Un semn care va stârni împotrivire

Când Maica Domnului şi Iosif au venit cu pruncul Isus în Tem­plul din Ierusalim, ca să împlinească, cu privire la El, ce porun­cise Legea, bătrânul Simeon, aşa cum raportează evanghelistul Luca, L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze nea­murile, şi slava poporului Tău, Israel.” Iar pe fecioara Măria a avertizat-o: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea mul­tora în Israel, şi să fie un semn care va stârni împotrivire” (LUCA, 2. 29-34).

După cum vedem, Simeon, omul acesta evlavios, care ducea o viaţă curată şi era cu frica lui Dumnezeu, a sesizat, prin descope­rirea pe care i-o făcuse Duhul Sfânt, cele două aspecte esenţiale ale misterului Naşterii lui Isus: lumina „care să lumineze nea­murile”, de care avea nevoie umanitatea, Isus fiind, după propria Sa mărturisire „Lumina lumii”; şi un alt aspect, contradictoriu, împotrivirea pe care o va stârni această Lumină, începând cu com­plotul pus la cale de Irod şi terminând cu uneltirile întunericului materialist-ateu, care a sluţit, din păcate, chipul ţărilor peste care a fluturat steagul totalitar al Secerii şi Ciocanului marxist-leninist.

In acest articol vom încerca să scoatem în evidenţă – bazându-ne pe textele Sf. Scripturi – de ce întunericul anticreştin se opune întotdeauna Luminii lui Dumnezeu şi-o duşmăneşte. Ap. Pavel, adresându-se creştinilor din Tesalonic, spune: „Voi sunteţi fii ai

Luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1 TES., 5. 5)- Cu alte cuvinte, pentru un copil al Bisericii nu exis­tă a treia posibilitate. După cum ne este interzisă slujirea la doi stăpâni (şi lui Dumnezeu şi lui Mamona), tot aşa nu putem fi, în acelaşi timp, şi întuneric şi lumină. Evanghelia ne atrage atenţia că „Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric.” Deci, în starea anterioară de robi ai păcatului, nefiind în Dumnezeu, noi nu eram în Lumină, ci în întuneric, identificându-ne cu bezna, devenind una cu întunericul.

„Odinioară eraţi întuneric”, conclude apostolul Pavel şi, ca atare, „aţi luat parte la lucrările neroditoare ale întunericului”. Adică la tot felul de fapte rele, la tot felul de fapte ruşinoase „fă­cute în ascuns”. Astfel, cei care iubesc întunericul ajung (conform listei de fărădelegi menţionată în epistola către Romani, capitolul 1, versetele 29-31) „plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urători de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă”.

Făcând răul înşirat mai sus, în toate ipostazele sale degradante, este normal să urâm lumina, să fugim de lumină, să devenim vrăj­maşi ai luminii, fiindcă ne aflăm în zona de dominaţie tiranică a întunericului. Trăind fără lumină, fără Hristos, care este „Lumina lumii”, „adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume”, este normal să devenim „fără pricepere, fără dragoste firească, fără milă”, mai bine zis fără prerogativele Luminii.

Primirea luminii lui Dumnezeu, lucrarea ei în viaţa noastră de credinţă, este condiţionată, în primul rând, de calitatea untdelem­nului turnat în candela sufletului şi de continuitatea arderii, după cum citim în Cartea Exodului: „Să porunceşti copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măslin fără drojdie, ca să ardă în candelă necurmat” (EXOD, 27. 20).

Apostolul Neamurilor le scrie Filipenilor: „Fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii” (FILIPENI, 2. 15-16).

Dacă uităm de Cuvântul vieţii devenim răi, lumina se stinge în noi şi nu mai putem străluci. „Da, lumina celui rău se va stinge şi flacăra din focul lui nu va mai străluci”, ne avertizează mult încer­catul Iov (18. 5).

Cel ce trăieşte în lumina lui Hristos şi este, cu adevărat, un fiu al Luminii, va fi considerat de adepţii întunericului ideologic şi politic drept un semn care stârneşte împotrivire ca şi Hristos, deoa­rece el răspândeşte în jurul său această Lumină, crede în puterea ei de transfigurare şi acţionează în conformitate cu principiile Luminii lui Isus. Deschideţi cartea profetului Isaia, la capitolul 58, începând cu versetul 9, ca să vedeţi ce vrea Dumnezeu de la noi: „Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu dege­tul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime…”” Va răsări, prin urmare, peste întunecimea urmaşilor materialismului ateu şi va stârni împotrivirea tuturor necredincio­şilor şi agnosticilor din ţara noastră, pe care-i stânjeneşte viaţa de lumină a copiilor lui Dumnezeu şi lupta lor pentru Adevăr. „Căci oricine face răul, urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu i se vădească faptele”, ne încredinţează Mântuitorul (IOAN, 3. 20).

Iată de ce ni se cere nouă, celor care suntem născuţi din Lumină, să chemăm pe oamenii, care nu cunosc pe Dumnezeu, la Lumina pe care El a trimis-o în lume în persoana lui Isus şi pe care a întrezărit-o bătrânul Simeon, „lumina care să lumineze neamurile”.

Noi putem fi lumină numai „în Domnul”, care este Lumină. Care este unica sursă de lumină a omenirii întregi. El condiţio­nează primirea acestei Lumini astfel: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (IOAN, 8. 12).

Lumina lui Dumnezeu, odată acceptată, lucrează în chip minunat, fiind o lumină activă. Ea are o putere de pătrundere, de sfredelire, extraordinară. Ea poate scoate totul la iveală, dacă ne oferim în totul lucrării ei radioscopice, pentru a ne da posibilitatea să ne des­coperim pe noi-înşine, cu toate poverile şi slăbiciunile noastre, cu toate gunoaiele şi stârvurile din noi. Ea poate să trezească, în stră­fundurile noastre în sfârşit convertite, apetitul unei trăiri de strân­să împreunare cu Hristos Domnul – Lumina lumii. Ca să devenim copii ai Luminii şi ambasadorii ei, luminând cu Adevărul lui Dum­nezeu văgăunile fumurii ale societăţii descreştinate în care trăim.

Întunericul este generatorul urii, al luptei de clasă, al violenţei şi al minciunii. în limbajul evanghelic, întunericul este însuşi păcatul. Iar noi, dacă ne aflăm imperturbabil ancoraţi în dragostea lui Dumnezeu, dacă suntem cu adevărat copii ai Luminii, trebuie să luminăm împrejurul nostru – atât în Exil cât şi pe pământul României, dezrobită, în sfârşit şi pe totdeauna de comunism şi de bezna lui înrobitoare, pentru ca, prin incandescenţa purităţii şi-a dăruirii de sine, să grăbim triumful lui Hristos în ţara noastră.

(«Cuvântul Românesc», februarie 1997)