La o uşă cu păcate
(Cum sunt toate… )
a bătut încetişor
mâna cea cu sfânt izvor.
A bătut cu bunătate.
Însă omul, cu zăvor
era prins de Asmodeu
într-un somn adânc şi greu.
Şi-a bătut din nou la uşă
braţul dragostei divine.
– Cine bate? Cine bate?
– Eu sunt, Leul care vine;
astăzi Mielul blând şi mut,
dat la moarte pentru tine.
– Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crimă am făcut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimănui nu stric,
nu mă-mbăt, nu trag tutun,
nu mă cert, nu mă răzbun…
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserică mă duc…
şi la Paşti… şi la Crăciun…
Biblia… am… răsfoit-o…
hăt, de când eram un ţânc…
Şi zicând acestea, gazda
adormi şi mai adânc.
*
Şi-a bătut în altă parte
Călătorul milenar
coborât de pe Calvar.
– Este cineva la uşă?
zise-o voce cu ţepuşă.
– Eu, Cuvântul ce dă Har.
– Cum? Aici? La mine-n casă?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu mă lasă
nici măcar nu stau la masă.
Mă iertaţi, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!
*
Şi-a bătut Isus la uşa
unui om la fel de rău.
– Cine-i?
– Salvatorul tău.
– Salvator? Eu n-am nevoie!
Dacă-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe,
e un Rai mai sus de stele,
nu mă duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!
*
Şi-a bătut la altă uşă
mâna marelui proscris.
Uşa s-a… întredeschis
– Cine-i şi cu ce dorinţă?
– Sunt de Tatăl Meu trimis
ca să vă aduc salvare
prin credinţă,
cum profeţii au prezis.
– Da, credinţa nu e rea…
Dar, de-i vorba de căinţă,
eu nu las credinţa mea!
Datina cea bătrânească!
Paştele cu miel, cu pască,
Anul Nou cu baclava,
peşte la Buna-Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Să mă las ca rătăciţii
de atâtea vechi tradiţii,
de petreceri bunăoară,
de minciuna… necesară…
de o glumă… de-o ţigară
şi… de tot ce se iveşte? …
Să se lase cine-o vrea!
Îl priveşte.
Eu nu las credinţa mea!
*
Şi din nou, Acel ce-mbie
a bătut la alt cămin.
– O, Stăpânul meu divin,
ce înaltă bucurie!
Ai venit din Empireu
ca să vizitezi în treacăt
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îţi sărut sandala
ca Maria din Magdala,
după cum Ţi se cuvine.
Şi-acum… du-Te şi împarte
Vestea bună mai departe.
Şi… mai vino pe la mine…
*
Și Isus S-a dus să bată,
cu acelaşi dor în piept,
la o uşă depărtată.
– Domnul meu, de când Te-aştept!
Vino căci Ţi-am pregătit
o odaie miresmată
cea mai bună încăpere,
cu fotolii şi lăicere,
ca să stăm mai mult, mai mult…
Tu să-mi tâlcuieşti mistere,
eu să stau să Te ascult.
Intră dar, Lumină vie.
fagure de mângâiere!
Însă… n-aţinti prin casă…
ochii Tăi din alte sfere,
căci… e-atâta murdărie
prin unghere…
*
Iar la urmă Călătorul
a bătut la un pridvor.
Prin păienjenişuri sumbre
şi prin fum ameţitor,
se stârni un joc de umbre
și se auzi un geamăt:
“Ajutor! Ajutor!”
Şi deodată
se cutremură pridvorul
de o luptă-nverşunată.
Ca năluci în văi deşarte,
umbrele loveau de moarte.
Zăngăniră geamuri sparte.
Apoi uşa a fost dată
la o parte.
– Doamne, hoţii mă sugrumă.
Uite-mă cum mă legară.
Casa mea… era un templu,
un Eden, odinioară.
Dar prietenii cu mască
au ştiut să mă-mbrâncească
în orgie şi în viciu –
şi din templul meu făcură
o tavernă şi-un ospiciu.
Vino, Doamne, dă-i afară!
Şi Isus, luând în mână
bici de funii şi curele,
iată-L… face-un pas cu ele.
Sare uşa din țâțână.
Cade lanţul pe podele.
Fug ca şerpii prin ţărână
toţi prietenii de rele.
Fuge pofta şi minciuna,
furtişagul şi beția,
îmbuibarea şi trufia;
fug… şi fug pe totdeauna.
– Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toată!
Nu mai pleci de-aici, Isuse,
niciodată!
Intră ca Stăpân pe veci.
Schimbă totul cum Îţi place,
fă ce vrei, dar nu mai pleci! …
Fericit şi plin de pace,
Domnul iute Îşi sumete
mânecile Lui de in.
Zboară sticlele de vin,
veştejitele buchete,
scrumiere şi brichete,
toată spuma de venin.
Da. A fost învins duşmanul!
Se înalţă-n soare schele…
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnăcopul
în perete.
Lumea, plină de mirare,
trecători, prieteni, rude,
toţi se-ntreabă: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le răspunde:
“Deocamdată,
demolare! … ”
Costache Ioanid