În prag de nou mileniu

Sergiu Grossu

Apostolul Pavel, presimţindu-şi aproape „clipa plecării”, scrie ucenicului iubit: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit aler­garea, am păzit credinţa” (2 Timotei, 4. 7-5).Destăinuirea aceasta – care reprezintă însuşi sensul adevărat al vieţii, în întreita sa realizare: luptă, alergare, credinţă – ne îndeamnă, parcă, în prag de an nou şi de nou mileniu, să ne verificăm zilnic adâncurile sufleteşti, întrebându-ne:

Astăzi ce-am făcut? Am luptat suficient şi lupta mea a fost „lupta cea bună”? Am alergat, în vederea împlinirii unui comandament evanghelic, şi alergarea mi-am isprăvit-o, sau am rămas la jumătatea drumului? Am fost tot tim­pul, de-a lungul celor 365 de zile ale anului care s-a scurs, un creştin autentic, respectiv „am păzit credinţa” în Dumnezeu şi în posibilitatea renaşterii spirituale a ţării mele?

      In general cei mai mulţi dintre noi, datorită faptului că frecven­tăm biserica, ne vedem morali, fără nici o vină, plini de suficienţă, deplin satisfăcuţi de conduita noastră „creştină” şi nu vrem să ţinem cont de poruncile lui Hristos, continuând să ne hrănim cu nădejdile înşelătoare ale unei certitudini ipotetice. Adăpostiţi sub baldachinul ipocriziei religioase, ignorăm nelegiuirile pe care le dă în vileag Sfânta Scriptură (de pildă, profetul Isaia, 59.1-14) şi nu ne întrebăm cu cutremur de inimă, dacă nu cumva şi buzele noastre au rostit minciuni, zămislind răul şi născând dihonii, ca unii care ne-am bizuit pe lucruri deşarte. Dacă nu cumva picioarele noastre au alergat spre rău, iar cu gândurile am semănat prăpădul

Şi nimicirea pe drumurile rătăcirii morale, apucând pe cărări sucite şi necunoscând calea păcii, a înţelegerii inter-confesionale şi-a înfrăţirii creatoare de orizonturi măreţe. Dacă nu cumva am bâjbâit „ca nişte orbi de-a lungul unui zid”, poticnindu-ne „ziua-n amiaza mare, ca noaptea”, mormăind „ca nişte urşi” sau văitându-ne „ca nişte porumbei”, în ce priveşte problemele naţionale şi duhovni­ceşti ale României post-ceauşiste, fără ca să mai aşteptăm, fără ca să mai luptăm şi să mai credem în învierea de mâine a Neamului.

Isus nu S-a născut în ieslea Betleemului şi n-a murit pe lemnul Crucii ca noi să mai purtăm, în străfundurile noastre neconvertite, peşteri de tâlhari, cătuşe şi neguri de păcat. El nu poate accepta ca noi să furăm glorii, să ucidem speranţe, să preacurvim cu trupul, cu mintea sau cu sufletul; să aducem tămâie lui Baal (adică dum­nezeului filosofilor şi al savanţilor, detestat de Blaise Pascal), con-siderându-ne, totuşi, în pofida registrului negativ de mai sus, creştini sadea şi susţinători ai Bisericii. Domnul ne vrea slobozi, curăţiţi de tină, transformaţi în copii ai Luminii şi în temple ale Duhului Sfânt. El doreşte să devenim fiinţe noi, cetăţeni ai împă­răţiei şi împreună lucrători cu El, întru proslăvirea numelui Său pe pământ şi îndumnezeirea pământului din care ne tragem rădăcinile şi care mai este, încă, terfelit de forţele Urii şi ale întunericului.

Se cuvine, deci, să ne întrebăm, măcar acum, la începutul anu­lui: Ce trebuie să facem? Răspunsul este simplu şi categoric pen­tru Apostolul Neamurilor: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu” (Efeseni, 4.22-24).

Fiindcă tot el ne asigură: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă: cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi” (2 Corinteni, 5.17).

Râvna după o schimbare radicală a vieţii (când ne recunoaştem starea de culpabilitate, de păcat, şi inutilitatea eforturilor noastre anterioare înnoirii), râvna aceasta este întru totul normală şi logică. Ea ne împinge să cerem de Sus, de la Părintele Luminilor, har şi binecuvântare, ca să putem vieţui în conformitate cu demnitatea recomandată de Cuvântul lui Dumnezeu.

Mântuitorul a spus: „Vă dau o poruncă nouă”. Or, pentru împli­nirea unei noi porunci trebuie oameni noi, făpturi înnoite, precum îi revela Domnul Iisus lui Nicodim imperativul Evangheliei: „Tre­buie să vă naşteţi din nou!” (Ioan, 3.7). Trebuie, cu alte cuvinte, altoită o ramură nouă pe trunchiul putregăit al fiinţei noastre măci­nată de păcat. Trebuie altoită o fire nouă, deoarece, aşa cum citim în epistola către Romani, „nimic bun nu locuieşte în firea mea pământească”. în afară de Hristos nu există viaţă spirituală. Omul cel vechi, omul cărnii şi-al turpitudinii, nu poate fi îndreptat nici îmbunătăţit. El trebuie înnoit pe de-a întregul. Căci prin botezul în moartea Lui, ne învaţă Pavel, „am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani, 6.4.).

În această „viaţă nouă”, trupul păcatului este dezbrăcat de pute­rea lui, în aşa fel ca „să nu mai fim robi păcatului”. Căci acolo unde mai stăruie starea de robie, nu poate fi vorba de viaţă nouă. Nu o parte, numai, din fiinţa noastră se înnoieşte, ci – după cum am subliniat deja – „toate lucrurile s-au făcut noi”. Nu intră în dis­cuţie o acţiune viitoare, mai mult sau mai puţin posibilă. Adică nu ni se spune „se vor face noi”, ci suntem pur şi simplu avertizaţi că „s-au făcut noi”. Că înnoirea noastră s-a realizat în Isus Hristos, prin mijlocirea atotbiruitoare a Duhului Sfânt. La suflarea Vântu­lui ceresc, dacă stăm cu uşa sufletului larg deschisă, viaţa care intră în noi este o viaţă nouă, fiindcă este viaţa lui Iisus. Şi viaţa aceas­ta, fascinantă şi unică, se dezvoltă, domină şi fortifică interioritatea noastră nevolnică, prin răsturnarea vechilor valori, prin reface­rea integrală a bolţilor surpate.

Certitudinea înnoirii va deschide orizonturi nebănuite oricărui suflet de creştin român, inoculându-i tăria crezămintelor alese şi păstrându-1  în învălmăşeala începutului de veac şi de mileniu – senin şi pur, chiar dacă împrejurările istorice se arată, până-n pre­zent, defavorabile.

Facă Domnul ca această certitudine salutară să ne mângâie, să ne înflăcăreze şi să ne îmbogăţească „omul dinlăuntru”, sau, ca să folosesc o altă formulă nou-testamentară, „omul ascuns al inimii”, pregătind o nouă şi surprinzătoare dimensiune morală pământului românesc.

În noul an care începe şi pe care îl vrem aducător de mari trans­formări sociale, să ne lăsăm legănaţi de melodia Răscumpărării, în hamacul inefabil al iubirii lui Dumnezeu, având înscrise, pe tăbliţa nădejdii, sfântul îndemn paulin: „Ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn… Noaptea aproa­pe a trecut, se apropie ziua” (Romani, 13.11-12).

Un îndemn mai actual ca oricând!

 («Curierul Românesc», nr. 12, decembrie 1999)