La izvoarele Luminii:

Adevărul. Proverbe versificate 

Adevărul e Hristos

 

Hristos este Adevãrul… numai cunoștința Sa
te ajutã, adevărul, sã-l poți crede și urma,
cãci nu poți s-ajungi a crede adevãrul pânã când
vei ajunge ca sã-i afli cunoștința-n primul rând.

Fiilor, fiți drepți la suflet, adevãrul sã-l iubiți,
apărați-l todeauna, orice-ar fi sã pãtimiți!
Nu descurajați atuncea când minciuna biruiește,
noru-i nor, curând se duce, soarele pe veci lucește.

Pe minciunã, cât trãiești, nici un ban sã nu plãtești,
dar pe adevãr sã stai tot avutul sa ți-l dai.

Fiilor, viața toată, nici cu cât e-un fir de pãr,
nu v-abateți niciodatã, nu fugiți de adevãr,
c-adevãrul, țineți minte, fiii mei, e un cãțel
care mușcã totdeauna pe acei ce fug de el.

Nu te supãra de rãul care-l suferi în viațã
pentru c-ai lucrat dreptatea și-ai spus adevãru-n fațã.
E mai bine ca sã suferi de la oameni, cã le-ai spus,
decât, dacã nu l-ai spune, sã fii pedepsit de Sus.

Fiii mei, luați aminte la-nțeleapta mea povațã:
adevãrul, totdeauna, oricui spuneți-l pe fațã,
nu-l ascundeți niciodatã nici de fricã, nici de platã,
nici nu-l spuneți pe la spate ori c-o vorbă supãrată –
cã numai spunându-l bine va fi inima-mpãcatã.

Fiul meu, cât adevãrul fi-ți-va-n inimã și-n gurã,
nu te teme niciodatã de întreaga lumii urã,
cãci oricât, întâi, tu fi-vei pe nedrept târât în vinã,
pân-la urmã, adevãrul te va scoate la luminã;
și pe cât de mândrã-i ziua dup-o noapte de furtunã,
tot așa-i și adevãrul înãlțat dupã minciunã.

Adevãru-i bogãția și comoara minunatã
care are-un preț statornic și nu piere niciodatã.
Fericit e totdeauna sufletul cuminte, care
cautã-mbogãțirea sfântã cu comoara asta mare.

Adevãrul, îndrãznește orișicând sã-l spui oricui,
El triumfã totdeauna: crede-n biruința Lui!…

Fiul meu, oricât de falnic duhul rãului ți-apare,
ai curaj sã spui în fațã adevãrul sus și tare!
îndrãznește, nu te teme, și vei birui-n ispitã,
cãci a rãului putere totdeauna-i mãrginitã.

Când simți valul de-asuprire al vrãjmașului hapsân
pentru adevãrul care sfânt tu-l porți curat la sân,
crede, și-ntãrind piciorul, stai la locul tãu stãpân –
apa trece, cã e apã, însã pietrele rãmân!

Leapãdã fãțãrnicia și evlavia deșartã,
adevãrul îl iubește, dar greșelile le iartã!

Mintea care vrea sã afle adevãrul, –  neapãrat
trebuie întîi sã fie curãțitã de pãcat;
cãci o minte întinatã, în fãrãdelegi trãind,
n-o sã vadã niciodatã Adevãrul strãlucind.

Fiul meu, din tot ce-n lume vei privi cu ochii tãi
și din tot ce cu urechea ai s-auzi pe-a vieții cãi
și din tot ce-n al tãu umblet, cu-a ta minte-ai sã-nțelegi,
numai ce e bun pãstreazã și-adevãrul sã-l alegi,
c-adevãrul este aur, sã-l pãstrezi cu grijã bunã,
restu-i pleavã – las’ s-o ducã vânturile ce-o adunã.

Gura zice, vântul duce, mult e-amar, puțin e dulce;
din ce vezi și cercetezi, adevãrul sã-l pãstrezi.

Nu-i prãpastie mai mare ca-ntre-un drept și vremea sa,
cãci ai lui nu pot adesea-l înțelege și urma;
chiar spunând el adevãrul ce târziu se va ivi,
rãutatea și-ngustimea lor i-impiedică-a-l primi,
numai mai târziu, când vine vremea despre care-a spus
oamenii-i cunosc valoarea… dar atunci el s-a dus…

Marii oameni totdeauna greu sunt înțeleși de-ai lor,
cãci ei vãd ce nu vãd alții și trãiesc în viitor,
mulți îi vor urma în urmã, poate mai adânc arând
însã ei au primul merit, de la ei e primul gând,
ei au tras întâia brazdã, de la ei sunt primii pași;
mult s-a spus apoi, ei însã n-au avut înaintași.

Adevãrul și de-aceea poate cã nu place-oricui
cã e gol, fãrã zorzoane – și nu-i râde nimãnui.

Sufletele mari asemeni culmilor înalte sunt,
deseori încinse-n neguri, deseori în ploi și vânt
dar acolo se respirã aerul curat și sfânt.

Adevãrul, ca un meșter, sapã chipul credincios,
greu și dureros adesea, însã pururea frumos.

E mai bunã tulburarea ce dupã-adevãr aduni
decât pacea de pe urma unui umblet cu minciuni.

Mai de preț e Adevãrul spus cu vorbe necioplite
ca minciuna goalã spusã cu cuvinte-mpodobite.

Adevãrul niciodatã nu-i de partea cui se ceartã,
ci-i de partea cui iubește, cui ascultã și cui iartã.

De vrei pâine a avea nu tãrâțe cumpãra.
Adevãrul de-l dorești, cautã-l pânã ce-l gãsești,
nu te mulțumi defel, cu nimic, decât cu el.

Cel ce luptã împotriva Adevãrului în viațã
va ajunge sã-și urascã mântuirea sa pe fațã.

A cunoaște Adevãrul e mai mult decât simțire:
e-a-ntâlni desãvârșirea și-a pãtrunde-o prin trãire.

A cunoaște religiune bine e și nu-i urât,
a cunoaște adevãrul, însã-i mult mai mult de-atât,
cãci pe cât de mult de lunã soarele-i deosebit,
pe atât e-o religiune de-adevãrul cel slãvit.

Fii modest, mereu respectã în tãcere, cât vei fi,
ceea ce nu poți în viațã nici respinge, nici primi.
Nu gândi cã tu știi totul, ci apleacã-te smerit,
adevãrul tot îl știe numai Domnul negreșit.

Numele ce voi mi-l spuneți astãzi, nu-i numele meu,
chipul ce-mi priviți acuma – înțelegeți, nu sunt eu!
Astãzi sunt așa, ieri, altfel: mâine altfel o s-arat,
când n-am sã mai fiu, vedea-veți cum am fost cu-adevãrat.

Adevãru-i lucrul unic ce te face fericit,
cugetul curat pãstrându-ți, fãcând duhul liniștit.
Sã mi-l spunã totdeauna rog pe cei ce mã iubesc
cãci eu nu-l vãd totdeauna – și nu oricând îl doresc.

Eu te voi iubi-n vecie, Adevãrule iubit,
chiar dac-ascultând de tine prea ades am suferit;
chiar de-aș fi mereu – ca astãzi – alungat și prigonit,
eu doresc sã merg cu tine, Adevãrule iubit –
cãci doar când sunt lângã tine cugetul mi-e liniștit.

Fiul meu, alege numai binele adevărat,
tot ce numai pare bine este-adeseori păcat,
căci ce-i bine-ntreg se simte și-l cunoaște duhul tău,
ce doar pare e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău.

Fiul meu, privește totul, dar sã nu culegi din toate
decât adevãrul care sã te lumineze poate.

Abateri au creștinii numai, nu creștinismul, ne-ndoios;
creștin e-acela ce trãiește cum se și cheamã: ca Hristos.

Fiindcã sute de-adevãruri lumea a descoperit,
astãzi nu-L mai recunoaște pe Cel Unul Negreșit,
fiindcã și-a fãcut atâția dumnezei, pentru-adorat,
nu-L mai poate recunoaște azi pe Cel Adevãrat.

Dragostea de adevãr e minunata însușire
care sufletu-l conduce totdeauna spre sfințire.
Cum și nerespectul fațã de-adevãr e calea care
duce sigur la ruinã, la-ntuneric și pierzare.

Atâta Adevãr încape în conștiința orișicui
câtã iubire-i și blândețe și curãție-n viața lui.

Adevãrul sigur spus e cu blândețe permanent,
numai ceea ce-i nesigur e spus dur și violent.

Cei ce-au drag de-nvãțãturã merg din bine în mai bine,
numai ei pe lume lasã drumuri de luminã pline;
cei ce stricã-nvãțãtura sau nu țin s-o și trãiascã
lasã-n urmã întuneric și ruinã sufleteascã.

Adevãrul nu-l ascunde, nici nu-l vinde niciodatã;
cum te porți cu Adevãrul, asta inima ți-aratã.

Cine va iubi-Adevãrul îl va și-apãra oricând
cu curajul cel mai mare și cuvântul cel mai blând;
dar curajul cel mai mare nu-i doar vorba care-o spui
ci-i dovada luminoasã a viețuirii lui.

Adevãrul, Legea Firii Veșnicului Savaot
ca Nelimita Iubirii, biruie și-ntrece tot.
El și-n larg și-nalt pãtrunde strãfunzimi și strãnãlțimi,
când aratã sau ascunde-ale minunilor mulțimi.
Slobozindu-te-ngustimii, dragostei te face sclav,
dãruindu-te mulțimii un erou smerit și brav.

Pe acela care-ți spune Adevãrul, sã-l asculți,
fiindcã oameni sã iubeascã adevãrul nu sunt mulți.

Pe cel frate cu-adevãrul, fã-ți-l frate preaiubit,
cãci, dacã-i rãmâi statornic, te va face fericit.

Nici un fier nu-l bați degeaba, tot se-ndoaie în vreun fel,
pe orice copil învațã-l și-ai sã scoți ceva din el;
și pe orice om îndrumã-l spre-adevãr și spre frumos,
că, oricât de mic ar pare, tot rãmâne un folos.

Traian Dorz, La izvoarele Luminii, Proverbe versificate


Tu, ce ştii a mea gândire

 

 

Tu, ce ştii a mea gândire,
întăreşte-mă mereu,
să nu cad în rătăcire,
dă-mi putere, dă-mi putere, Domnul meu!

Tu ştii câtă necredinţă
este pe acest pământ,
dă-mi putere, dă-mi credinţă,
tot pe Tine, tot pe Tine, să Te cânt!

Tu ştii pe câte căi rele
eu de mic am apucat,
scoate paşii vieţii mele
iar la drumul, iar la drumul, cel curat!

Tu, ce ştii a mea gândire,
mă ajută să Te cânt;
să nu cad în rătăcire,
dă-mi putere, dă-mi putere, Doamne Sfânt.

Din aceeasi categorie
error: Content is protected !!