Traiește ca și cum Histos ar fi murit ieri,
ar fi înviat din morti azi și s-ar intoarce mâine.

Eu nu vreau să mor în lupte

Profeţii, suflete vizionare şi nobile,  sunt condamnaţi să lupte şi să meargă jertfindu-se

Eu nu vreau să nu mor în lupte
Şi nici să gem, oriunde-aş sta,
Ci vreau cu cât mai multe roade
S-ajung la biruinţa Ta;

Şi nu vreau să nu dau tot preţul
Cu care simt că sunt dator,
Ci vreau senin să-Ţi fiu, Isuse,
În clipa-n care am să mor.

În toate generaţiile, profeţii neamurilor, aducând solii care-şi aveau rădăcina în trecut, tulpina în prezent, iar ramurile în viitor, au avut de întâmpinat şi de luptat întotdeauna cu inerţia celor de jos şi împotrivirea celor de sus. Atât unii, cât şi ceilalţi erau tulburaţi în comoditatea şi în obişnuitul lor.

Neamul nostru şi vremea noastră îşi aveau în părintele Iosif şi în Oastea Domnului profetul lor. Lucrarea aceasta şi omul acesta veniseră cu o solie şi cu un adevăr deosebit de la Dumnezeu. Acest adevăr fusese nedescifrat până acum, fiindcă solia era neobişnuită şi mesajul era divin.

Înţelepciunea Tatălui Ceresc faţă de poporul nostru găsise că a venit vremea să Se îndure de suferinţele de veacuri ale înaintaşilor noştri şi dorea să aducă urmaşilor acestora – odată cu dezrobirea naţională – şi dezrobirea sufletească.

Războiul care se termina în 1918 trebuia să aducă poporului nostru independenţa trupească, iar războiul duhovnicesc care începea îndată după aceea, prin Oastea Domnului, trebuia să ne aducă în final independenţa cea sufletească.

Dar, după cum au trebuit să treacă atâtea veacuri şi lupte, atâţia martiri şi atâtea jertfe până când să se nască şi să se fermenteze în poporul nostru conştiinţa naţională care să-l ducă la independenţa sa, tot aşa se vede că vor mai trebui poate mai multe lupte, mai mulţi martiri şi mai multe jertfe din partea luptătorilor Evangheliei, până când să se ajungă aici şi la trezirea şi formarea conştiinţei naţionale evanghelice.

Marile idei şi adevăruri cer adesea un lung proces de dospire, iar fiii acestor idei şi ai acestor adevăruri sunt aluatul şi fermenţii acestora, puşi în frământătura popoarelor spre a le dospi şi pregăti gloatele lor pentru ceasul şi felul marilor împliniri ale istoriei acestora.

Dar fermenţii acestui aluat, acele suflete vizionare şi nobile care descifrează viitorul cu mult înaintea gloatei, sunt condamnaţi întotdeauna să lupte şi să meargă jertfindu-se pentru dospirea marilor idei şi coacerea acelor gloate, în frământătura cărora sunt.

Oastea Domnului este aluatul evanghelic şi înnoitor pus de Dumnezeu în frământătura rece şi moartă a decăderii noastre sociale şi a formalismului nostru religios. Fiecare ostaş, ca un ferment viu şi lucrător, trebuie să lupte ca să antreneze la viaţă şi la rod grămada cea mare şi moartă din jurul său.

Desigur, soarta noastră este să ne dospim, asemenea fermenţilor vii din aluatul salvator, pentru o cât mai grabnică şi mai deplină dospire a frământăturii în care suntem puşi. Aceasta este şi datoria şi scopul nostru, pentru care ne-a făcut şi ne-a rânduit Dumnezeu.

Dar a ne jertfi total şi frumos nu este până la urmă un merit, deşi este şi aceasta. Ci este rostul şi datoria, sensul şi frumuseţea vieţii noastre de fermenţi.

Conştiinţa misiunii noastre se trezea şi se forma tot mai frumos. Datoria noastră ne-o vedeam din ce în ce tot mai mulţi şi mai clar, dar şi greutatea muncii tot aşa. Pentru că noi avem aici poate că munca cea mai grea, decât a tuturor celor care trebuie să lucreze în alte popoare şi în alte părţi.

Poporul nostru fiind atâtea secole subjugat, a avut cel mai greu de îndurat jugul robiei. Şi s-a ales cu cele mai urâte influenţe şi obiceiuri. Obiceiurile păgâneşti de la prilejurile noastre religioase – cu jocuri, băuturi şi figuri sălbatice – de la popoarele păgâne, care ne-au stăpânit, le-am învăţat. Patima fumatului, a minciunii şi a înşelării, la fel. Pentru că stăpânii fiind răi, zgârciţi şi nedrepţi, bieţii robi n-au avut decât atunci când au furat, au minţit şi au înşelat, după cum spune proverbul: “Stăpânul zgârcit îşi învaţă sluga hoţ”.

Iar stările acestea de lucru dăinuind sute de ani, desigur şi deprinderile aduse de ele s-au adâncit şi s-au înrădăcinat peste măsură de puternic în mintea multora. Şi la dezrădăcinarea tuturor acestor rele şi ale altora, eram chemaţi noi să muncim şi să luptăm, prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu şi prin aducerea tuturor sufletelor până la naşterea din nou. Lucrarea aceasta uriaşă şi adâncă trebuie făcută nu numai cu toată societatea noastră, ci cu fiecare ins în parte. Trupul neamului va fi sănătos pe deplin numai atunci când fiecare celulă va fi primenită, însănătoşindu-se.

Acest adevăr necesar îl vedeau mulţi, dar că această însănătoşire nu se poate face decât prin Hristos, prin minunea naşterii din nou în El, aceasta n-o vedeau decât foarte puţini. Şi nu încerca să facă pe viu decât Oastea Domnului şi profetul ei, părintele Iosif Trifa.

Credinţa noastră bună şi străbună avea nevoie de aceeaşi transformare, pentru că aceleaşi stăpâniri nedrepte întunecaseră prin trăirile lor păgâneşti şi bunele şi străbunele noastre obiceiuri creştine.

Strămoşii noştri, colonialiştii romani, fuseseră exilaţi aici tocmai pentru zelul şi dragostea lor creştină. Familiile întemeiate de ei, desigur că la început au fost însufleţite de cea mai sfântă ascultare şi trăire evanghelică în Duhul Sfânt. Dar vrăjmaşii stăpânitori au făcut totul ca bunele lor obiceiuri de la botezuri, de la nunţi, de la aniversări sau înmormântări să fie păgânizate. Şi în cea mai mare parte au reuşit. Astfel că astăzi toate acestea sunt otrăvite cu băuturi şi spurcate cu desfrâuri.

Toată credinţa noastră trebuie încreştinată.

Toată viaţa noastră bisericească trebuie înnoită şi evanghelizată.

Trebuie făcut un salt sfânt peste cei o mie cinci sute de ani, până la vremurile creştine ale primilor noştri părinţi, spre a ne uni cu credinţa lor, spre a ne regăsi adevărata noastră identitate de la naşterea creştină a poporului nostru.

Asta era şi este chemată să o facă Oastea Domnului care este şi trebuie să fie sarea evanghelică a pământului românesc. Lumina cerească a vieţii noastre duhovniceşti.

Primejdiile şi ameninţările de tot felul prin care trebuia să ne facem munca aceasta a noastră atât de frumoasă, dar şi atât de grea, ne împingeau mereu la rugăciunea cea mai fierbinte şi înlăcrimată. Ori de câte ori puteam găsi un răgaz, ne adunam doi-trei pe unde puteam şi îngenunchiam în cele mai puternice rugăciuni şi cereri către Domnul Dumnezeu, pentru ajutorul şi izbânda de care aveam nevoie în mijlocul tuturor marilor frământări şi lupte prin care treceam.

Regăsisem astfel iarăşi fericita mea nevoie de părtăşie şi setea mea după ea, din primii ani ai intimităţii mele cu Domnul în post şi rugăciune. O, ce binefăcătoare sunt încercările pentru credinţa noastră! Cu părintele mă rugam la sanatoriu, dimineaţa şi seara, când ne întâlneam şi ne despărţeam. Cu fratele Ioan Marini mă rugam acasă, iar cu ceilalţi, uneori, retraşi prin magazia de tipărituri, printre baloturi şi stive de cărţi şi Biblii – cu genunchii pe cimentul gol. Puterea pe care o primeam, totdeauna era înălţătoare şi liniştită.

Viaţa de post şi rugăciune ne ridica şi ne păstra totdeauna în stări de mare har, de încredere şi inspiraţie, completând toate lipsurile de tot felul pe care le aveam.

Harul lui Dumnezeu a lucrat atunci prin toate aceste mijloace la creşterea, la maturizarea şi la iniţierea noastră, în aşa fel că, deşi eram doar nişte copii în toate privinţele, totuşi lucrul pe care Duhul Sfânt îl făcea prin noi, purta pecetea unei seriozităţi şi vrednicii de care se putea folosi atât de frumos Domnul şi cauza Evangheliei Sale. Din toate părţile primeam multe încurajări în lupta noastră dreaptă şi inegală cu toţi potrivnicii care ne prigoneau. Multe ziare şi reviste din ţară apreciau în felul cel mai înalt eforturile noastre şi ne apărau dreptatea pentru care luptam.

Am văzut atunci un alt mare adevăr – şi anume că în lumea asta mai sunt foarte mulţi oameni  cinstiţi, care, atunci când văd o nedreptate, nu se lasă înfruntaţi nici de asupritorul prigonitor, nici de relaţiile lui lumeşti, oricât de mari ar fi acestea, ci chiar şi cu riscul de a suferi ceva pentru atitudinea lor, sar în ajutorul celui asuprit şi în apărarea celui drept, osândindu-l pe asupritor.

Traian Dorz – Hristos, mărturia mea

Din aceeasi categorie