Costache IOANOD
Ce poți tu da pentru pomeni, răspunde? Și pentru parastasul tău cât dai?
Eu dau oricât, că, uite, am de unde, şi-atuncea, tu sau eu ajung în rai?
– Stăpâne, să mă ierți de îndrăzneală, căci dumneata cunoști mai mult ca noi,
dar raiul nu-i pe bani, nu-i pe tocmeală, şi banii-n rai n-ar fi decât gunoi.
Că toți murim, acesta ne e datul, dar iată că ‘naintea lui Hristos,
oricâte pungi aș stăpâni, bogatul nu-i alta doar decât un păcătos!
Și nu s-a dat sub cer decât un Nume, decât o slujbă și decât un vad,
fără iertarea lui Hristos anume, nu poți intra, să știi, decât în iad!
– Mă, pui de rob, nu ți-ai trecut măsura? Te crezi om înțelept și cărturar
c-ai buchisit și tu pe brânci Scriptura, şi te-ai făcut duhovnic din plugar?
Ia cugetă, bătrâne, cum adică, vrei să mă legi cu proștii-ntr-un mănunchi?
Eu, muntele, să-nvăț de la furnică, eu, leul, să mă târâi pe genunchi?
Nu vezi, la răsărit, la soare-apune, la miazănoapte și la miazăzi,
pământ și ape ale cui sunt, spune? Sunt ale tale sau a cui or fi?
– Stăpâne, cât cuprinde-n zări, departe, nimica nu-i al meu, dar nici n-aș vrea.
Că, uite, mie-mi spune-această Carte că eu am mult mai mult ca dumneata.
A dumitale-i brazda asta multă, al dumitale-i bolovanul greu,
a dumitale-i valea, dar ascultă: Privește Cerul, Ceru-ntreg e-al meu!
Aici suntem straini, si casa noastra-i Sus
Aici suntem străini, căci Casa noastră-i Sus;
străini prin lume, prin al Tău Nume ne mântuim, Isus !
Chiar dacă vin furtuni, nu deznădăjduim;
spre zări senine, privind la Tine, cu Tine noi plutim !
Aici ni-e greu acum, dar va-nceta curând;
prin clipe grele, ne-atinşi de rele, noi trecem tot cântând !
Nu vom cârti deloc, oricât am mai răbda
ci-n bucurie, cânta-Ţi-vom Ţie c-avem ocara Ta !
Nu vrem să fim iubiţi unde Tu eşti urât;
ci prin răbdare, purtând ocare, vom suferi oricât !
Dispreţuiţi de toţi, loviţi de toţi, răbdăm;
ne pare bine că noi cu Tine aşa ne-asemănăm !