Traiește ca și cum Histos ar fi murit ieri,
ar fi înviat din morti azi și s-ar intoarce mâine.

O FĂPTURĂ NOUĂ

Articol de Sergiu Grossu

Fiecare început de An Nou ar trebui să constituie pentru toţi creştinii – şi-n special pentru noi, Românii din exil – un prilej de sinceră şi profundă meditaţie, legată de marea şi neînţeleasa taină a înnoirii omului în Isus Hristos. Despre acest cutremurător şi indispensabil proces mistic de renaştere, despre această „naştere din nou”, prin care devenim copii ai împărăţiei şi martori ai învierii, am scris de mai multe ori în paginile revistei Cuvântul Românesc, între altele: “An Nou, Om nou, Exil nou” (ian. 1985), „O verificare indispensabilă” (ian. 1988) şi ,La început de An Nou” (ian. 1994).

De astă dată, ca să putem elucida pe deplin problema ce ne pre­ocupă (o problemă fundamentală a trăirii „în duh şi în adevăr”, care depăşeşte limitele cunoaşterii naturale şi procedeele, aşa zis ştiinţifice, ale pedagogiei profane), vom face apel la rostul îmbrăcămintei lăuntrice, la importanţa pe care o acordă Sf. Scrip­tură hainelor sufleteşti, precum şi la aspectul domestic al aluatu­lui, al plămădelii înnoitoare.

Prorocul Zaharia, de pildă, scoate în evidenţă două feluri de haine: „haine murdare” şi „haine de sărbătoare”. Marele preot Iosua, ne relatează el, era îmbrăcat cu „haine murdare”, şi totuşi stătea în picioare înaintea îngerului Domnului. însă îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: „Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el”. Apoi s-a adresat lui Iosua: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac în haine de sărbătoare!” (ZAHARIA, 3. 3-4). Despre acelaşi lucru citim într-o altă carte vechi-testamentară: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (ISAIA, 64.6).

Deci, pe de o parte este vorba de haine murdare sau mânjite, iar pe de altă parte, de haine de sărbătoare, respectiv de o îmbră­căminte albă, curată. „Hainele să-ţi fie albe în orice vreme”, ne îndeamnă Ecleziastul (cap. 9, vers. 8). Este acea „haină de nuntă” (MATEI, 22. 11-12) fără de care nu putem lua parte la „nunta fiu-lui de împărat”, la marele ospăţ al mântuirii.

Toată îmbrăcămintea sufletului nostru trebuie înnoită. Nu ne asigură sfântul din Tars că „toate lucrurile s-au făcut noi”? (2 CORINTENI, 5. 17) Să-L ascultăm pe Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos povăţuindu-ne: „Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haină, şi ruptura ar fi mai rea”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu burdufurile: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufu­rile plesnesc, vinul se varsă şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi…” (MATEI, 9. 16-17).

Să luăm un alt aspect domestic, de gospodărie – aluatul. Evanghelia ne atrage atenţia că există trei feluri de aluat: a) Alu­atul Fariseilor, după cum citim: „Păziţi-vă de aluatul Fariseilor, care este făţărnicia” (LUCA, 12. 1). b) Aluatul Saducheilor. „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul… Saducheilor” (MATEI, 16.6), ei fiind oportunişti politici şi negând existenţa unei vieţi de dincolo de mormânt, c) Aluatul lui Irod (MARCU’, 8. 15), care este vicle­nia şi răzbunarea de care a dat dovadă la naşterea lui Isus, prin convorbirea lui cu Magii şi omorârea pruncilor.

Aceste trăsături negative de caracter – făţărnicia, oportunismul, atitudinea agnostică în credinţă, viclenia şi răutatea – alcătuiesc aluatul cel vechi, de care trebuie să ne ferim sau, cum ne povăţuieşte Apostolul Pavel, pe care trebuie să-l măturăm: „Măturaţi alu­atul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă…” Fiindcă, ne spune tot el, trebuie să întâmpinăm praznicul Domnului (iar noi ne per­mitem să adăugăm că se impune să trăim în Anul Nou în care am intrat deja) „nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi vi­clenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului” (1 CORINTENI, 5. 7-8).

Sf. Scriptură ne vorbeşte la tot pasul de înnoire. Şi nu numai de înnoirea noastră personală, ci de înnoirea întregului univers. Păcatul lui Adam, păcatul protopărinţilor noştri s-a răsfrânt şi asupra firii. De aceea scrie în epistola către Romani (cap. 8, vers. 19-22) că şi firea, supusă deşertăciunii, „va fi izbăvită din robia stricăciunii”. Despre această înnoire a lumii ne aminteşte şi Ap. Petru: „Noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 PETRU, 3. 13). Iar Ap. Ioan mărturiseş­te: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră…” (APOCALIPSA, 21. 1).

În perspectiva acestei transfigurări universale, cosmice, este normal că şi noi, cei chemaţi la Nunta Mielului, trebuie să avem haine de nuntă corespunzătoare, o îmbrăcăminte nouă, deoarece şi porunca lui Dumnezeu este o poruncă nouă, aşa cum ne aver­tizează Mântuitorul: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (IOAN, 13. 34). Numai ascultând de porunca cea nouă, lansată de Iisus umanităţii, ne vom învrednici să devenim o făptură nouă. Hristos este cauza care determină înnoirea integrală a fiinţei noas­tre coruptă de păcat, iar efectele se văd pe plan lăuntric, căci „iată că toate s-au făcut noi”. Ca efect al trăirii noastre în Hristos avem roadele Duhului Sfânt: rugăciunea împlinită, pacea sufletului, credincioşia statornică, bucuria, răbdarea, înfrânarea poftelor, cu alte cuvinte, puterea, acel „pot totul în Hristos”, ca un triumfal înnoirii, conform promisiunii biblice: „Cei ce se încred în Domnul îşi înno­iesc puterea; ei zboară ca vulturii, aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc” (ISAIA, 40. 31).

Să nu ne scape din vedere obligativitatea trecerii de la „omul cel vechi” la „omul cel nou”. A treia posibilitate nu există după Biblie. Intermediarii, adică peticiţii, căldiceii, sunt respinşi de Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. Dar, fiindcă eşti căldicel, (…) am să te vărs din gura Mea” (APO­CALIPS A, 3. 15-16). Ni se cere, prin urmare, să fim „în clocot”, creştini autentici, în care „toate s-au făcut noi”; care ne-am dezbră­cat de omul vechiturilor şi, înnoiţi „în duhul minţii”, ne-am îmbră­cat în omul cel nou, „făcut după chipul lui Dumnezeu” (EFESENI, 4. 22-24).

Vom fi noi capabili să împlinim „porunca cea nouă” a Evanghe­liei, dacă nu ne-am schimbat „prin înnoirea minţii”, spre a putea deosebi cu claritate „voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi de­săvârşită”? (ROMANI, 12. 2). Apostolul Neamurilor nu pregetă să scrie, sub inspiraţia Cerului, că toţi cei ce trăiqsc în preacurvie, în necurăţie, în vrăjitorii, în vrăjbi, în certuri, în mânii, în neînţe­legeri, în pizmă, în ucideri, în beţii şi-n celelalte fapte de ruşine ale firii pământeşti, „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (GALATENI, 5. 19-21).

Starea anterioară înnoirii spirituale este moartea în păcat. Ori Iisus Domnul ne cheamă la viaţă, la o „viaţă din belşug”, trăită cu El şi pentru El, prin mijlocirea Sfântului Duh, Cel ce ne întăreşte paşii, în această „vale a plângerii”, care este Exilul, Cel ce ne mângâie mădularele obosite de atâta zbucium şi alergătură istovi­toare, Cel ce ne sfinţeşte şi ne împrospătează elanurile, Cel ce ne poate da şi voinţa şi înfăptuirea după care suspinăm: o Românie liberă, descătuşată pentru totdeauna de rămăşiţele jumătăţii de veac comunist şi de stegarii mincinoşi ai corupţiei actuale…

(«CuvântulRomânesc», ianuarie 1995.)

Din aceeasi categorie