Traiește ca și cum Histos ar fi murit ieri,
ar fi înviat din morti azi și s-ar intoarce mâine.

Pacea lui Hristos să stăpânească în inimile noastre

„Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi să alcătuiţi un singur trup să stăpânească în inimile voastre. Şi fiţi recunoscători“ – Coloseni 3:15, ne porunceşte sfântul verset. Făcând din inimile noastre centrul Păcii, focarul Iubirii şi izvorul întregii noastre puteri.

Traian Dorz – Hristos, puterea apostoliei

Pacea lui Hristos este înstăpânirea Duhului Sfânt în noi, prin înfierea noastră de către Tatăl, în urma unirii noastre desăvârşite cu Fiul, cu jertfa şi cu ascultarea Lui.

Aceasta este ceva, ca unirea cu soarele când eşti total în lumina lui, ca unirea cu marea când eşti total în apele ei, ca unirea cu mama când eşti total în sânul ei. Bucuria identificării noastre cu acestea este atunci nemărginită şi totală, atât înăuntrul, cât şi în afara inimii noastre.

Fericită este inima plină de pacea lui Hristos. Dar numai pacea în inimă nu ajunge.

Ea trebuie să coboare în mâini, pentru a le face harnice la lucrul sfânt în slujba păcii şi a binefacerilor.

Şi trebuie să coboare în picioare, pentru a le porni pe calea păcii şi a împăcării, pe calea vestirii Evangheliei păcii sufletelor care nu o au, pe calea unităţii şi a părtăşiei cu fraţii, pe calea armoniei şi a binefacerii între semeni.

Şi trebuie ca pacea lui Hristos să urce din inimă în gura noastră, pentru a însufleţi cuvintele iubirii, ale rugăciunii, ale înţelegerii, ale mărturisirii păcatelor, ale cererii de iertare şi ale dăruirii iertării frumoase şi sincere.

Şi trebuie să urce în ochii blânzi şi iubitori. Pe chipul senin şi binevoitor. În toată înfăţişarea evlavioasă şi liniştită. În aşa fel încât oricine s-o vadă, oricine s-o simtă şi oricine s-o înţeleagă.

Fericită este inima fierbinte, dar numai inima fierbinte nu ajunge.

Ea trebuie să suie în lacrimi fierbinţi, în mărturisiri fierbinţi, în cântări fierbinţi, în rugăciuni fierbinţi.

O inimă care nu coboară în mâini şi în picioare sau nu suie în cuvinte şi în lacrimi nu-i de nici un folos, nici pentru Dumnezeu şi nici pentru oameni.

Pacea lui Hristos dacă stăpâneşte o inimă, tocmai prin aceasta se dovedeşte şi tocmai pentru aceasta ne este dată.
Un izvor se dovedeşte viu tocmai prin apele pe care le revarsă, după cum apele revărsate îl dovedesc pe izvor.

Nici el fără ele, nici ele fără el nu pot exista. Aşa este şi cu pacea lui Hristos în noi şi cu noi în ea.

Recunoştinţa pe care ne-o porunceşte sfântul verset aici este şi ea ca o roadă a stăpânirii păcii lui Hristos în inima noastră.
Sufletul care are pacea lui Hristos înstăpânită în el ţine atât de mult la pacea aceasta în care el petrece în cea mai fericită îmbrăţişare cu Dumnezeu, încât şi-o apără mai mult ca pe orice altă comoară.
De nimic nu se teme mai mult o astfel de inimă decât de ceea ce i-ar putea tulbura sau pierde această dulce pace dumnezeiască.

Desigur, o inimă stăpânită de Hristos se fereşte de orice păcat, îndepărtând din jurul ei până şi umbra unui gând care i-ar putea veni de la cel rău.
Ispitele unei astfel de inimi nu pot veni din partea asta, fiindcă ea este de acum străină de îndemnurile rele care vin direct de la diavolul şi se văd de departe că vin de la el.

Ci ispitele unei inimi curate pot veni mai degrabă din uitarea datoriilor iubirii, din neatenţia faţă de binefacerea datorată semenilor, din nevegherea asupra rugăciunii, înfrânării, evlaviei şi blândeţii.
Fiecare din aceste uitări produce inimii curate şi paşnice adânci şi dureroase frământări, multe mustrări de conştiinţă şi multe lacrimi şi păreri de rău.

Cele mai amare remuşcări însă cred că sunt cele pe care o astfel de inimă şi le face pentru vina de a nu fi fost destul de recunoscătoare atunci când trebuia şi faţă de cine era datoare să fie.
Desigur că cel mai mare Binefăcător al nostru este Dumnezeu. De aceea, datoria de recunoştinţă a noastră faţă de El este cea mai dintâi, cea mai mare şi nesfârşită. Orice uitare a acestei mari şi sfinte datorii este un păcat simţit de o inimă, cu atât mai greu, cu cât ea a avut parte de la El de un har şi mai mare ca altele.

Dar noi mai avem atâţia binefăcători de la Domnul faţă de care marea datorie a recunoştinţei noastre nu va înceta niciodată, părinţii noştri trupeşti sau sufleteşti, Lucrarea Domnului care ne adăposteşte,

Frăţietatea noastră şi orice semen care ne-a făcut sau ne face un bine sunt binefăcători ai noştri faţă de care noi trebuie să fim recunoscători pe totdeauna.

Fericită să fie inima noastră numai când ne împlinim frumos şi dulce această datorie faţă de fiecare şi cât mai deplin!
Şi neliniştită să fie inima noastră, şi ziua şi noaptea, dacă nu şi-o face şi să nu-şi afle odihnă până când Duhul Domnului o va încredinţa că şi-a făcut-o!

O, Dumnezeule al Păcii, dă-ne această odihnă, totdeauna, prin împlinirea datoriei recunoştinţei noastre!

Traian Dorz – Hristos, puterea apostoliei


 

Pe crucea din dealul iubirii

 

Pe crucea din dealul iubirii,
pe culmea lipsită de flori,
se stinge Făclia Iubirii
privind spre albastrele zări.

Te plânge izvorul din vale,
şi raze de soare-n amurg,
se scutură florile-n cale
iar stelele toate se-ascund.

Ce mulţi au aflat în iubirea-Ţi,
Izvorul de dulci mângâieri,
dar astăzi privind de pe cruce
îi caută şi nu-s nicăieri.

Doar Mama aleargă la cruce
priveşte spre Cer suspinând,
în locu-I să rabde s-ar duce
pe lemnul de groază murind.

Iar ochii ce-au plâns în grădină
se-ndreaptă spre Cer rugător;
spre Cel ce durerile-alină
se roagă al meu Salvator.

Părinte-al Iubirii sublime
Tu iartă cumplitul păcat,
al Meu Duh se-ndreaptă spre Tine,
O, iartă-i căci nu ştiu ce fac!

Din aceeasi categorie