Sergiu Grossu
În articolul „Lupta împotriva răului” scriam, între altele, că odată ce-am învins răul „în noi înşine”, adică „în adâncurile noastre ruşinoase”, se impune neapărat lupta împotriva răului din afară, lupta înverşunată „împotriva manifestărilor sale concrete”.
De data aceasta vreau să insist asupra „răului din afară”, asupra primejdiei care a ameninţat şi mai ameninţă, încă, umanitatea secolului XX, despre care vorbea Alexabdru Soljeniţân, în săptămânalul francez L’ Express din 15 ianuarie 1982: răul universal pe care-l reprezintă comunismul. Şi autorul celebrului “Airchipel du Goulag” scotea în evidenţă „cele două slăbiciuni fundamentale” ale creştinilor de azi: mai întâi, „nepregătirea”, care ne face incapabili „să ne opunem răului comunist”; şi apoi, „debilitatea noastră spirituală”, datorită căreia „ne lăsăm înfundaţi în groapa pe care ne-a pregătit-o comunismul”.
Noi, cei ce n-am încetat să luptăm în presa Exilului românesc (începând cu ziarul Catacombes, pe care-l editam împreună cu soţia mea Nicole Valery, la Paris, şi terminând cu publicaţia Cuvântul Românesc din Canada), am denunţat primejdia comunismului cu apetituri planetare, avertizând pe creştinii nepregătiţi şi debili, din punct de vedere spiritual, de viclenia ideologiei comuniste. Căci eram conştienţi de impasul Occidentului pseudo-creştin, din ce în ce mai mult atras de propaganda mincinoasă a unei ideologii „ostilă în mod implacabil oricărei religii” – ca să folosim argumentele pertinente ale gânditorului ortodox Nicolae Berdiaev -, deoarece comunismul „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului.” O religie fără Dumnezeu (bazată pe învăţătura „evangheliştilor” roşii Karl Marx, Lenin, Stalin, Mao Ţe-dun), care îşi dădea toate silinţele să suprime, conform strategiei leniniste, „rădăcinile sociale ale religiei”.
Deşi nenumărate personalităţi creştine consideră împotrivirea la comunism drept o acţiune politică (deci o acţiune care nu corespunde spiritului Evangheliei lui Hristos), voi încerca să demonstrez, apelând la revelaţia Sf. Scripturi, că este cu totul normal, conform logicii biblice, ca de la anti-creştinismul marxist să se ajungă la anti-comunismul creştin.
Pentru un luptător al Crucii, pentru un ostaş al lui Isus Hristos, comunismul reprezintă chintesenţa diabolică a Răului, a Violenţei, a Urii şi-a Minciunii, fie că-şi desfăşoară dominaţia, prin lupta de clasă şi dictatura proletariatului, la Moscova sau la Pekin, la Havana sau la Hanoi, la Varşovia sau la Bucureşti. De aceea, activitatea fiecăruia din noi – în special când am trăit sub teroarea Securităţii şi-am asistat la închiderea sau distrugerea bisericilor; când am fost condamnaţi, pe nedrept, din cauza credinţei, şi trimişi în lagăre de exterminare; când am asistat la slugărnicia şi trădarea celor mai mulţi din ierarhii Bisericii noastre – trebuie să fie o activitate anti-comunistă. Insă nu o activitate în mod politic anti-comunistă, ci spiritualmente anti-comunistă. Datoria noastră, datoria creştină, este să ne comportăm ca nişte combatanţi ai Evangheliei, ca nişte războinici din armata Celui Prea înalt, care ne cheamă şi ne îndeamnă să fim împreună lucrători cu El, luptând „lupta cea bună a credinţei” contra tuturor duşmanilor Bisericii Sale. „Dumnezeul veacului acestuia” atacă pe toate câmpurile de bătaie, în toate sectoarele-cheie ale societăţii, cu toate armatele de care dispune. Şi noi, creştinii, ce facem şi cum reacţionăm? Stăm cu braţele încrucişate, motivându-ne laşitatea inerţiei prin cuvintele ades auzite:
“Să luptăm împotriva păcatului, nu a comunismului… Să ne ferim de aluziile politice…” Ori nouă, ni se cere să ne „îmbrăcăm cu armele luminii” (ROMANI, 13. 12), în vederea combaterii acelora care sunt „vrăjmaşii luminii”, respectiv vrăjmaşii lui Dumnezeu, care este Lumină.
Biblia ne descoperă în ce fel lucrează „vrăjmaşii” lui Dumnezeu: „Au pus foc sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău. (…) Au ars toate locurile sfinte din ţară” (PSALMUL 74. 7-8). N-a procedat la fel şi comunistul Nicolae Ceauşescu? Tot într-un psalm aflăm că vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt şi vrăjmaşii poporului credincios: „Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău, şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine” (PSALMUL 63. 3). Vrăjmaşii, duşmanii lui Dumnezeu s-au purtat, în toate ţările unde a fluturat steagul secerii şi al ciocanului marxist-leninist, exact cum scrie apostolul Pavel, „ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. N-a declarat chiar Lenin: „Marxismul trebuie să fie materialist, adică inamicul religiei”?
Noi, creştinii, suntem anti-comunişti, fiindcă întotdeauna comunismul a fost şi rămâne „vrăjmaşul” implacabil al lui Dumnezeu şi-al „crucii lui Hristos”. Comunismul nu acceptă şi nu va accepta niciodată doctrina creştină a izbăvirii în Isus Hristos, Mântuitorul, care se recomandă: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa1‘ (IOAN, 14. 6), deoarece el pretinde a fi singura cale, singurul adevăr şi singura viaţă a lumii, pentru a cărei cucerire luptă de la Revoluţia din Octombrie încoace, cu speranţa că, prin tehnica spălării de creier, minţile câştigate de nebunia materialismului „ştiinţific”, vor declara: „Marx este calea vieţii mele”, sau „Lenin reprezintă adevărul în care cred şi viaţa de care am nevoie!”.
A cincia carte a Pentateuhului ne învaţă aşa: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător (…) zicând: Haideţi după alţi dumnezei şi să le slujiţi…”, să n’asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise…” De ce? Din două motive decisive în viaţa noastră de credinţă: a/ „Căci a vorbit de răzvrătire împotriva Domnului, Dumnezeului vostru” şi b/ „a voit să te abată de la calea în care ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău să umbli” (DEUTERONOM, 13. 1-5).
Nu s-au ridicat, în mijlocul nostru, în România, după invazia trupelor sovietice, „profeţii” şi „visătorii” comunismului, în ofensivă ideologică şi politică, silindu-ne să-L abandonăm pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, pentru a merge după „alţi dumnezei” -după dumnezeii marxism-leninismului – „şi să le slujim”?
Care trebuia să ne fie atitudinea? Să le tolerăm doctrina anticreştină, tăcănd?Nu săvârşim un mare păcat, ştiind să facem binele combaterii marxismului, a răului izvorât din creierul duşmănos al lui Marx şi-a urmaşilor săi, câtă vreme Ap. Iacob ne atrage atenţia: „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (IACOV, 4. 17)? Să nu fim de acord cu îndrăzneţii luptători anti-comunişti, care apărau Adevărul lui Dumnezeu şi necesitatea unei ierarhii cinstite, devotate cauzei Domnului Iisus şi nu colaborând cu regimul comunist impus de Moscova – şi să-i detestăm, scuzându-ne: „Noi nu ne amestecăm în treburile politice”? Să le uşurăm comuniştilor, prin reţinerea noastră anti-evanghelică, opera lor de defăimare a creştinismului şi de descreştinare a tineretului, să cochetăm – în virtutea pasivităţii noastre blamabile – cu ponegritorii Evangheliei, porniţi să răstoarne această Evanghelie, pentru a o înlocui cu manualele lor marxist-leniniste? Şi să nu întreprindem nimic? Să nu protestăm, să nu apărăm credinţa pe care ne-o beştelesc duşmanii credinţei, ca să nu fim învinuiţi de „activitate politică”?
Noi suntem, noi rămânem anti-comunişti, pentru că avem datoria să răsturnăm „izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu” (2 CORINTENI, 10. 5), şi să călcăm „peste şerpii şi peste scorpionii” comunismului anti-creştin, nu cu argumentul săbiei, ca Simon-Petru, în noaptea arestării lui Isus. Noi apărăm Evanghelia şi creştinismul cu „armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (2 CORINTENI, 6 7) Cu alte cuvinte, prin anti-comunismul dragostei şi-al spiritualităţii creştine, al omului născut din nou, având inima şi mintea subordonate ascultării de Hristos.
(«Cuvântul Românesc», septembrie 1997)