Ei se numeau mai mult “Oastea Bisericii” decât “Oastea Domnului”, pentru a sublinia şi prin aceasta că acei care au rămas alături de părintele Iosif nu ar mai face parte din biserică, ci ar fi ieşit afară din ea.
Nu se rătăcesc de la Credință decât acei ce trăiesc în păcat.
Traian Dorz, Hristos mărturia mea
Anul 1935 a început cu frământările descrise pe larg în volumul al doilea din Istoria Oastei.
Nu voi mai intra în acele amănunte decât în măsura în care va fi nevoie pentru limpezirea unor alte lucruri. Nu voi putea însă nici să le ocolesc de tot întrucât iarăşi viaţa mea s-a împletit total cu această istorie.
După izbucnirea neînţelegerilor cu mitropolia, părintele Iosif a fost înlăturat din toate funcţiile pe care le ocupase, fiindcă mitropolitul Bălan era un om foarte răzbunător şi ranchiunos.
Nu răbda şi nu ierta nimic; pe oricine ar fi îndrăznit să i se împotrivească în vreun fel, se năpustea cu toată furia şi răzbunarea sa nimicitoare.
Retrăgându-i părintelui Iosif conducerea Orfelinatului, mitropolitul l-a dat afară şi din locuinţa avută în clădirea de la orfelinat. Astfel a trebuit să ne mutăm cu toate lucrurile de acolo pe strada Zidarilor, într-o casă mai mică. Şi tot aşa a trebuit apoi să ne mutăm cu librăria, fiind daţi afară şi de acolo.
Ne-am stabilit cu librăria în Strada Turnului nr. 33 la parterul unei clădiri cu trei etaje, proprietatea Băncii Oaşia, al cărei director, om cumsecade, îl cunoştea pe părintele Iosif şi nu i-a cerut un preţ mare. În schimb localul era mai spaţios. La intrare era librăria.
Aici, în sala mare, aveau loc adunările Oastei Domnului din Sibiu de trei ori pe săptămână. Miercuri seara era adunare de şcoală biblică. Vineri seara adunare de rugăciune. Iar duminica după masă, adunare de evanghelizare, cu sala totdeauna plină.
La aceste adunări mai participau şi alţi fraţi care veneau din toată ţara, trecând prin Sibiu cu diferite treburi. Din cauza asta toate adunările de aici erau pline de bucurii noi.
Duminica se făceau totdeauna ieşiri misionare în grupuri mari şi mici. Mai ales tineretul şi fraţii lucrători, îndeosebi prin satele din jurul Sibiului unde se înfiinţaseră multe adunări noi ale Oastei Domnului. Era o bucurie de toată frumuseţea în aceste harnice alergări frăţeşti, care totdeauna se încheiau cu alte suflete câştigate pentru Domnul. O mare mulţime de tineri fraţi şi surioare făceau bucuria adunărilor. Din mijlocul lor s-au ales unii care au devenit mai târziu lucrători binecuvântaţi pentru Dumnezeu.
După despărţirea de părintele Iosif, oficialitatea clericală din Sibiu, în frunte cu mitropolitul Bălan, şi-au creat şi ei Oastea lor, pretinzând că aceea este adevărata Oaste.
De fapt ei se numeau mai mult “Oastea Bisericii” decât “Oastea Domnului” pentru a sublinia şi prin aceasta că acei care au rămas alături de părintele Iosif nu ar mai face parte din biserică, ci ar fi ieşit afară din ea.
Cele două gazete pe care le redactase părintele Iosif, Lumină Satelor şi Oastea Domnului, i-au fost luate pe nedrept şi însuşite de către mitropolie. Preotul Secaşi, un om şiret şi linguşitor, care fusese şi el crescut şi ajutat de părintele Iosif, odată cu conflictul devenise vânzătorul binefăcătorului său. Secaşi ajunse unealta cea mai ascuţită de care se folosea mitropolia împotriva Oastei adevărate şi conducătorului ei.
Devenind redactorul principal al gazetelor rurale, Secaşi îşi folosea toată şiretenia şi ura de care era în stare pentru calomnierea părintelui Iosif şi falsificarea adevărului cu privire la el şi la conflictul iscat în Oaste.
La început o mică parte dintre fraţii din ţară, luaţi pe nepregătite şi mai ales siliţi de preoţii care din obligaţie profesională trecură de partea oficialităţii, au aderat şi ei la oastea mitropolitului. Această oaste a reuşit să strângă un oarecare număr de suflete doar în prima parte a conflictului, câtă vreme a durat confuzia pricinuită de răpirea gazetelor şi de interdicţia impusă părintelui Iosif.
Îndată însă ce a apărut noua foaie a părintelui Iosif, Isus Biruitorul – şi mai ales foaia Ostaşul Domnului, cu lămurirea articolului Istoria unei Jertfe – lucrurile s-au lămurit definitiv. Şi cea mai mare parte dintre cei derutaţi la început, s-au desfăcut cu grabă din cursele în care fuseseră prinşi, alăturându-se hotărât şi definitiv de Isus Biruitorul şi de lupta cea curată duhovnicească a Oastei Domnului.
Lupta aceasta dintre noi şi oficialitate era enorm de inegală. Pe de-o parte mitropolitul Bălan – cu toată bogăţia mijloacelor pe care le avea, cu toată forţa stăpânirii politice şi religioase de partea lui şi cu toată mulţimea preoţilor cărora le poruncea ca un tiran… De partea cealaltă părintele Iosif – un om slăbuţ, sărac, bolnav, cu noi – nişte copii slabi şi nepregătiţi atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Eram ca David cel singur şi slab, în faţa lui Goliat cel înarmat şi puternic, însoţit de o armată atât de organizată şi de numeroasă!
Nici Muntele, însă, nici Istoria nu le poţi vedea bine de aproape. Pentru Munte îţi trebuie distanţă, pentru Istorie îţi trebuie timp, spre a le vedea şi a le cunoaşte mărimea şi însemnătatea.
Acum însă, când între noi şi evenimentele istorice de atunci s-au interpus atâţia ani, putem vedea bine că felul de a lucra al lui Dumnezeu a rămas mereu acelaşi: prin lucrurile mici El face de ruşine pe cele mari. Şi prin cele slabe doboară pe cele puternice.
Nedreptatea, oricât de violentă şi de tiranică se dezlănţuie, nu va putea niciodată nimici dreptatea, oricât de fragile şi slabe ar fi mijloacele de luptă şi de apărare ale acesteia.
Nici minciuna nu va putea zdrobi adevărul.
Nici ura nu va putea înmormânta dragostea – fiindcă Dumnezeu este totdeauna de partea dreptăţii, de partea adevărului şi de partea dragostei. Şi ele vor învinge. Numai că Dumnezeu nu lucrează grăbit, nici violent, nici zgomotos ca oamenii.
La oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda… De aceea ei se grăbesc, fiindcă secunda vieţii şi stăpânirii lor este scurtă.
La Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani. De aceea El nu se grăbeşte, fiindcă anii Lui sunt fără număr, iar stăpânirea Lui este fără sfârşit.
Şi-am mai văzut de atunci şi până astăzi încă un adevăr care se petrece sub soare şi anume că în încleştarea neegală dintre Forţă şi Dreptate, când Ura se năpusteşte cu sălbăticie asupra Iubirii, şi Minciuna şi Silnicia asupra Adevărului – oamenii se împart în două cete: de o parte cei mici şi mulţi dar slabi, care văd adevărul şi dreptatea şi ţin cu cel nevinovat. Iar de cealaltă parte cei mari şi puţini dar tari, care, deşi văd dreptatea de partea celui prigonit, totuşi se alătură de prigonitor, fie prin cuvânt fie prin tăcere, făcându-se astfel părtaşi şi la crima tiranului şi la osânda lui. Fiindcă scaunul lor depinde de acela, iar ei n-au învăţat să fie flămânzi şi smeriţi pentru adevăr, pentru că nu ştiu nici cât cere nici cât dă Adevărul.
Şi am mai învăţat încă ceva: că nu se rătăcesc de la Adevăr şi nu cad de la Credinţă, decât acei ce trăiesc în vreun păcat sau în mai multe.
Dar cei smeriţi şi sinceri nu rătăcesc şi nu cad, fiindcă pe aceştia Duhul Sfânt, Duhul Adevărului nu-i lasă, ci îi întăreşte, îi înştiinţează şi îi ajută.
Aşa s-a întâmplat cu cele două oşti.
Oastea mitropolitului, întemeiată pe falsitate, pe silnicie, pe nedreptate, s-a nimicit înainte de a se nimici făcătorul ei.
Dar Oastea Domnului, întemeiată pe Isus Cel Răstignit, pe Jertfă, pe lacrimi, pe Adevăr şi pe Iubire, trăieşte şi biruieşte din ce în ce tot mai mare şi mai frumoasă şi astăzi, deşi păstoraşul slăbuţ care era în fruntea ei s-a înălţat în slavă la Domnul de atâtea zeci de ani.
Mormintele lor trupeşti sunt în acelaşi pământ, dar, pe când mormântul tiranului este acoperit cu praf şi uitare, mormântul părintelui Iosif, al sfintei victime, este acoperit neîncetat de flori şi de lacrimile dragostei sincere şi nemuritoare, mereu proaspete şi calde.
Aşa lucrează Dumnezeu şi aşa face dreptate El.
Slăvit să fie Domnul!
Ce cununie strălucită
Ce cununie strălucită
A fost a noastră, Mire Drag,
Pe nici o casă aurită
N-a fost ‘nălţat mai dulce steag;
Pe nici o frunte luminoasă
N-ai pus un mai divin sărut,
Nici o mireasă mai frumoasă
Întreagă lumea n-a avut.
Ce mâini mi-au aşezat cununa,
Ce martori mi-am văzut cântând
Priveau şi soarele şi luna
Ce nu văzuseră nicicând.
Roiau în jurul nostru stele
Şi îngerii erau nuntaşi,
Stăteau în jurul mesei mele
Cei mai frumoşi înaintaşi.
Ce cor ceresc şi ce cântare
Prin şapte centri, răsunând,
Cânta, când sfânta sărutare
Mi-ai dat-o, binecuvântând
Şi când cereştile inele
Mi le-ai schimbat cu Mâna Ta…
– O, Nunta Veşniciei mele
Să nu te pot în veci uita!…
Traian Dorz – Hristos, mărturia mea