Ernest Bernea 1939
Omul, prin natura şi condiţia lui, a purtat dealungul vremurilor o luptă dureroasă şi continuă pentru câştigarea unui prisos de bine. În epoca modernă şi contemporană acest bine a fost văzut sub forma civilizaţiei şi a progresului. Singur sau în colectivitate omul s’a străduit în acest sens.
Judecat în roadele sale, astăzi după o îndelungă experimentare, progresul continuu s-a dovedit pe cât de înşelător, pe atât de dăunător. Omul modern a avut o mare sete de mai bine, dar nu s’a aplecat îndeajuns asupra condiţiei şi sensului acestui bine. El a confundat binele cu dorinţa şi plăcerea, l-a confundat cu apetitul. Punctul luminos, creator şi unificator a lipsit. Lumea modernă s’a încrezut prea mult în calitatea naturală a omului, s’a încrezut mai mult decât era necesar în civilizaţie şi progres şi nu a bănuit ce anume înseamnă acestea în împlinirea unui destin uman superior; drumurile s-au deosebit, pentru că deosebite erau idealurile.
Civilizaţia epocii moderne a cultivat o seamă de tendinţe şi aspiraţii care nu întotdeauna au satisfăcut dezvoltarea omului pe căile ce îi erau proprii şi definitorii; aceasta civilizaţie ia creat continuu tot alte nevoi, tot alte bunuri care trebuia să-l satisfacă; dar la cele satisfăcute apar mereu altele care fac cursă la nesfârşit.
Se spune că viaţa omului de azi este complexă, că totul merge către o diversificare a condiţiilor şi mijloacelor, integrându-se acestei diversificări însăşi problema scopurilor.
Să încercăm o lămurire a lucrurilor.
Starea omului de azi nu înseamnă complexitate, ci complicaţie; şi aceasta vine din lupta ce se dă pentru cucerirea sectorului material care a devenit scop în sine şi, într’un anume fel, singura cale a salvării omului. Continua creştere a nevoilor materiale, dezvoltarea lor fără limită a pus omul la dispoziţia unor factori exteriori care i-au ridicat libertatea şi i-au făcut imposibilă realizarea pe plan interior a unei ordini morale(caracterul) şi spirituale, dimensiune definitorie şi păstrătoare a demnităţii umane. Cuceririle materiale ca scop suprem au pus omul sub povara unor date secundare naturii sale şi l-au scos din destinul său spiritual care îi ordona lumea şi viaţa către împlinire.
Educaţia, ea însăşi a fost făcută în raport cu unele valori la modă de natură mai mult materială sau socială. Omul a avut continuu o sete de a progresa, dar unde şi în ce fel? Aici încep deosebirile.
Omul de azi luptă şi el să câştige mai mult bine, dar a redus condiţia şi sensul existenţei sale la nevoile materiale, cultura devenind un fenomen de ornamentaţie şi distracţie, în cel mai bun caz de rafinament.
Atunci când a încercat să depăşească starea dată a gândit totul raportat la oameni, în colectivitate, nu raportat la un sistem de valori care ar satisface condiţia şi destinul său în ce are esenţial şi durabil.
Etica modernă şi-a tras substanţa din întrecerea între oameni şi a satisfăcut formele trecătoare ale modei, care au luat uneori caractere de absolut, absolutul relativului.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi materiale şi a existat numai pe dimensiunea socială, cu atât el a devenit mai puţin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puţin liber. Spiritul său aparent elevat s’a redus şi s’a debilitat. Cucerind tot mai mult în zonele periferice ale existenţei şi renunţând la ceea ce îi era esenţial, renunţând la ceea ce era definitoriu în folosul unor podoabe şi artificii, el şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi tărie.
Viaţa spirituală a omului a avut toate aparenţele unei adevărate creşteri, dar în realitate s’a produs o sărăcire; lipsit de o cuprindere a întregului, de un principiu ordonator, supus unor date efemere, această viaţă nu a putut fi creştere organică, firească şi logică deodată, ci o adunare, o adăugire cantitativă continuă.
Atunci când a intervenit o ordonare, aceasta s’a produs printr-o constrângere care a redus la minimum cugetul şi universul nostru moral; aşa a aparut abstracţionismul, o gravă maladie a secolului pe care îl trăim, mai gravă în politică decât în ştiinţă sau artă.
A fi o fiinţă complexă nu este în sine o stare rea, ci dimpotrivă. Omul este o astfel de fiinţă cu multimple dimensiuni şi funcţiuni. De aceea natura lui implică o creştere organică, de mare amplitudine şi profunzime, în primul rând a datelor esenţiale, a stâlpilor vieţii sale morale. Altfel ajungem la tipul omului modern contemporan nouă, omul redus şi descentrat.
Povara trufiei, povara propriilor creaţii ale omului, povara combinaţiilor şi construcţiilor utopice ale aşa-zisului progress civilizator, apasă greu asupra lumii contemporane.
Omul de azi confundă complexitatea cu complicaţia; acesta este numele adevărat al stării sale interioare şi sociale. De aceea este atât de greu de satisfăcut, de aceea este atât de nefericit. Omul despre care vorbim este mereu nemulţumit, mereu ridicat împotriva condiţiilor existente şi a vieţii însăşi.
În setea sa de progres şi civilizaţie materială omul s’a descentrat şi risipit; dând o deosebită atenţie unor condiţii şi aspiraţii situate la periferia naturii şi destinului său, acest om s’a supus de bună voe unor condiţii care şi dacă existau nu-i aparţineau în mod esenţial şi definitoriu; el s’a construit înfruntând legile fiinţei sale morale şi spirituale. Sufletul său orgolios s’a împodobit nefiresc, a făcut operă de ornamentaţie şi într’un effort disperat a luptat să iasă din făgaşul destinului propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe la poziţia materialistă în faţa lumii şi vieţii, să înlăture podoabele iluzorii ale modernismului pentru a-şi putea regăsi echilibrul şi fructifica datele originare esenţiale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renunţare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” a unui Jean Jaques Rousseau, ci de o considerare şi valorificare a ceea ce constitue fundamental şi plural condiţia noastră de oameni.
Ce anume înseamnă pentru noi o întoarcere? Înseamnă renunţare la deruta materialist care dezumanizează, renunţare la tot ceea ce duce la resentiment şi negaţie.
Ce înseamnă progres? Înseamnă dezvoltare, înseamnă creştere din sâmburele generator al fiinţei, înseamnă, în limita superioară, înflorire; aceasta înseamnă a fi om adevărat şi întreg, a fi distins şi civilizat: înflorire.
Să ajungi să-ţi exprimi esenţa, aceasta este scopul superiorităţii tale de om. Nu întoarcere, deci, şi nici oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aici se situează simplitatea; simplitatea este starea morală a omului ce se mişcă esenţial şi sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca şi în estetică, înseamnă linie mare, trăsătură esenţială şi definitorie. Liniile mari dau chipul făpturii, liniile mari constitue şi aduc definirea.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară ideii de început, de principiu, adică de Dumnezeu.
De aceea Biblia, cartea simplităţii şi a permanenţelor, ne vorbeşte de simplitate în legatură cu copilul şi profetul.
Îndepărtând poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului echilibrul interior, îi dă putere şi o mare stăpânire de sine.
Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber în faţa elementelor adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa în plin şi esenţial; o trăieşte astfel pentru că rămâne în ea, nu în artificiu.
Simplitatea dă siguranţă şi certitudine interioară, dă putere de depăşire a contingenţelor şi evită vițiul. Pe calea simplităţii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de posibilităţi se deschid; firescul şi armonia ei ne fac să experimentăm o stare plină de prospeţime şi înţeles, aceea a orizontului deschis. Sensul lucrurilor şi al vieţii este prins mai uşor şi adevărat de către omul simplu decât de omul complicat, deoarece primul păstrează legătura directă cu izvoarele şi are, totodată, puterea să distingă şi să înţeleagă datele aparente şi ascunse ale realităţii.
A fi simplu înseamnă a exista în viaţă şi a exista în viaţă înseamnă a-i trăi şi cuceri sensul; sensul vieţii nu poate fi prins situându-ne în afara ei, mergând mânaţi de instincte sau călcând drumul artificiilor noastre mentale.
Omul simplu trăieşte imediatul înconjurător, dar cu ochii deschişi distanţelor mari ale lumii.
Prin aceste elemente şi înfăţişări ale simplităţii, înţelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască o viaţă de echilibru şi armonie, de profundă umanitate.
Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni neînţelese de acei ce judecă după criteriile cantitative exterioare ale lumii moderne.
Eliberat de poveri inutile şi periferice atât de copleşitoare lumii noastre, omul poate reuşi să cucerească adâncimile condiţiei sale şi să-şi manifeste creator umanitatea; cugetul şi fapta sa nu sânt legate de lucruri întâmplătoare, ci de datele sigure şi semnificative ale vieţii.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi puterea de creaţie pe care o câştigă omul.
Virtuos al simplităţii, omul există şi se manifestă ca o făptură vie, originară, de o mare plinătate şi echilibru interior, de o largă deschidere a spiritului către realizarea unei atitudini afirmative în faţa vieţii.
1939 Ernest Bernea