Semnificația spirituală a exilului

Sergiu Grossu

Într-un articol publicat în cotidianul România liberă (31 ianua­rie 1998), scriam că de la întoarcerea mea în ţară, după 27 ani de exil, însoţind sicriul soţiei mele, n-am încetat să-mi aplec privirile sufletului şi ale minţii asupra situaţiei politice, sociale, culturale şi bisericeşti din România post-ceauşistă, care – din nefericire -n-a reuşit să se ridice din ţărâna şi cenuşa strivirii pe care i le-a lăsat jumătatea de secol trăită sub apăsarea totalitarismului comu­nist. Şi, în calitatea mea de cetăţean român (fiindcă, din vara anu­lui 1996, mi-am recăpătat cetăţenia, având buletin de identitate şi locuinţa în Bucureşti), mi-am permis, sub năvala de “gânduri la început de an”, să-i întreb în mod deschis, româneşte şi creştineşte, pe cei ce ne conduc ţara, respectiv pe preşedintele Statului, pe primul ministru, pe şeful partidului „creştin democrat”, precum şi pe toate vârfurile culturii şi ştiinţei româneşti: Ce-au făcut pentru România în cele 365 de zile ale anului abia expiraţi Şi-au respec­tat angajamentele şi promisiunile dinaintea alegerilor prezidenţiale şi legislative? Ori, mai degrabă, s-au obişnuit cu întunericul şi min­ciuna celor 45 de ani de dictatură marxist-leninistă, uitând abuzu­rile şi nedreptăţile sociale, teroarea şi lupta de clasă, deposedarea de bunuri şi legiferarea hoţiilor de tot felul, temniţele şi lagărele de exterminare, prin care duşmanii creştinismului şi-ai libertăţii (rămaşi nepedepsiţi, după aşa-zisa Revoluţie, sau chiar huzurind pe spatele unui popor buimăcit de talmeş-balmeşul vieţii parla­mentare de azi) se sileau să „lumineze” societatea unei Românii în descompunere morală. În Evanghelie scrie negru pe alb: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău” (MATEI, 7. 3).

Stringenţa acestui adevăr axiomatic mă în­deamnă – mai bine zis, mă obligă – să mă ocup, de astă dată, nu de paiele sau bârnele fraţilor noştri, rămaşi în ţară (paie şi bârne reale, vizibile, de necontestat), ci de propriile noastre bârne, de „bârna” celor ce ne numim, cu o vădită mândrie, exilaţi şi nu „diasporişti”. încă de la apariţia revistei Isus Biruitorul, în primăvara anului 1976, am căutat să scot în evidenţă lacunele spirituale ale Exilului românesc şi culpabilitatea personalităţilor sale politice sau cultu­rale, în ce priveşte înstrăinarea lor de Dumnezeu. Deoarece, striviţi de apetituri nesăbuite, visând năluci şi legănând galaxii intangibi­le în strania, confuza noastră constelaţie de români desrădăcinaţi (caligrafiam eu, cu o mistuitoare durere sufletească) „ne-am înti­nat măreţia de-acasă, ne-am împuţinat omenia şi ne-am vândut aşteptările, ne-am fărâmiţat plenitudinea şi ne-am înstrăinat de obârşii, ne-am împărţit în tarabe şi bisericuţe politice, ignorând, parcă, de bună voie, imperativul împăcării cu Dumnezeu şi nece­sitatea unei solidarităţi etnice desăvârşite”. Şi ce propuneam! „După ce am bătătorit cărări întortocheate şi-am răscolit văgăuni de tăgadă, după ce-am aşezat omenescul deasupra divinului, după ce L-am neglijat pe Iisus, să ne întoarcem la El. Din fundul gropii în care ne aflăm, din fondul eşecurilor şi al neputinţei, din moarte, să ne întoarcem la cuminţenia învierii. Ca unii care ne-am născut din Adevăr, şi care apărăm Adevărul”.

Ţinând cont că Hristos ne povăţuieşte – cum am văzut din ver­setul deja citat – să ne uităm „cu băgare de seamă” la bârna din ochii noştri, se impune să cântărim, măcar retrospectiv, atitudinea pseudo-creştină a liderilor Exilului, a mentorilor lui, a nenumăra­ţilor intelectuali, cărturari, scriitori, universitari, şi cum au rămas muţi la chemările mele disperate, pe care le lansam prin articolele publicate în Cuvântul Românesc, pledând, pe baza pârtiilor de lu­mină trasate de Evanghelie, pentru un “Front al solidarităţii româ­neşti”; pentru hegemonia valorilor transcendenţei creştine în activitatea noastră cotidiană; pentru o regrupare a tuturor elitelor din Exil, ca să devenim „o inimă şi un suflet” în lupta împotriva duş­manului ţării; pentru ridicarea noastră deasupra barierelor confe­sionale şi politice, care ne diminuează elanurile slujirii, prin otra­va discordiilor şi-a învrăjbirilor.

Visând şi aşteptând întoarcerea acasă, odată ce regimurile comuniste din Europa răsăriteană se vor prăbuşi, nu ne-am gândit să ne strângem în jurul aceluiaşi steag de luptă, să găsim formula ideală de unificare a tuturor forţelor refugiate în Occident, de care România de mâine va avea cu prisosinţă nevoie, pentru că Dum­nezeu era absent în preocupările noastre politice sau în orgo­lioasele tentaţii de afirmare individuală. Egoismul, agnosticismul, superficialitatea, toate tarele care zac într-un suflet indiferent la problemele spiritualităţii creştine, s-au opus îngemănării sufleteşti a întregii românimi occidentale, împiedicând irupţia unui nou suflu de viaţă patriotică, plămădit din îndrăzneală şi jertfă.

Cât despre mine şi soţia mea, noi n-am pus nici un preţ pe acti­vitatea politică, desfăşurată în exil, socotind-o net inferioară activi­tăţii spirituale. Când Dl. Ion Raţiu m-a invitat să particip, în 1977, la o întrunire politică, organizată de el la Londra, pentru a pune bazele „Uniunii mondiale a Românilor liberi”, cu inima i-am spus la telefon „da”, însă, după câteva ore de chibzuinţă, mi-am putut da seama că această acţiune a mea, pripit decisă, ar fi în contra­dicţie cu linia ce mi-am fixat-o în viaţă şi l-am refuzat, scriindu-i că prefer „să lupt cu forţele răului comunist numai de pe meterezele Evangheliei, fără să mă amestec în angrenajele – de multe ori re­probabile – ale vieţii politice, chiar şi atunci când este vorba de idealul sublim al eliberării patriei noastre de sub jugul însângerat al comunismului româno-sovietic”.

Lupta pe care am dus-o în ţară, timp de peste 20 de ani, în clan­destinitatea Oastei Domnului, a fost lupta rezistenţei spirituale în faţa agresivităţii ateismului comunist, şi aceeaşi luptă am conti­nuat-o şi pe pământul ospitalier al Franţei, prin ziarul Catacombes, prin cărţile publicate, prin emisiunile radiofonice „Duh şi Adevăr, de la Lisabona, sau cele de la „Europa Liberă”, prin nenu­mărate conferinţe de-a lungul şi de-a latul Franţei, conştienţi fiind ca noi, românii creştini, în perioada dominaţiei ideilor marxiste _si-a ameninţării comunismului, agreat de majoritatea intelighenţiei de pe malul Senei, avem obligaţia morală a participării la această luptă apocaliptică, însă îmbrăcaţi cu „toată armătura lui Dum­nezeu” (EFESENI, 6. 11), pentru a putea rămâne în picioare, după ce am biruit total.

De aceea, cititorule, să nu te surprindă faptul că pun accentul pe necesitatea spiritualităţii creştine în viaţa noastră cotidiană, mistuită departe de ţară şi, totuşi, aproape de suferinţele ei, ca unii care am fost amputaţi, de securea nemiloasă a Istoriei, din trun­chiul obidit al pământului de la poalele Carpaţilor. Şi ard de nerăb­dare să te întreb, cum i-am întrebat şi pe cei mari, din fruntea României: ai căutat să odrăsleşti, în bezna Exilului, lăstari de lu­mină din lumina care vine de Sus, de la Părintele luminilor”? Ai fost conştient de rostul sângerării tale pe rug şi de coeficientul jert­firii nelimitate, pentru ţara pe care spui că o iubeşti în pătimirea unei băjenii nedorite, consecinţă a ticăloşiei luptei de clasă, declan­şată de târâturile şi gangsterii Secerii şi Ciocanului? Dar mai ales, ai înţeles de ce a îngăduit Dumnezeu Exilul? Gândeşte-te bine la răspunsul pe care trebuie să-1 dai ţie însuţi, în altarul propriei tale conştiinţe! Consideri Exilul drept o pedeapsă a Cerului, ca pe un blestem, sau ca pe o ancoră mântuitoare?

Mulţi dintre noi, băjenarii acestui sfârşit de veac şi de mileniu, care am trecut prin „cuptorul de foc” al închisorilor şi-al lagărelor de exterminare, ori care am suportat, măcar în parte, mizeria mate­rială şi lipsa de libertate politică, odată ajunşi în lumea liberă, am uitat de unde am plecat şi-am lăsat baltă problemele ţării, devenită satelit al Uniunii Sovietice. Nu ne-au mai preocupat, cu precădere, problemele fraţilor noştri înrobiţi. Şi, cu toate aceste scăderi, ne făleam şi ne fălim, în continuare, că aparţinem Exilului. însă ade­văratul Exil este Exilul care n-a încetat niciodată să lupte împotri­va comunismului instaurat în România de năvălitorii hoardelor roşii. Ce fel de luptă am angajat noi, pe dificilele meridiane ale împrăştierii? Respectiv, suntem noi vrednici să mărturisim, aidoma Apostolului Neamurilor: „M-am luptat lupta cea bună”!

Lupta cea bună, despre care îi scrie ucenicului Timotei, în a doua sa epistolă (cap. 4, versetul 7), este lupta credinţei şi nu lup­ta pentru a ne da doctoratul, nu lupta pentru a ne tipări romanele respinse de editurile din ţară, nu lupta pentru a trăi mai bine (con­form principiului: „Ubi bene, ibipatria!”), nu lupta egoistă a afir­mării personalităţii noastre, a exacerbării eului, în detrimentul datoriei faţă de victimele rămase la cheremul Securităţii vindica­tive. Turmentaţi de ambiţia înălţării şi-a tămâierii mult râvnite, acaparaţi de vânzoleala acestei lupte exterioare, nu ne-a mai inte­resat lupta lăuntrică, lupta stăpânirii de sine, indispensabila luptă cu noi înşine, pe care ne-o recomandă Biblia: „Cine este stăpân pe sine, preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (PROVERBE, 16. 32). Numai ieşind biruitori din această luptă interioară, vom putea cuceri „cetăţile” egoismului, ale indiferenţei, ale înstrăinării de Dumnezeu, ale unei spoieli de patriotism!

Dacă, fugiţi din ţară, o iubim – fie din Franţa sau din Anglia, fie din Statele Unite sau din Canada – doar cu vorba şi nu „cu fap­ta şi cu adevărul”, precum ne cere Evanghelia (1 IO AN, 3. 18), suntem nişte făţarnici în dragostea noastră de ţară.

Lupta noastră de departe, pentru salvarea României, iubirea noastră, a exilaţilor, a fost ea totală, desăvârşită? Ne-am isprăvit „alergarea”, de care vorbeşte sfântul Pavel şi ne-am luptat „până la capăt”! Evanghelistul Ioan notează că Domnul Iisus i-a iubit pe ai Săi „până la capăt” (IOAN, 13. 1). Nu cumva, în iureşul unei pseudo-iubiri de ţară, am luptat, pur şi simplu, „până la o vreme” numai, după exemplul celor închipuiţi în „sămânţa căzută pe stâncă” (LUCA, 8. 13); adică până la Revoluţia din Decembrie şi, apoi, am încetat lupta, lipsindu-ne „rădăcina” legăturii cu pămân­tul românesc, sau dezamăgiţi de profilul negativ al guvernanţilor pe care i-am ales, nu ne-am mai isprăvit „alergarea”!

Ne-am obişnuit, de la o vreme încoace, să privim cu ochi critici situaţia politică, economică, socială, culturală sau religioasă din România post-noembristă, nu-i aşa? Suntem nemulţumiţi că refor­mele promise nu s-au realizat, că nimic bun nu se zăreşte la orizon­tul aşteptărilor noastre. Dar noi, care trăim în lumea libertăţii, am realizat reforma spirituală, indicată de Evanghelia lui Hristos?

Să ne aplecăm pe paginile Sfintei Scripturi şi vom recunoaşte, atunci, că mustrările biblice ni se adresează şi nouă, Românilor din Exil: „Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut?” (IEREMIA, 2. 23). Da, ce-am făcut, ce-am întreprins pentru ţara, pe care ne lăudăm că o iubim, în perioadele tragice ale inundaţiilor, ale cutremurului, ale permanentei mizerii? Noi, foştii deţinuţi politici, cum i-am iubit pe camarazii noştri cu care am suferit împreună violenţa şi lanţurile comuniste, şi cum îi iubim de când am scăpat de supravegherea zilnică a organelor securiste şi ne bucurăm de comoditatea şi belşugul unor ţări îndestulate? Cum ne arătăm dragostea faţă de aceşti fraţi ai noştri: cu vorba sau cu fap­ta? Mai precis: cu gura sau cu punga?

Să ne privim, cu băgare de seamă, „urma paşilor” noştri din valea, stropită de lacrimi, a Exilului, ca să putem aprecia calitatea credinţei noastre. Câtă vreme nu ne-am schimbat fiinţa şi n-am ajuns să ne reformăm prin Duhul Sfânt, structurile vechi, putregăite; câtă vreme nu-L simţim pe Isus prezent în viaţa noas­tră, în preocupările noastre, noi, exilaţii, n-am luptat lupta cea bună a credinţei.

(«Cuvântul Românesc», ianuarie 1999)