie 1937, a fost înăbuşit şi acest al patrulea glas al Adevărului, care împlinise şi el, în timpul acesta scurt, slujba de a-i lămuri pe fraţi asupra trădării lui Vonica, unul dintre cei trei ucenici mai apropiaţi care mai rămăseseră pe lângă profetul lui Dumnezeu martirizat.
În toată această vertiginoasă rostogolire a evenimentelor de atunci – când orice om cu o minte sănătoasă era înspăimântat şi nedumerit cum este cu putinţă ca o autoritate bisericească şi de stat să-şi piardă chiar în aşa măsură orice judecată şi echilibru – singur omul şi profetul lui Dumnezeu din centrul acestor evenimente era conştient şi convins că nu poate să fie decât aşa. Mintea lui inspirată strălucit de Duhul lui Dumnezeu prevăzuse şi profeţise că „litera“ nu se va putea împăca niciodată cu Duhul. Că Saul va prigoni până la moarte pe David. Că omul firesc nu va putea suferi niciodată pe omul duhovnicesc. Că Hristos nu va putea colabora niciodată cu lumea făţărniciei şi a minciunii.
Dar profetul lui Dumnezeu a încercat totul, fiindcă altfel nici adevărul acesta n-ar fi putut ieşi niciodată atât de limpede la iveală. Nici conştiinţa frăţească nu s-ar fi simţit împăcată. Nici dreptatea nu şi-ar fi putut rosti atât de liniştită sentinţa ei dreaptă dacă nu s-ar fi făcut şi această ultimă şi strălucită încercare.
Dar noi, privind acum mai departe şi mai sus, spunem: consfătuirea aceasta care a fost convocată iniţial cu scopul exprimat de a se încerca în felul cel mai înalt posibil o aplanare a conflictului de la Oaste şi a stabili o înţelegere şi o colaborare între cele două părţi ostile a avut în realitate alt scop, în planul lui Dumnezeu care o rânduise. Şi anume, scopul de a fixa, în cadrul şi în felul cel mai potrivit, atitudinea definitivă şi clară a Oastei Domnului faţă de Biserică.
Această atitudine era de cea mai mare nevoie să fie fixată atunci. Nici mai devreme, nici mai târziu, fiindcă atunci era şi timpul, şi împrejurarea cea mai potrivită, cea mai necesară şi mai însemnată pentru aceasta. Era timpul cel mai din urmă şi împrejurarea cea mai grea.
Timpul cel mai din urmă, pentru că Părintele Iosif îşi trăia ultimele zile din viaţă. Şi împrejurarea cea mai grea, fiindcă Autoritatea Bisericească îşi atinsese punctul cel mai de vârf al răutăţii ei faţă de Oaste şi faţă de profetul său. Atunci trebuia ca Sfatul General al Oastei în frunte cu alesul lui Dumnezeu, deci forul cel mai înalt şi mai indicat, să fixeze pentru totdeauna atitudinea sinceră şi devotată a Oastei Domnului faţă de Biserica şi credinţa noastră. Pentru ca să se vadă odată pentru totdeauna – şi de către prieteni, şi de către duşmani – că atitudinea noastră ca fii ai Bisericii şi ai Neamului acestuia faţă de Biserica noastră şi faţă de Neamul nostru nu depinde de atitudinea acestora faţă de noi. Ci de conştiinţa noastră sinceră şi curată faţă de ele. Şi de credinţa şi legământul nostru sincer şi curat faţă de Dumnezeu, Care ne-a învăţat să iubim şi să respectăm aceste valori în felul cel mai înalt.
La punctul cel mai rece şi mai urât al atitudinii Autorităţii Bisericeşti şi Statale faţă de Oastea Domnului, ea a arătat cel mai fierbinte şi mai frumos atitudinea ei faţă de ele. Orice altă mişcare, cu forţa şi cu numărul Oastei de atunci, cred că s-ar fi simţit îndreptăţită să reacţioneze şi ar fi reacţionat altfel.
În cazul lui Tudor Popescu, lucrurile nu se împinseseră aşa de departe, şi totuşi reacţia ostilă s-a produs. Şi mai erau şi alte antecedente care, toate, pun în cea mai frumoasă lumină răbdarea şi înţelepciunea marelui om al lui Dumnezeu, care era cel mai lovit şi cel mai iubit atunci. Ce nobleţe de caracter a avut acest strălucit profet al neamului şi al timpului nostru! Ce viziune clară a scopului lui Dumnezeu cu Oastea Domnului şi ce conştiinţă atentă, spre a nu zădărnici nimic din tot ce era şi putea fi frumos.
Părintele Iosif a intuit profund acest adevăr şi a căutat şi cu prilejul acesta să-şi facă pe deplin datoria din locul gingaş în care era. Făcea şi faţă de autoritatea văzută gestul cel mai clar de supunere demnă, oferind mijlocul cel mai frumos prin care, menajându-se orice susceptibilitate, se puteau rezolva orice diferende. Dar îşi păstra în acelaşi timp şi toată vegherea atentă şi temătoare faţă de Autoritatea Divină al Cărei rob conştient era, spre a nu compromite sau zădărnici întru nimic nici planul lui Dumne¬zeu cu această Lucrare, plan de care el era atât de conştient şi de convins.
De la depărtarea atâtor ani de atunci, ce limpede vedem acum acest adevăr! Şi ce mare ne apare acum acest uriaş al lui Hristos, care, ca un munte, a văzut şi dincoace, şi dincolo de evenimente. A fost şi pe pământ, şi în cer.
Acesta a fost adevăratul scop pentru care Dumnezeu a inspirat atunci convocarea acestui Sfat General al Oastei Domnului pe ţară, Ultimul Sfat la care a participat îndrumătorul divin, alesul Domnului.
Domnul Dumnezeul nostru Care veghează asupra Oastei Sale ştia cât de necesară va fi pentru orientarea în tot viitorul ei fixarea în cadrul cel mai înalt şi în felul cel mai clar a acestei atitudini. Nici o altă autoritate din mijlocul Oastei şi în nici o altă împrejurare din istoria ei n-ar fi putut atât de competent şi de frumos să facă acest lucru. De aceea acum şi în vecii vecilor documentul acesta şi Adevărul acesta istoric rămâne o sfântă şi veşnică datorie şi o cale de urmat a Oastei Domnului şi a oricărui suflet chemat de Dumnezeu în ea, prin orice împrejurări de viaţă sau de moarte ar fi să treacă până la răspunderea în faţa lui Hristos unde suntem şi unde vom ajunge cu toţii.
Aceasta este semnificaţia Zilei şi a Adevărului istoric din 12 septembrie 1937.
O, Doamne şi Dumnezeul nostru Cel cutremurător de Sfânt, în Mâna şi în faţa Căruia suntem cu toată conştiinţa şi cu toate faptele noastre, Te rugăm, primeşte mulţumirile noastre pentru toată grija şi bunătatea care le-ai arătat Oastei Tale, pentru ca ea să nu poată fi nici zdrobită şi nici abătută din calea şi din rostul ei pe care Tu le-ai hotărât. Îţi mulţumim pentru profetul Tău, omul sfânt pe care l-ai pus în fruntea acestei Lucrări sfinte. Şi pentru felul în care ai îngrijit Tu atât de el, cât şi de ea.
Te rugăm, zădărniceşte orice planuri vrăjmaşe din lăuntrul şi din afara Oastei Tale, care vor să o nimicească sau să o abată de la împlinirea voii Tale şi a planului Tău cu ea. Şi ridică şi în viitor oameni luminaţi de Duhul Tău, care în împrejurările mari să ştie alege cea mai potrivită cale pe care, mergând, să iasă cu bine şi să ajungă cu bine până la Sfârşitul Biruitor şi Ultim. Amin.
Când eşti trimis…
Când eşti trimis să cauţi pe alţii
şi să-i aduci la Dumnezeu,
atunci şi-n fruntea lor se cere,
şi-n urma lor să fii mereu;
să fii şi-n frunte, îndrumându-i,
şi-n urmă, să-i ajuţi pe toţi;
stăpân poţi fi oricum la oameni,
părinte doar aşa le poţi!
Când eşti trimisul mântuirii,
atunci tu trebuie să ştii
să treci prin tot ce-ai tăi pot trece,
de la bătrâni pân-la copii;
şi-n orice stări pot ei s-ajungă,
tu să le simţi, să le trăieşti,
ca, de la starea lui, pe-oricare,
spre Domnul să-l călăuzeşti.
Să fii mai nalt ca cel mai vrednic
şi mai prejos ca cel mai mic,
să fii desăvârşit cu-un meşter
şi-ncepător c-un ucenic,
să poţi să-nveţi pe-un sfânt lumina,
să poţi să gemi c-un păcătos,
ca, de la starea lui, pe-oricare
să-l poţi nălţa pân-la Hristos.
Să ştii trăi şi-n stări înalte
cum numa-n ceruri se trăiesc,
şi-n stări ce pot trăi doar porcii,
în cel mai josnic fel lumesc,
să cânţi cum numa-n rai se cântă,
să plângi cum plâng doar cei din iad,
spre-a da avânt la cei ce zboară,
spre-a da curaj la cei ce cad.
Nu poţi fi prieten şi părinte,
şi frate, şi îndrumător
când nu poţi să te faci asemeni
cu suferinţa tuturor,
ca, de la starea lui, pe-oricare,
pân-la Hristos să-i duci pe toţi.
Orice poţi fi, oricând, la oameni,
– părinte doar aşa le poţi!
Traian Dorz – Zile şi adevăruri istorice
Aici vom ramanea mereu
Aici vom rămânea mereu,
oricât de-nţelenită-i glia;
cu-atât cu cât arăm mai greu,
va fi mai sfântă bucuria.
Aici vom rămânea, crezând
în biruinţa pentru care
/ne-au ars strămoşii rând pe rând,
s-o-nalţe mai strălucitoare./
Aici vom suferi mereu,
în locul unde-avem poruncă,
să-I dăruim lui Dumnezeu
slujirea-n cea mai aspră muncă.
Şi-aicea vom muri-apărând
un Adevăr şi-o moştenire
/încununate, în curând,
de-o nesfârşită strălucire./
Aici, căci chiar pe-acest pământ
dorim să se mai nalţe-o dată
pentru Hristos un crezământ
şi-o dragoste adevărată.
Ca să-nviem de-aici mereu
prin noi şi noi urmaşi, întruna,
/arzând în veci lui Dumnezeu,
în miile de jertfe, Una./