Reîmprospatarea memoriei

Sergiu Grossu

Spre sfârşitul anului 1997 a apărut la Paris o carte care a stârnit o vâlvă extraordinară: «Le livre noir du communisme» (Cartea neagră a comunismului), editată de Robert Laffont şi care a fost tradusă şi pusă la dispoziţia cititorului român de către Editura „Humanitas”.

Unul din cei şase autori, respectiv Stephane Courtois, se întrea­bă, pe bună dreptate, copleşit de teroarea, de crimele şi de teribila represiune exercitată în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări sub­ordonate politicii de exterminare a KGB-ului: „Pentru ce această tăcere privind crimele comuniste – crimele teroarei staliniste şi ale comunismului în general – în comparaţie cu crimele naziste, cu genocidul celor şase milioane de evrei? Şi de ce numeroşi cercetă­tori din întreaga lume îşi dau silinţa, de peste patru decenii, să dea în vileag barbaria unor monştri ca Himmler sau Eichmann (ceea ce este cu totul justificat, fiindcă atenţia aceasta excepţională răspunde dorinţei supravieţuitorilor de a mărturisi calvarul trăit de ei şi datoriei istoricilor de a face cunoscute crimele comise de tor­ţionarii lui Hitler), în timp ce genocidul exercitat de Dzerjinski, Iagoda sau Ejov, cu binecuvântarea lui Lenin şi a lui Stalin, nu găseşte decât un slab ecou în opinia publică occidentală?”

Întru totul de acord cu pertinenta întrebare a istoricului francez amintit mai sus, îl cităm cu satisfacţia că adevărul, până la urmă, trebuie să se impună, să-şi spună cuvântul: „Dar, mai ales pentru ce această tăcere «academică» despre catastrofa comunistă care, de 80 de ani, a atins aproape o treime de umanitate, pe patru continente? Pentru ce această incapacitate de a plasa în centrul ana­lizei comunismului un factor atât de esenţial cum este crima — crima de masă, crima sistematică, crima contra umanităţii? Ne aflăm, oare, în faţa unei imposibilităţi de a înţelege sau, mai degrabă, este vorba de un refuz deliberat de a şti, de o teamă a înţelegerii?”

Răspunsul la această insistentă, obligatorie întrebare a fost dat demult de cei care au suferit şi s-au stins în lagărele sovietice, maoiste, cubaneze sau româneşti, datorită exclusiv credinţei în Dumnezeu şi atitudinii politice anticomuniste. Să luăm, de pildă, cazul poetului catolic cubanez Armando Valladares, condamnat la 30 de ani temniţă grea. într-o scrisoare pe care a reuşit s-o trimită, clandestin, din fundul celulei sale, unor prieteni, el denunţa cu tărie „tăcerea complice şi fricoasă” a intelectualilor, a politicienilor, a presei lumii libere şi, bineînţeles, a unor organizaţii internaţionale „controlate de comunişti”. Temeinic convins că, de ani de zile, Amnesty International a învăluit în tăcere ceea ce se întâmpla în Cuba lui Fidel Castro, nedând curs nenumăratelor dovezi şi docu­mente ce se refereau la violările brutale ale drepturilor omului (deoarece schingiuiţii deţinuţi politici cubanezi „nu sunt comu­nişti”), iată cum îşi striga durerea poetul: „Va veni ziua când se vor cunoaşte barbaria, asasinatele, torturile; sângele şi lacrimile martirilor vor recădea peste conştiinţa acelora care păstrează tăcerea şi se întovărăşesc cu cei care l-au asasinat pe Hristos.”

La rândul său, Papa Ioan-Paul al II-lea, cu ocazia unui pelerinaj la Lourdes, în sudul Franţei, dorind să îmbrăţişeze „cu gândirea şi cu inima Bisericii” pe toţi cei care erau prigoniţi din cauza fidelităţii lor creştine, întocmai martirilor din secolele trecute, şi-a ridicat vocea pentru a denunţa „diferitele forme” ale discriminării religioase. El a evocat, astfel, „sutele de mii de martiri ai credinţei” – episcopi şi preoţi, călugări şi maici, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, muncitori şi intelectuali – care erau supuşi la tot felul de pri­vaţiuni cotidiene, la constrângerea de a participa clandestin la slujba religioasă, împiedicaţi să-şi exercite, în familiile lor, datoria educaţiei creştine, lipsiţi de orice drept pe plan profesional şi social, întruna sortiţi închisorilor, lagărelor de muncă forţată, azilelor psihiatrice. De aici rugămintea Sfântului Părinte: „Noi care, aici, la Lourdes, putem să exprimăm fără nici o piedică cre­dinţa şi rugăciunea noastră, să ne ferim de a-i uita pe aceşti fraţi şi pe aceste surori!” O rugăminte care corespunde îndemnului ce ni-l adresează apostolul Pavel, când scrie: „Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei” (EVREI, 13.3).

Titlul articolului nostru este Reîmprospătarea memoriei. Fiind­că această reîmprospătare se dovedeşte indispensabilă, în special nouă, românilor, fie că am cunoscut sau nu cuptorul de foc al puşcăriilor comuniste. Amintirea ne va ţine treji în lupta cu răul, cu ignoranţa şi indiferenţa, cu egoismul şi laşitatea uitării pe care încearcă să le cultive, şi chiar după evenimentele din decembrie ’89, foştii torţionari, rămaşi nepedepsiţi.

Odată stabiliţi în Franţa, ca refugiaţi politici, puteam sta nepăsă­tori – atât eu, cât şi regretata mea soţie – la ceea ce se întâmpla în România dictaturii lui Ceauşescu şi mai departe chiar, în universul represiv dominat de legea inumană a Secerii şi Ciocanului marxist-leninist? Deşi ne-am lovit de lipsa de înţelegere şi de răceala multor ziare pariziene; deşi nici oamenii politici, nici mai marii Bisericii catolice, cărora ne-am adresat, n-au sesizat clocotul nos­tru lăuntric şi n-au pus mare preţ pe veridicitatea încălcării drep­tului la libertate politică şi religioasă în ţările de dincolo de corti­na de fier şi de bambus, considerând revelaţiile publicate în revista Catacombes, pe care o editam la Paris drept nişte relatări „exage­rate”, marcate de un „anticomunism primar, rău văzut în Franţa”, noi n-am încetat să reîmprospătăm memoria francezilor, a lumii occidentale, unde era difuzat „mesagerul Bisericii Tăcerii”, silindu-ne să-i facem să audă şi ei strigătele celor oprimaţi de barbarii secolului XX.

Pe deasupra, am condamnat tăcerea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Ecumenic al Bisericilor faţă de victimele regimurilor de violenţă, faţă de aceşti eroi şi martiri ai devotamen­tului absolut, pe care nici arbitrarul şi injustiţia dictaturii necon­trolabile a partidelor comuniste, nici crimele şi permanenta teroare oblăduite de Moscova nu i-au împiedicat să dea ascultare imboldu­lui Mântuitorului: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul” (MATEI, 10. 28).

Îmi permit să atrag atenţia cititorilor revistei „Memoria”, în special a celor ce-au pătimit din cauza comunismului şi au cunos­cut puşcăriile şi lagărele de exterminare, că nu ne este îngăduit să dăm uitării cei 45 de ani de răstignire a patriei noastre, luând ca exemplu de imitat pe evreii din întreaga lume, care – an de an -vorbesc de victimele holocaustului nazist, sau pe francezii care, în filmele realizate şi în cărţile ce apar cu duiumul de mai bine de 50 de ani, proslăvesc eroica rezistenţă a unor combatanţi neînfricaţi, ce-au luptat pentru libertatea ţării lor, sub ocupaţia germană.

Să nu lăsăm să se aştearnă mucegaiul nepăsării şi al amneziei peste sutele de mii de victime dispărute în temniţele din Aiud, Jilava, Gherla, Sighet şi nu numai; sau care putrezesc, neştiute de nimeni, în gropile comune ale Canalului şi bălţilor Dunării.

Voltaire avea dreptate să spună: „Ceea ce înduioşează inima se întipăreşte în memorie”. Cuvine-se ca în adâncurile afective ale memoriei să păstrăm nealterată, cu ajutorul lui Dumnezeu, aminti­rea sângelui şi a lacrimilor martirilor noştri, care s-au jertfit pentru independenţa şi viitorul însorit al României. Amintirea acestor făclii jertfelnice să rămână veşnic vie, tulburătoare, incandescen­tă, în mintea şi în inima fiecăruia dintre noi.

(Revista «Memoria», nr. 28, septembrie 1999)