Traian Dorz
Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.
(Efeseni 10 14, 17)
Două lucruri se văd dintr-o dată la un ostaş gata de luptă: puterea şi frumuseţea lui. Puterea se vede din hotărârea lui lăuntrică, iar frumuseţea din înfăţişarea lui dinafară. Puterea se vede din toate mădularele lui, iar frumuseţea din toate veşmintele sale.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată bătrân şi niciodată slăbănog în starea sa lăuntrică. Şi nu trebuie să apară niciodată dezordonat şi zdrenţăros în înfăţişarea sa dinafară.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată nepregătit şi negata. Chiar când este în repaus, chiar când este în odihnă, ori în călătorie – ostaşul trebuie să arate o înfăţişare totdeauna ordonată şi disciplinată, curată şi îngrijită, dovedind puterea şi frumuseţea tinereţii şi a curajului său.
Numai astfel el va face cinste Împăratului său, patriei sale şi unităţii din care face parte.
Puterea noastră stă în încrederea noastră pe învăţătura dreaptă, prin care ni se întemeiază credinţa noastră în Dumnezeul nostru şi în Mântuitorul nostru Isus Hristos.
Această centură care ne încinge şi întăreşte mijlocul nostru este puterea rezemării noastre pe Adevăr, adică pe învăţătura evanghelică lăsată Bisericii vii şi sfinte. Iar frumuseţea stă în neprihănirea curatei noastre iubiri şi unităţi frăţeşti. În această apărare pe care ne-o dă nouă, fiecăruia, părtăşia puternică cu fraţii noştri, stând între ei, umblând între ei, lucrând şi suferind între ei. Fără învăţătură noi suntem fără adevăr. Iar fără dragoste suntem fără neprihănire.
De aceea, oricine îşi leapădă învăţătura sa evanghelică dintâi este ca un ostaş care şi-a aruncat centura sa. Un astfel de ostaş este un dezertor, şi asta se vede imediat şi de departe de către oricine.
Un ostaş care şi-a pierdut centura şi umblă fără ea nu mai are nici un preţ în ochii nimănui. El nu numai că şi-a pierdut orice putere, fiindcă mijlocul lui este slăbănogit, ci şi pentru că şi-a pierdut cinstea sa.
Să mă apere neprihănirea şi să mă păzească nevinovăţia, se ruga psalmistul, arătându-ne şi prin asta că platoşa neprihănirii, adică frumoasa dragoste frăţească, este o puternică apărare pentru sufletul credincios.
Un ostaş fără platoşă ar fi tot aşa de nefericit ca şi unul fără centură.
Un suflet fără dragostea şi unitatea frăţească este tot aşa de nenorocit ca şi unul fără învăţătura adevărată. De fapt, aceste două pierderi merg împreună. Cine îşi pierde învăţătura dreaptă îşi pierde şi unitatea cu fraţii. Cine o păstrează tare pe cea dintâi o are frumoasă şi pe cea de-a doua.
După mijlocul încins şi pieptul apărat, Cuvântul Sfânt vorbeşte despre încălţarea picioarelor noastre cu râvna Evangheliei păcii…
Râvna de a propovădui şi altora calea mântuirii sufleteşti este nu numai o datorie a ostaşului credincios, ci este chiar o armă duhovnicească a lui. O armă nu numai de atac pentru înfrângerea lui satan şi pentru a dezrobi de la el pe alte suflete care zac în robia sa, ci şi de apărare a propriei noastre mântuiri.
Căci, cu cât vom alerga şi vom lupta mai mult pentru mântuirea altora, cu atât va fi mai sigură lupta asta pentru mântuirea noastră proprie.
De aceea râvna pentru vestirea Evangheliei trebuie să fie o grijă şi o preocupare necontenită ale fiecărui suflet care doreşte să trăiască şi să sfârşească el însuşi biruitor.
Evanghelia este a păcii, fiindcă ea este în primul rând vestea cea bună a împăcării Tatălui nostru Ceresc cu noi, prin Sângele Crucii Mântuitorului nostru Isus Hristos, care ne-a spălat de păcatele noastre şi ne-a împăcat prin Jertfa şi Moartea Sa cu Dumnezeu.
Şi este a păcii, fiindcă ea singură aduce sufletul omenesc într-o stare de pace lăuntrică, chiar şi în mijlocul celor mai mari valuri şi frământări.
Domnul Isus a zis: „Vă dau pacea Mea!“… Şi pacea aceasta întrece orice pricepere omenească şi biruie orice zbucium şi frământare.
Apoi, este a păcii, fiindcă ea singură este calea prin care toate sufletele şi toate popoarele pot ajunge la adevărata înţelegere, armonie şi dragoste, prin puterea şi viaţa lui Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru, atunci când acestea o primesc şi o urmează cu adevărat.
Pe deasupra tuturor, luaţi scutul credinţei…
Putem avea învăţătura cea mai adevărată şi frăţietatea cea mai iubitoare, dar dacă noi înşine pe deasupra acestora nu avem credinţa tare şi de nepătruns, prin care să ne apărăm şi să ni le păstrăm acestea întregi, fără credinţa biruitoare nu ne pot folosi prea mult nici dreapta învăţătură, nici dulcea frăţietate şi nici ostenitoarea râvnă pentru Evanghelie.
Credinţa este scutul apărător al tuturor acestora şi de aceea, câtă vreme credinţa noastră este tare şi neclintită, noi putem ţine piept tuturor uneltirilor şi atacurilor diavolului.
Credinţa se reazemă pe adevăr şi pe dragoste, după cum scutul se reazemă pe cingătoare şi pe platoşă. Ele se ajută şi se apără împreună şi nu pot merge împreună una fără de cealaltă.
Credinţa apără învăţătura şi tot ea apără şi dragostea.
O credinţă puternică şi adevărată este numai aceea care apără cu hotărâre şi tărie, în orice vreme, învăţătura de la început şi dragostea dintâi.
După cum scutul puternic nu lasă să pătrundă nici o săgeată vrăjmaşă ca să strice cingătoarea şi platoşa, tot aşa, o credinţă tare şi adevărată nu permite nici unei învăţături străine să-i strice învăţătura. Şi nici unei încredinţări străine, să-i despartă dragostea dintâi.
Propovăduieşte Cuvântul potrivit cu învăţătura, spune Sfântul Pavel lui Tit (Tit 1, 9).
Şi înfruntă pe potrivnici.
Împotriviţi-vă diavolului, tari în credinţă, spune Sfântul Iacov (Iacov 4, 7), şi el va fugi de la voi.
Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, spune şi Sfântul Petru, ştiind că şi fraţii voştri din lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi (I Petru 5, 9).
Iată care sunt cele două mari lucrări pe care le face credinţa cea statornică şi adevărată:
– Propovăduieşte Cuvântul Sfânt întocmai cu învăţătura, adică cu felul cum a primit şi a auzit de la început, neîngăduind altă tălmăcire a Sfintei Scripturi decât asta, şi înlăturând orice altă încredinţare deosebită de cele avute înainte de la Duhul Sfânt şi lăsate de înaintaşi. Ori de unde ar veni astfel de încredinţări.
– Apoi, este totdeauna gata să înfrunte cu îndrăzneală pe oricine se împotriveşte dreptei învăţături şi aduce vreo altă învăţătură, cu gând să o înlăture pe cea dintâi.
Nici un fel de împăciuire nu poate fi între adevăr şi rătăcire. Între învăţătura evanghelică dintâi şi încredinţările deosebite.
Sfântul Pavel spune: Dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă aducă altă evanghelie (învăţătură), anatema să fie (Galateni 1, 8-9).
Sfântul Ioan spune: Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, nici să nu-l primiţi în casă, nici să nu-i spuneţi «Bun venit!», căci vă faceţi părtaşi păcatelor lui (II Ioan 10).
…Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, spune Sfântul Petru (II Petru 2, 1). Dar vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică…
Credinţa trează, scutul tare apără totdeauna, cu toată hotărârea şi statornicia, atât adevărul, cât şi dragostea. Respinge atât săgeţile trase direct, cât şi pe cele ce se strecoară pe furiş. Atât pe cele venite de la vrăjmaşii din afară care lovesc pe faţă, cât şi pe cele ce vin de la vrăjmaşii dinlăuntru care lovesc prin spate.
Potrivnicii din afară sunt mai uşor de recunoscut şi mai lesne de înfruntat. De la ei te aştepţi la atacuri. Şi eşti mai pregătit să le înfrunţi…
Dar învăţătorii mincinoşi, potrivnicii dinlăuntru, acei care strecoară pe furiş ereziile lor nimicitoare de unitate şi de armonie, aceştia sunt cel mai greu de respins. Fiindcă ei sunt din mijlocul fraţilor. Sunt dintre cei care au început ca fraţi, umblând şi lucrând împreună cu fraţii, vorbind ca fraţii şi înghesuindu-se până în fruntea mesei frăţeşti, ca de acolo să poată nimici sigur frăţietatea.
Mult rău au făcut Bisericii şi Oastei Domnului acei învăţători mincinoşi care, prin viclenia lor şi prin slăbiciunea fraţilor adevăraţi, s-au strecurat până în fruntea adunărilor, apoi de acolo au strecurat pe furiş ereziile lor nimicitoare în mijlocul nostru.
O, câte adunări şi câte suflete frumoase au ucis aceştia, cu săgeţile lor otrăvite! Diavolul, vrăjmaşul Lucrării Domnului, i-a folosit pe aceştia şi îi mai foloseşte încă, făcând mult prăpăd în Oştirea cea scumpă a Domnului.
Fraţilor şi surorilor, voi, care sunteţi scutul adunărilor, fiţi treji şi staţi tari împotriva acestor lucrători răi, care umblă printre fraţi, strecurând pe furiş sau pe faţă erezii nimicitoare, învăţături străine, purtări dezbinate!
Împotriviţi-vă lor pe faţă, cu multă îndrăzneală şi hotărâre, apărând adevărul şi dragostea, învăţătura şi unitatea frăţească, cingătoarea şi platoşa, care sunt tăria şi bucuria noastră!
Coiful și sabia. Coiful este nu numai apărătoarea capului, ci este şi podoaba lui.
Sabia nu este numai o armă de apărare, ci este şi o armă de atac. Ea nu este numai siguranţă în luptă, ci este şi sprijin în mers şi înfrumuseţare în ţinută.
Ce sigur este pe sine un ostaş care are un coif bine aşezat pe capul său şi o sabie strâns ţinută în dreapta sa!
Ce frumos apare în faţa Comandantului său ostaşul cu un coif strălucitor pe fruntea lui şi cu o sabie ascuţită în mâna sa! Şi ce privelişte înfricoşătoare pentru un vrăjmaş este un astfel de ostaş hotărât care stă treaz şi gata, având şi capul acoperit şi mâna înarmată!
Coiful mântuirii înseamnă mintea luminată de Cuvântul şi de Duhul Sfânt. Un cap înţelept şi treaz. O cunoştinţă bine orientată şi o judecată chibzuită în toate lucrurile mântuirii.
În acest cap sunt ochii cei veghetori şi curaţi care ştiu bine calea mântuirii şi îndrumă bine pe toate celelalte mădulare ale sale şi ale adunării Domnului numai în calea învăţăturii sănătoase.
În acest cap, sunt urechile atente şi curate, care ştiu ce să asculte şi ce nu. Şi ştiu să aleagă ce trebuie şi ce nu trebuie crezut şi primit. Sau lăsat şi respins.
În acest cap, este gura bine păzită, care ştie ce să spună şi ce să tacă. Ce să primească şi ce să respingă. Ce să ia şi ce să arunce.
Cine are capul său bine apărat de chibzuinţă şi înfrumuseţat de înţelepciune are un coif puternic. Şi poate merge hotărât şi curajos la marea luptă a mântuirii.
În Cântarea Cântărilor, se vorbeşte despre frumuseţea Celui Preaiubit, începând cu capul Lui. Căci capul frumos dă frumuseţe întregului trup şi fiecărui mădular în parte.
Tot aşa, o minte înţeleaptă, nişte ochi curaţi, urechile sănătoase şi gura cumpătată dau valoare şi frumuseţe tuturor celorlalte virtuţi ale omului.
Capul înţelept va şti să-şi păstreze mijlocul încins, pieptul apărat, mâinile înarmate şi picioarele întărite şi încălţate.
Duminica este capul săptămânii noastre, şi Sărbătoarea este capul zilelor noastre.
Dacă duminica noastră este frumoasă, curată, fericită şi sfântă, ea trebuie să dea frumuseţe, curăţie şi sfinţenie şi celorlalte zile de după ea.
Noi nu trebuie să avem numai sărbătorile sfinte petrecute cu Domnul şi trăite pe înălţimi duhovniceşti. Ci după duminică să fie şi luni la fel. Şi marţi, şi miercuri, şi joi, şi vineri, şi sâmbătă, toate la fel cu duminica. Toate, luminate de Cuvântul Sfânt, înfrumuseţate de cântările sfinte, înălţate de rugăciunile fierbinţi.
Numai aşa, Capul frumos va avea şi mădularele sale frumoase. Şi începutul frumos va avea şi sfârşitul bun.
Apostolul acesta este cu deosebire un îndemn puternic şi o lumină înaltă pentru înţelegerea şi trăirea unei adevărate vieţi de luptă şi de biruinţă mântuitoare.
Orice suflet care doreşte cu adevărat să afle calea mântuirii şi să o sfârşească cu biruinţă şi cu răsplată trebuie să privească cu toată seriozitatea şi teama sfântă la toate înştiinţările şi sfaturile Domnului care ne sunt date prin aceste versete sfinte şi însemnate.
Să nu privească nimeni cu uşurinţă şi cu nepăsare la marile primejdii şi la marele vrăjmaş cu care avem de luptat până ce vom ajunge la biruinţa finală. Până ce vom trece râul morţii şi vom pune piciorul sufletului nostru pe Ţărmul Celălalt, în Pragul Ierusalimului Ceresc.
Iată cât de mulţi din cei ce au pornit pe calea asta au căzut străpunşi de săgeţile diavolului! De aceea, oricine vrea să fie biruitor trebuie să se înarmeze cu toate armele Duhului Sfânt, iar apoi să stea totdeauna treaz şi gata de luptă până la moarte.
Numai aşa vom putea ajunge cu bine la cunună şi răsplată.
Slavă veşnică Ţie, Isuse Doamne, biruitorul morţii şi al lui satan, slavă Ţie pentru puterea Tăriei Tale şi pentru biruinţa pe care ne-ai câştigat-o şi nouă prin Crucea şi Jertfa Ta.
Din tot sufletul Îţi mulţumim Ţie pentru toată lumina care ne-ai dat-o prin Cuvântul Tău asupra marilor primejdii şi a multor vrăjmaşi cu care trebuie să luptăm şi noi, mergând pe urmele Tale şi dorind şi noi biruinţa Ta.
Dar şi mai mult Îţi mulţumim că Tu ne-ai asigurat această biruinţă, prin Crucea şi Jertfa Ta. Că Însuţi Tu ne-ai dat şi armele în care trebuie să ne îmbrăcăm sau să ne întărim pentru apărarea şi atacul contra vrăjmaşului văzut şi nevăzut cu care trebuie să luptăm şi să fim biruitori.
Te rugăm, fii cu noi, cu fiecare şi cu toţi, ajutându-ne ca zi de zi şi an de an să ducem această luptă frumoasă şi grea, până la marea şi veşnica biruinţă, cu statornicie şi cu îndrăzneală, pentru ca Tu să fii mulţumit de noi.
Amin.
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI