“Adevărul nu poate fi decît acesta: oamenii nu ştiu ce este creştinismul. Ei Biblia o iau drept o carte pilduitoare — livre édifiant —, pe Iisus Hristos drept un pastor moralist, iar creştinismul tot drept o vagă învăţătură din care se alcătuiesc programele şcolilor de laşitate, de nerozie şi de fariseism. Domnul se întreba dacă venind pe lume va mai găsi credinţă. Rămîne de văzut dacă va mai găsi măcar un limbaj comun cu oamenii. (N. STEINHARDT)
Abia au trecut câteva minute de când am terminat de vizionat filmul lui Clint Eastwood, CHANGELING.
Mă simt ca un astmatic, mă doare pieptul, am trăit emoţii puternice. M-am repezit la calculator ca la un inhalator, trebuie să scriu ca să-mi recapăt suflul normal al conştiinţei. Un ucigaş de copii, poliţie fără nici un scrupul în a asasina sau interna în sanatoriul de boli nervoase orice persoană incomodă, corupţie de proporţii galactice. Un fel de comunism cu faţă capitalistă, ceva care mi-e teamă că pândeşte şi la uşa democraţiei noastre de tinichea. Un tunel fără luminiţă la capăt, în care demonii sunt liberi să joace orice rol: de primar, şef al poliţiei, etc.
Singura lumină, un pastor prezbiterian, nedispus să tacă în Numele lui Hristos şi al intimităţii ori sacralităţii actului religios! Nedispus deloc să accepte, cu cadavre pe trotuarul din faţa bisericii, separaţia dintre Biserică şi Stat! Nedispus deloc să taie din parabola bunului samaritean faptul că cei care l-au tâlhărit pe cel abandonat la marginea drumului, sunt funcţionari de stat şi că fapta lor e sistemică, cotidiană, în fişa postului! O voce a Bisericii care nu rămâne la generalităţi morale sau pe balansoarul diplomatic dintre politic şi apolitic, care nu se rezumă la discursuri de principiu despre dragostea de aproapele! Care nu se teme că sacralitatea religiei sale va avea de pierdut printr-un act de curaj civic, ci dimpotrivă! Pentru el răul are nume, multe nume: numele primarului, numele şefului poliţiei, numele politicienilor etc. Nu rămâne la abstract ca să nu-şi rişte pielea şi să fie socotit rezonabil de toţi: îşi riscă viaţa spunând răului pe numele pe care îl poartă aici şi acum!
Nu crimele, nu ticăloşia infernală, nu nedreptatea strigătoare până la al o sutălea cer m-au durut cel mai tare. Din toţi pumnii pe care mi i-a tras filmul acesta în piept, cel care m-a făcut să urlu a fost cel administrat de o scenă pozitivă: mulţimea adunată în faţa tribunalului ca să susţină victima! La noi, aşa cum se prezintă frecvent în media, singura comunitate care îşi susţine concret un membru, adunându-se în faţa tribunalului, este cea a ţiganilor!
Ce să facem cu frescele de la Voroneţ dacă noi, creştinii ortodocşi suntem incapabili să ne solidarizăm, fizic, vizibil şi pipăibil, aşa cum Îl mărturiseşte Sf Ioan Evanghelistul pe Hristos, cu cel lovit şi nedreptăţit? Pentru că durerea cea mare asta a fost: la noi n-ai să vezi aşa ceva!
La noi, în România sublimei noastre ortodoxii, sublimul nostru laicat, e băgat în mistică şi asceză atât de adânc, e atât de plecat în nirvana albastrului de Voroneţ, e atât de siderat de perfecţiunea dogmei şi a cultului încât, a te solidariza public cu victima unui abuz e treabă de americani neduhovniceşti! E politică! Şi religia nu se amestecă cu politica, aşa a zis tovarăşul X şi aşa trebuie să rămână până la sfârşitul lumii căci s-a dovedit un principiu de supravieţuire spirituală valid! Ce-ai văzut mata, tovarăşe, în film e treabă de jos, de dat la eretici ca să aibă şi ei o şansă la mântuire.
Vai de Ortodoxia care a supravieţuit comunismului! De un singur lucru se temeau comuniştii referitor la religie: de ceea ce putea închega o comunitate! De aceea, au golit ortodoxia românească de tot ce putea rodi comunitar: au amputat-o de tot ce putea fi sămânţă de comuniune adevărată. Şi azi, când e vorba de ortodoxie, ni se dau trei ore de film documentar despre arhitectura bisericească din sec. XV. Zidurile mânăstirilor în care se sfinţesc monahii, au devenit pentru laicatul ortodox, paravanul laşităţii şi lipsei de dragoste! Durerea cea mare, retrezită de acest film, e că nu există decât în statistici, la Trinitas sau pe net o comunitate creştin ortodoxă în România, adică doar în spaţii abstracte, virtuale, în aer! Sub pseudonim! Suntem o comunitate angelică e clar! Împreună la liturghie, atât! Şi un împreună, altminteri, foarte suspect! Nu ne îmbrăţişăm, nu ne sărutăm, nu ne întrebăm de viaţă şi, mai ales, nu ne împărtăşim prea des, ca nu cumva, Doamne fereşte! să începem să ne simţim UN TRUP şi să ne comportăm ca atare!
Ortodoxiei noastre Net-ul îi vine ca o mănuşă! E un fel de canapea de cabinet psihanalitic! Acolo se defulează, se consumă, tot ce ar fi trebuit să se întâmple în stradă! Acolo se avortează, ca idee, ca analiză şi, adesea, ca invectivă, tot ce ar fi putut da dragostei creştine concreteţea unui trup. Doare, doare de mor… Ortodoxia asta a-socială, a-comunitară, a-politică îmi asasinează copiii, e un criminal duhovnicesc în serie. Curând n-o să le mai pot spune că Dumnezeul meu e Ziditorul cerului şi al pământului, ci numai al bisericilor, capelelor, cimitirelor şi posturilor de radio şi televiziune ale Patriarhiei. Căci numai acolo e voie de la poliţie, vorba conului Leonida, să fii ortodox. Apoi, trebuie să le spun că numai gesturile evlaviei sunt ortodoxe, restul manifestărilor lor corporale depăşesc jurisdicţia Bisericii, că sunt în offsaid fiziologic şi social. Că Dumnezeul meu e prizonierul bisericilor, e în arest la domiciliu, că a semnat, cu mâna noastră, un angajament cu Statul să nu depăşească spaţiul liturgic. Iar dacă se deplasează în spaţiul public, să nu Se implice în nimic pentru a nu leza principiile statului de drept.Oare când am ajuns aşa de mulţumiţi cu starea noastră de pioasă laşitate, fraţilor? Oare când am devenit atât de abili în a ne transforma neputinţele în virtuţi băgându-ne adânc capul în nisipul din lumânărar? Oare nu de când am acceptat principiul separării Bisericii de Stat, al credinţei de actul civic, al curajului hristic de domeniul politic, al iubirii creştine de educaţie etc. în gândirea şi activitatea noastră cotidiană?
La urma urmei, stimabili activişti ai civilizaţiei occidentale, cine Îl depăşeşte pe Hristos în civilizaţie, nobleţe, rafinament, toleranţă şi pacifism? Cine, având o miime din puterea Lui ar mai spune: Cine VREA să-mi urmeze? Comportamentul lui Hristos este inegalabil şi din punct de vedere civic. Asta înseamnă că El e şi cel mai îndreptăţit să arbitreze civilizaţia europeană, nu-i aşa? Dar suntem noi, creştinii de azi, argumente sociale ale acestui adevăr?
Gabriel Liiceanu.