NEBUNIA PROPOVĂDUIRII CRUCII

Sergiu Grossu

Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre înţelepciunea lumii şi înţelepciunea lui Dumnezeu, scrie aşa: „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelep­ciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduiţii crucii” (1 CORINTENI, 1. 21). Această propovăduire indispensabilă, pentru că duce la mân­tuire, cade în sarcina fiecărui suflet de creştin – deci şi în sarcina fraţilor noştri din Exil -, dacă în locul unei credinţe îndoielnice, aproximative, crede în inima sa că Isus este cu adevărat Mântu­itorul său şi că Dumnezeu, prin Isus, l-a înviat din moartea păca­tului. Fiindcă, acelaşi sfânt apostol, deja amintit, ne atrage atenţia asupra necesităţii mărturisirii „cu gura” a Domnului Isus: „prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (ROMANI, 10. 9-10), bazându-se pe îndemnul Celui ce şi-a dat viaţa pe lemnul crucii, pentru răscumpărarea oamenilor înaintea cărora trebuie să-L măr­turisim.

După cum Fiul a mărturisit oamenilor despre Tatăl, tot aşa şi noi avem obligaţia să vorbim oamenilor despre Fiul, pentru ca oricine va crede în El „să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică” (IOAN, 3. 15).

Mărturisirea lui Hristos, însă, este mai mult decât o obligaţie, este o datorie. Noi suntem datori să facem ce-au făcut şi ucenicii Domnului: „Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi” (FAPTE, 10. 42). Să-L mărturisim pe Isus atunci când prin faptele noastre, prin trăirea noastră de fiece zi nu-L răstignim pe Fiul lui Dumnezeu şi nu-L dăm „să fie batjocorit” (EVREI, 6. 6). Atunci, când strigând: „Doamne, Doamne!”, îi îm­plinim şi voia. Să nu cădem în categoria acelora pe care ucenicul lui Gamaliel îi apostrofează cu destulă violenţă: „Tu, care propo­văduieşti «Să nu furi», furi? Tu care zici «Să nu preacurveşti», preacurveşti? Tu care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?” (ROMANI, 2. 21-23).

Dacă agnosticii nu-L mărturisesc pe Isus, pentru că nu cred în El; dacă indiferenţii, „căldiceii” care cred în El, dar nu sunt de acord cu „nebunia propovăduirii crucii”, se scuză: „Asta-i treaba preoţilor” sau: „Să mărturisească acela care are darul vorbirii!”; dacă oportuniştii cred într-un Isus convenabil comodităţii vieţii lor şi-L mărturisesc atâta vreme cât le merg bine socotelile, iar când li se îneacă „turma de porci”, întocmai Gherghesenilor, îl grăiesc de rău şi n-au nevoie de prezenţa Lui, – mărturisitorii cei înflăcăraţi şi îndrăzneţi, nu ţin seama nici de insulta lumii sau de huiduielile celor fără Dumnezeu, nici nu se ruşinează de oameni, ci îl mărturisesc pe Isus şi Evanghelia Sa urmând pilda primilor creştini, după cum citim: „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântului lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (FAPTE, 4. 31).

Mărturisirea lui Isus, propovăduirea Lui trebuie făcută oricând şi oriunde. Cu alte cuvinte nu numai duminica şi nu numai la bi­serică. Ce ne învaţă Evanghelia? „Şi pe drum propovăduiţi şi ziceţi: împărăţia cerurilor este aproape!” (MATEI, 10. 7). Nu să-i aşteptăm pe oameni la biserică, în faţa amvonului, ci să-i căutăm „pe drum”, să ne suim „în car” (în carul vieţii lor de toate zilele) şi să le vorbim de Iisus, cum a procedat Filip cu Etiopeanul care „a rugat pe Filip să se suie în car”. Atunci Filip a luat cuvântul, în car fiind, „şi i-a propovăduit pe Isus” (FAPTE, 8. 27-37).

Să nu ne fie jenă sau frică să-L propovăduim pe Isus, de teama autorităţilor politice sau a celor ecleziastice. Să nu folosim vor­birea în şoaptă, când ştim că Isus ne povăţuieşte să-L propovă­duim „de pe acoperişul caselor”. Mărturisirea „în şoaptă” sau „pe ascuns” – de frica „Iudeilor” sau a „Fariseilor” din toate vremurile (a se citi IOAN, 7. 12 şi 12. 42) – nu-i pe placul lui Dumnezeu, deşi este foarte des întâlnită. Insă însoţită de rugăciune (FAPTE, 6.4), va duce la îndrăzneala lui Petru şi-a lui Ioan, care, cu toate ameninţările mai marilor Sinedriului, au strigat: „Noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit” (FAPTE, 4.13-20). Să evităm să-L mărturisim pe Hristos cu cuvintele noastre, ţinând cont de revelaţia proorocului: „Iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care iau cuvântul lor şi-1 dau drept cuvânt al Meu” (IEREMIA,23. 31).

Centrul grăirii noastre să fie şi astăzi, cum a fost în Biserica pri­mară: învierea lui Isus şi proclamarea divinităţii Lui. Din Faptele Apostolilor aflăm că ei „mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus” (cap. 4, vers. 33) şi că Pavel „s-a dedat în totul propovăduirii şi dovedea Iudeilor că Isus este Hristosul” (cap. 18, vers. 5). Deci „în totul”, aceasta este invitaţia Evanghe­liei: orice vorbă şi orice acţiune, absolut totul să poarte amprenta propovăduirii lui Isus, Fiul lui Dumnezeu cel înviat din morţi.

 In cartea mea “În aşteptarea unui nou pământ”, apărută acum doi ani în editura „Duh şi Adevăr”, înfiinţată de mine la Bucureşti, încerc să scot în evidenţă urgenţa „nebuniei propovăduirii crucii”, respectiv urgenţa mărturisirii lui Isus Hristos, hrana noastră cea de toate zilele, „pâinea care S-a pogorât din cer” pentru toţi păcă­toşii pământului, pentru toţi flămânzii şi însetaţii Românilor de pretutindeni – din ţară şi din afara ţării. De aceea, „orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul – scria părintele Iosif Trifa, fon­datorul Oastei Domnului – se face un vestitor al Domnului; aşa a fost la începutul creştinismului, aşa trebuie să fie şi azi“. Cu alte cuvinte, orice creştin militant, fie preot sau laic, are datoria să măr­turisească „despre adevăr”, să-L propovăduiască pe Isus Hristos, întruchiparea Adevărului veşnic, în mijlocul unei societăţi neopăgâne, ostile Evangheliei, pentru a-L înălţa pe Isus în sufletele împo­vărate de păcat şi a-L fixa în conştiinţele îndoielnice, pentru a da vieţii sociale un sens nou şi o dimensiune nouă, pentru a-L oferi nealterat culturii decadente a acestui sfârşit de veac şi de mileniu.

Isus trebuie propovăduit „cu îndrăzneală” poporului, de la omul simplu la savant. Prin propovăduire, El trebuie dezabstractizat şi coborât, din transcendenţă şi mit, pe pământ, în clocotul real al vieţii, ca o prezenţă reală, care participă, alături de noi, „în toate zilele”, conform promisiunii, la toate prăbuşirile şi ridicările noas­tre cotidiene. în joc este sufletul omenesc, izbăvirea sau pierzarea unei colectivităţi, a unei ţări, şi nu apoteozarea unor înguste con­cepţii bisericeşti.

Ca nişte străjeri ai lui Dumnezeu – pe pământul românesc sau în Exil – să trâmbiţăm vestea cea bună a mântuirii peste barierele artificiale care frânează răspândirea creştinismului şi împuţinează evoluţia spirituală a creştinităţii, strigând în gura mare şi dând în vileag nelegiuirile la care asistăm, mărturisindu-L pe Iisus înaintea oamenilor de ştiinţă, a cărturarilor agnostici, a mânuitorilor de con­dei, a artiştilor, intelectualilor, academicienilor, clericilor şi a tutu­ror jonglerilor de virtuţi dubioase, a tuturor vânturătorilor de ide­ologii politice ipocrite, spre a-i convinge de incapacitatea lor de a ridica o ţară din dărâmăturile moştenite de la călăii de ieri, spre a le arăta care sunt soluţiile infailibile ale Sfintei Scripturi şi în ce constă datoria noastră atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de poporul pe care pretindem că-1 iubim.

Isus ne cere, cu insistenţă, să-L mărturisim, să vorbim de El, să-L propovăduim. Să lucrăm pentru Isus. Să devenim voluntarii Crucii lui Isus. Să credem în Domnul şi Mântuitorul nostru cu entuziasmul dragostei dintâi, cu o credinţă „în clocot”. Să nu ţinem ascunsă taina propriei noastre învieri, ci s-o răsfrângem în afară, s-o facem cunoscută tuturor. Să-L mărturisim „în gura mare” tine­rilor, care îşi vântură frumoşii ani ai tinereţii şi ucid în ei curăţenia sufletului; bătrânilor, care preferă pocherul sau cafeaua, Evangheliei; soţului, care prin adulter îşi distruge familia; soţiei, care din cauza luxului neglijează creşterea copiilor; mamei, care omoară în ea viaţă din viaţa trupului ei; celor ce abia s-au căsătorit, avertizându-i că fără Iisus, iubirea lor va fi o simplă plăcere a cărnii; muribunzilor, repetându-le cuvintele Mântuitorului: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (IOAN, 11. 25).

Cunoştinţa, la care am ajuns, s-o dăm şi altora, pentru ca nu cumva semenii noştri să piară din ignoranţă. Să rămânem, până la capătul existenţei noastre vremelnice, adepţii „nebuniei propovăduirii crucii”, asemenea lui Pavel. Ai acestei sfinte şi salvatoare propovăduiri.

(«Cuvântul Românesc», noiembrie 2000)