Sergiu Grossu
Trăim momente cruciale, de grea cumpănă. Iadul s-a dezlănţuit să piardă omenirea, să cucerească sufletul şi mintea omenească, să profaneze altarele credinţei, să ucidă în noi nădejdea vieţii veşnice, să siluească mersul normal al istoriei, să legalizeze şi să impună pe pământ internaţionalismul urii de Dumnezeu, supremaţia minciunii şi cultul violenţei. “Dumnezeul veacului acestuia“ atacă în toate sectoarele cheie ale activităţii umane cu armatele de care dispune, într-o unitate aproape perfectă.
Şi noi, creştinii, noi, ostaşii Duhului Sfânt, ce facem ?
Luptăm pe aceleaşi baricade împotriva aceluiaşi duşman, sau schiţăm absurd, inegale hărţuieli, cu formele răului social şi politic, clătinaţi de vânturile propriilor noastre antagonisme?
Cu durere constatăm că “fii veacului acesta sunt mai înţelepţi decât fii Luminii”. De pe poziţiile luptelor pentru putere şi în numele urii ateiste ei pledează fără încetare pentru unitatea oamenilor din lumea întreagă, dar fără Dumnezeu
În schimb fii Luminii se menţin dezbinaţi, ghemuiţi în tranşeile separatismului dogmatic, sub baldahinul solemn dar neputincios al unei mişcări ecumenice fără călăuzirea şi puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Cât timp vom trăi împăcaţi cu noi înşine că ne-am făcut datoria faţă de Dumnezeu şi de aproapele, contribuind duminical la cheta din bisericile pe care le frecventăm, iar alături de noi în mahalalele sărăcăcioase sau în clădirile vicioase ale centrului, Isus suferă în toţi semenii noştri măcinaţi de mizerie, de boli, de ignoranţă, de patimi?
De ce să ne rugăm “precum în Cer aşa şi pe pământ” şi să lăsăm pământul să îşi poarte în aeternum vechile răni şi inechitabilile nedreptăţi din lume?
Prin Biserică, Cuvântul lui Isus mărturisit prin Duhul Sfânt trebuie să pătrundă în lume, destrămând întunericul şi demascând idolatria lumii, dar în schimb vedem cum a pătruns spiritul lumii în biserici de parcă şi Golgota şi mântuirea s-ar afla în lume.
“Şi aşa am ajuns – scria preotul Iosif Trifa, iniţiatorul şi conducătorul Mişcării religioase Oastea Domnului – la ciudata creştinătate de astăzi, care crede că se poate mântui stând în tabără. Crede omul în Dumnezeu, crede în Isus Hristos, merge din când în când şi la biserică, ţine şi unele porunci, dar trăieşte în tabără, trăieşte în bună pace cu toate modelele şi păcatele lumii.”
Imperativul ceasului de faţă este Hristos. fiecare creştin trebuie să rostească “Hristos e totul !” şi să trăiască în consecinţă “frica de Domnul” care este începutul Înţelepciunii.
Numai un creştinism Hristocentric, a cărui finalitate este Isus, va fi în stare să ne înnoiască viaţa, familia, ţara, apropiind oamenii şi unificând bisericile, ca să ne putem iubi, ierta şi ajuta unii pe alţii. Ca să ne putem purta sarcinile în mod reciproc, implinind astfel legea lui Dumnezeu prin unirea cu Isus Hristos prin Duhul Său Cel Sfânt.
Creştinul, care se străduieşte să rămână vigilent în toate împrejurările şi care veghează mereu ca sufletu lui să se menţină, integru şi pur, mai exact un membru al Bisericii lui Hristos, făcut din carne şi din duh, dar care îşi spiritualizează treptat carnea, nu poate să nu se “aventureze” în apărarea cauzei lui Dumnezeu într-o societate şi lume ostilă credinţei adevărate, credinţei “dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”
“Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”.
(Iuda 1:3)
Ca urmare a acestei implicări în “lupta cea bună” apar grelele încercări la care sunt supuşi cei credincioşi, persecuţia, brutalităţile stăpânirilor, închisoarea şi chiar moartea.
După Sfântul Pavel, noi toţi, cei care am fost botezaţi în moartea şi învierea lui Isus Hristos, trebuie să ne arătăm în toate privinţele vrednici de tot respectul, prin multă răbdare “în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe” (2Corinteni 6.4-5). Căci, adaugă el, micile noastre supărări şi suferunţele noastre de moment nu pot fi comparate “cu fericirea viitoare care ne va fi dată”.
Suferinţa este o virtute inerentă procesului de desăvârşire umană. Ea reprezintă o treaptă indispensabilă spre perfecţiune, Sfânta Scriptură subliniază adeseori rolul ei în existenţa credincioşilor. Prin urmare ei sunt în stare să topească discriminările, cele mai rele mârşăvii, ura, pedepsele nedrepte, în sfânta efervescenţă a interiorităţii lor eliberate de sclavia păcatului. În felul acesta suferinţa devine fecundă şi ne ajută să ne purtăm aşa cum se cuvine în cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, ca nişte fii ai Luminii şi ca nişte martori ai Iubirii.
Eroii încrederii nezdruncinate în făgăduinţele Domnului şi martirii rezistenţei creştine din toate timpurile au ascultat de îndemnul emoţionant pe care Dumnezeu ni-l transmite prin pana profetului:”Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului tău să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale”
(Isaia 58.1)
Obligaţi să trăim sub cerul implacabil al materialismului ateu, într-o lume de violenţă, de teroare, de crimă, în minciunile oficiale ale regimurilor totalitare atee, fraţii noştri prigoniţi pentru credinţă nu au vrut să asculte, după exemplul apostolilor, înaintaşilor noştri, decât de Isus Hristos, şi anume de Isus Hristos Cel Răstignit.
Pentru că ei L-au ales, în mod irevocabil, pe Cel care a spus:”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”; pe Cel care li se oferă, ca “pâinea coborâtă din Cer”, tuturor înfometaţilor pământului; pe Cel care este Mântuitorul iertător al celor păcătoşi, ce se consideră iremediabil pierduţi, şi neasemuitul vindecător al neliniştilor lor.
Mulţi oameni ştiu că Hristos este singura cale, singurul adevăr, unica viaţă a lumii. Dar ei nu au curajul să afirme asta ”în plină lumină” şi nici să predice acest adevăr, cu voce puternică, în mediul social şi politic căruia îi aparţin.
Le e oarecum teamă de indiferenţa familiei, de insultele vecinilor, de dispreţul prietenilor suspicioşi sau profanatori.
De ce să nu recunoaştem că suntem vinovaţi pentru tăcerea, retragerile, renunţările noastre laşe şi detestabile, când avem în jurul nostru un atât de mare număr de martori ai lui Isus, ai Bisericii Tăcerii, ai Bisericii prigonite pentru Numele lui Hristos, despre care suntem datori să nu tăcem, să mărturisim jertfa lor.
Şi de ce să nu le cerem iertare tuturor celor care, în spatele gratiilor şi în lagărele de exterminare, au murit sau mor chiar acum, ca urmare a muncilor forţate, a torturilor îngrozitoare, sau care pur şi simplu sunt ucişi, în timp ce noi ne afundăm – iremediabil – în mlaştina ruşinoasă a putreziciunii noastre morale?
“Dragostea este puternică precum moartea şi marile ape nu o pot stinge”, stă scris în Cântarea Cântărilor.
Chiar trimişi în adâncul temniţelor şi chiar de dincolo de moarte, lipsiţi de toate ale vieţii, maltrataţi şi ucişi, cei ce iubesc, cei drepţi se salvează şi sunt biruitori prin Cuvântul mărturisirii lor, prin Sângele Mielului, prin urmarea lui Isus Cel Răstignit, prin moartea şi învierea Lui în ei …
Sergiu Grossu
Biserică, Templu-al Luminii
Muzica şi versurile Nicolae Moldoveanu
Biserică, Templu-al Luminii
şi-al harului sfânt şi frumos,
în Tine nu intră străinii –
acei nenăscuţi din Hristos!
În Tine e viaţa cea nouă,
cerească-n a-ei aşezări,
Tu-mparţi omenirea in două
şi-arăţi ale Păcii cărări!
În Tine-i curată unirea,
cum sunt mădularele-n Trup
căci lege e-n toate iubirea
şi-a-ei legături nu se rup!
În Tine-i sfinţit pe vecie
Hristos ca-Împărat şi Iubit,
Tu treci prin a lumii pustie
spre Nunta ce El ţi-a gătit!
Biserică, Templu-al luminii,
Tu singură-nalţi maiestuos
cu răvna în lumea minciunii
lumina din Domnul Hristos!