Traiește ca și cum Histos ar fi murit ieri,
ar fi înviat din morti azi și s-ar intoarce mâine.

Mormântul și Învierea

Mormântul nu este „casă de veci”, cum i se spune, căci din „casa” aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă. Şi din „patul” acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel în care vom merge după învierea din mormânt.

Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci

(Matei 25, 46).

Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele sfinte al Domnului Isus!
Şi faţă de adevărul Cuvântului Său!

Cuvântul spune că L-au pus în mormânt, nu că L au înmormântat pe Isus, – după cum grăuntele de grâu este pus sub brazdă, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.

Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia, – atunci în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a Învierii mântuitoare.

O, ce nădejde scumpă avem noi însă, cei ce credem prin Hristos şi în El, Mântuitorul nostru, Mirele nostru şi Domnul nostru!
Prin El, noi suntem încredinţaţi că vom învia.
Prin Isus, noi trăim în lumea aceasta ca nişte puşi pe un timp scurt.
Privim casele noastre, slujbele noastre, avuţiile noastre, necazurile noastre şi chiar trupul nostru ca pe nişte lucruri vremelnice în care suntem puşi în vederea Învierii.
Învierea este totul, – locul nu e nimic. Cu această nădejde şi credinţă Îl punem pe Isus în inimile noastre. Şi inimile noastre în Hristos.

Mâine Dimineaţă El va învia în noi şi noi în El, pe totdeauna.

Hristos a Înviat din morţi în cel dintâi ceas al zilei, în cea dintâi zi a săptămânii, în cel dintâi timp al anului. Ca să aibă o veşnică întâietate în toate.

Ce minunat ar fi fost dacă ucenicii, în loc să-L închidă pe Domnul Isus în mormânt,
în loc să pună o piatră mare la uşa mormântului Său, în loc să-L lase acolo şi să plece,
– ce minunat ar fi fost dacă ei, ucenicii Lui, L-ar fi dus pe Domnul în casa unuia dintre ei!
Şi acolo să fi stat, priveghind cu credinţă împlinirea făgăduinţei pe care de atâtea ori le-o făcuse lor: că a treia zi El va învia (Matei 12,40; 16,21; 17,23; 20,19).
Şi care nu putea să nu fie aşa. Dar atunci multe din cele ce trebuia să fie n-ar mai fi fost.

Dar în marea lor durere, ucenicii au uitat făgăduinţele lui Isus.
Credinţa lor a fost umbrită total de tragedia Patimilor şi Morţii Sale.
Chiar cunoscând Scripturile şi Puterea lui Dumnezeu, ei tot nu puteau înţelege.
Şi astfel ochii lor au rămas lipsiţi de strălucita privelişte care i-ar fi încredinţat mult mai repede şi mai deplin de Dumnezeirea şi adevărul Învierii Lui.

Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne-a făcut şi nouă atât de minunate şi slăvite făgăduinţe,
care se vor împlini întocmai, la vremea rânduită pentru ele.
Dar noi – dar şi noi –, ca unii care parcă nici n-am fi cunoscut Scripturile şi Puterea lui Dumnezeu, uităm. Uităm prea repede.
Şi înmormântăm prea grăbiţi nădejdile noastre scumpe şi iubirile noastre unice.

Puterea satanei ne îngrozeşte prea mult. Puterea durerii ne întunecă prea de tot. Puterea trupului ne robeşte prea tiranic. Şi de aceea uităm de Puterea lui Dumnezeu, de Puterea Harului, de Puterea minunii lui Hristos.
Şi, o, câte pagube a avut şi are sufletul nostru din aceste uitări!
Câte lacrimi zadarnice am vărsat, câte zile chinuite am gemut, câte căi întunecate am străbătut
cu sufletele înfăşurate în cele mai amare zbuciumări şi răvăşiri!
Cât de uşor le ar fi schimbat credinţa pe toate în strălucire,– dar cât de amar le-a prefăcut lipsa noastră de credinţă în întuneric!

Acum, după ce Hristos, Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe, a înviat, noi, care credem în El şi în Cuvântul Său, care este Adevărul, nu mai avem voie să ne îndoim de nimic.
Avem porunca nu numai să nu ne temem şi să nu ne îndoim niciodată şi întru nimic, ci şi să îndrăznim totul. Şi să ne bizuim deplin. Hristos a Înviat şi El e Viu în vecii vecilor, pentru a garanta totul pentru noi.

Duminica este ziua cea dintâi.
Duminica este Ziua Domnului, Ziua Luminii, Ziua Învierii, Ziua Biruinţei, Ziua Slavei, Ziua Sărbătorii tuturor sărbătorilor noastre.
Să prăznuim această Zi, care este cea mai dintâi dintre toate zilele.
Ea a fost Ziua Dintâi, ziua care a început prima Existenţă.
Şi tot ea poate fi Ziua Dintâi, Ziua Învierii, cu care vom începe şi a doua Existenţă, cea Veşnică.
Duminica a fost Ziua Dintâi cu care au început veacurile acestea.
O Duminică de Rusalii a fost şi Ziua Învierii mele duhovniceşti, Ziua naşterii mele din nou.
Şi tot ea poate fi Ziua Dintâi cu care vom începe şi Veacurile Veşnice Viitoare.

Praznicul trecător, pământesc, să ne aducă aminte de Praznicul din ceruri.
Şi să ne pregătească mereu, tot mai mult, pentru veşnica Zi de odihnă a Duminicii Nemaisfârşite. Cu Nunta noastră şi a Mielului, din Raiul Ierusalimului Său şi al nostru.

Dragostea adevărată este numai aceea care aleargă, ca Maria la mormânt.
După cum aleargă cineva când este vorba de o bucurie sau de o durere a Domnului se poate vedea cel mai bine câtă dragoste are el de Domnul şi de fraţi.
După cum este gata să lase de repede totul se vede cine iubeşte mai mult ascultarea chemării lui Hristos. Despre acest lucru suntem deplin încredinţaţi cu toţii.

Ce uşor poţi vedea pe oricine iubeşte, după graba cu care aleargă spre ţinta iubirii lui!
Când îi vezi pe oamenii lumeşti cum aleargă după bani, după plăcerile păcătoase, după lucrurile lumii acesteia, – cu uşurinţă îţi poţi da seama cât de mult le iubesc ei pe acestea!

Când îi vezi pe unii oameni cât de puţin aleargă spre adunare şi spre biserică, cât de înceţi sunt spre posturi şi spre rugăciune, spre binefaceri şi spre împăcare, spre unitate şi spre smerenie,
– cu durere poţi vedea cât de puţin le iubesc ei cu adevărat pe acestea.

Iubirea aleargă mereu spre Dumnezeu şi spre oameni. Cu ajutorul aleargă. Cu mângâierea aleargă. Cu vestea cea bună aleargă. Căci iubirea ştie cel mai bine că unde este o durere, acolo trebuie să alergi cât mai repede, ca s o mângâi. Iubirea ştie cel mai bine câtă nevoie au sufletele zdrobite de o bucurie. Şi de aceea aleargă cu ea cât poate mai grăbită.

Poate că sunt mulţi cei care merg spre Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cei care aleargă spre ea, cu siguranţă, nu sunt mulţi.
Sunt uneori mulţi cei care merg la auzirea Cuvântului sau la mărturisirea Lui, – dar cei care aleargă spre acestea totdeauna nu sunt mulţi.
Sunt mulţi care merg spre rugăciune, dar cei care aleargă cu grabă şi cu bucurie spre ea, ca psalmistul David, sunt puţini.
Sunt mulţi care merg pe calea poruncilor Domnului, dar cei care să alerge pe calea aceasta ca el (Psalmul 119,32), – aceştia n-au fost mulţi niciodată.
Şi se pare că din ce în ce vor fi tot mai puţini şi mai puţini.

Spre ce alergi tu mai cu grabă şi mai cu plăcere?
Alergi tu spre Domnul, cu mâinile deschise şi întinse?
Alergi cu grabă, spre a împlini datoriile tale de iubire şi ajutorare a trebuinţelor Domnului când Lucrarea Sa este în nevoie,– sau nici nu-ţi pasă de nevoile Lui şi ale ei?

Te interesezi tu sau nici nu te interesezi unde este suferinţă şi lipsă? Unde aşteaptă o durere sau un mormânt?
Sau, în graba alergării tale după deşertăciunile pierzătoare, nu mai ai vreme să te gândeşti la nimic altceva decât la gunoaiele tale?
O, suflete dragă, timpul tău este atât de scump, datoria ta, atât de scumpă, răsplata pe care o pierzi este atât de scumpă!Opreşte-te!
Întoarce-te şi aleargă după adevăratele avuţii înainte de a le pierde pe totdeauna.
Dumnezeul Puterii să-ţi dea ajutorul Său puternic pentru aceasta.
Amin.

Traian Dorz, Răsplata ascultării

Din aceeasi categorie