vor rămâne formele fără Viaţă, oameni, biserici şi adunări fără naşterea din nou, fără Hristos.
Traian Dorz
În lucrarea cea tainică şi sfântă a lui Dumnezeu noi nu suntem singuratici, ci uniţi cu alţii, ca nişte mădulare în trup, după cum este scris… “Sunteţi mădulare unii altora…” Şi după cum în trup există un echilibru fără de care n-ar fi cu putinţă viaţa, tot aşa în Tainicul Trup al lui Hristos, care este Biserica Lui cea Vie, este nevoie să fie şi să se păstreze mereu un echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie mai tari.
Dacă unele sunt bolnave, trebuie ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai uşurate, trebuie ca altele să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nici o povară, trebuie ca celălalt umăr să poarte două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie alţii care să ispăşească. Spune sfântul Pavel: “Cine cade şi eu să nu ard?”
— Dar de ce să arzi tu, sfinte Pavele, şi să nu ardă acela care cade?
— Pentru că lui nu-i pasă, el nu simte. Dar Duhul Sfânt, care veghează asupra întregului Trup al lui Hristos, trebuie să restabilească echilibrul, spre a nu se prăbuşi totul…
Mai zice sfântul Pavel: “… şi în trupul meu împlinesc (prin suferinţa mea) ceea ce mai lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica…”
Dacă n-ar fi aşa, organismul bolnav, rămas fără anticorpii care să lupte cu microbul pătruns în el, ar fi cuprins total de moartea şi putrefacţia datorită păcatului. (Aceasta este şi chemarea, mărturia şi lucrarea Oastei Domnului în Biserica şi Neamul nostru)
Când nu mai este un Avraam care să mijlocească în rugăciune, atunci Sodoma arde şi Gomora piere. Când nu mai este nimeni care să se roage şi să sufere pentru iertarea celorlalţi, atunci pierzarea se prăbuşeşte peste toţi.
De aceea trebuie să fie suferinţă în unii, pentru că sunt păcate în alţii. Când pe o parte a cântarului se pune o greutate, trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să se pună contrariul ei, care s-o ridice. De aceea când unii prea râd, trebuie ca alţii să prea plângă. Când unii se îmbuibă, trebuie ca alţii să postească. Dacă unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alţii să se roage şi noaptea. Când unii nu fac nimic pentru Domnul, alţii trebuie să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alţii să se înfrâneze de la toate…
O, dacă fiecare mădular din Biserică şi-ar face datoria lui, cu cât le-ar fi mai uşor acelora care trebuie să facă şi partea altora, purtând prea greu şi plângând prea mult. Şi până când va fi o speranţă pentru toţi – acesta va fi mereu felul de lucru al Harului lui Dumnezeu. Doar atunci când Harul va renunţa la organismul decăzut, atunci cei nevinovaţi vor fi luaţi spre a nu mai suferi pentru cei nepăsători şi cei neprihăniţi ca să nu se mai chinuiască pentru cei lepădaţi. Cred că ceasul acela va fi ultimul din viaţa lumii şi din a Bisericii. După aceasta nu va mai fi nici o nădejde de mântuire pentru nimeni. Ca pentru Sodoma, după plecarea lui Lot. Ca pentru fecioarele nechibzuite după luarea celor înţelepte.
O, la ce fenomen înfricoşător asistăm noi astăzi văzând împuţinarea celor neprihăniţi din adunările şi bisericile creştine şi înmulţirea păcatului în ele… Cum să nu te temi, gândindu-te că în curând aceşti puţini – care se tot jertfesc pentru ceilalţi ce tot păcătuiesc – vor fi luaţi dintr-o dată. Iar trupul infectat prea adânc de păcat, să fie lăsat total pradă morţii şi pierzării? Cum să nu te temi de clipa când Dumnezeul Cel Drept nu-i va mai lăsa pe cei drepţi să mai sufere pentru cei nedrepţi. Şi pe cei nevinovaţi pentru cei ticăloşi?!
Are şi bunătatea o măsură şi are şi neascultarea de Dumnezeu o limită.
Când acestea vor fi atinse, atunci cântarul se va prăbuşi, harul se va lua, sfârşitul se va produce. Poate să nu se ia atunci Biblia, dacă a fost luată înţelegerea ei curată, nimeni nu va mai afla în ea unitatea, ci numai dezbinarea. Nu va mai afla pacea, ci numai certurile. Nu va mai afla mântuirea, ci numai osânda.
Poate să nu se ia atunci adunarea sau biserica, dar dacă s-a luat viaţa Duhului, vor rămâne cojile fără miez, formele fără viaţă, candelele fără lumină, omenirea fără Hristos. Ca să bâjbâie apoi veşnic după Harul pe care L-au batjocorit când L-au avut.
După aceea au să se roage de munţi ca să cadă peste ei, ori de morminte să li se deschidă, ori de moarte ca să poată muri, dar nu vor putea.
Traian Dorz din Hristos mărturia mea
Nu suntem noi Calea sfântă
Nu suntem noi Calea sfântă
Calea care duce-n sus.
Noi suntem doar călătorii,
însă Calea e ISUS!
Isus, Isus, însă Calea e ISUS!
Isus, Isus, toate-acestea sunt ISUS!