Chemarea la unitate

Sergiu Grossu

Idealul vieţii creştine este perfecta unitate a credincioşilor care alcătuiesc Biserica lui Hristos. Nu starea de vrăjmăşie, nici de indiferenţă, ci starea de participare a unuia la viaţa celuilalt, de cooperare, pentru ca toţi creştinii , să fie una”, adică să alcătuiască „un singur trup”, să devină „o inimă şi un suflet” (FAPTE, 4. 32). De aceea Sf. Pavel insistă asupra chemării la unitate, când le spu­ne Corintenilor: „Să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire” (1 CORINTENI, 1. 10). Din păcate, istoria creştinis­mului ne arată cât de dificilă este realizarea unităţii la care este chemată Ecclesia şi cât de vinovaţi sunt înaintea lui Dumnezeu conducătorii nenumăratelor confesiuni, incapabile să lupte lao­laltă, într-o unică, uriaşă, clocotitoare răbufnire de energii umane împreunate, împotriva Răului care macină acest sfârşit de veac şi de mileniu.

Să ne înţelegem. Mişcarea ecumenică a eşuat în opera de unifi­care a Bisericilor creştine, care continuă să se menţină ostile, into­lerante, concurente, chiar şi-n ţările abia ieşite de sub apăsarea totalitarismului comunist, cum este România. Nu s-a putut realiza mult aşteptata îmbrăţişare ecleziastică nici măcar în domeniul acţiu­nilor practice, în lupta cu „nevoile grabnice”, lăsate ca moştenire de orânduirea înlăturată, la noi, de Revoluţia din Decembrie 1989.

Deoarece, în privinţa misionarismului, s-a luptat şi se luptă, încă, în spirit confesional, cu metode confesionale, cu păstrarea unor bariere doar teoretic escaladate, însă menţinute, de fapt, vii şi

Insurmontabile în adâncurile peticite ale unor ierarhi şi pastori, care şi-au zidit lucrarea religioasă nu pe Piatra din capul unghiului, ci pe temelia de paie a mentalităţii lor confesionale. Care, deşi porniţi spre Canaan, în inimile lor s-au întors şi se întorc, mereu, „spre Egipt” (FAPTE, 7. 39), aducând jertfa „viţelului de aur” al Bisericii lor şi omiţând viaţa de jertfă şi combustie, închinată unei societăţi în declin moral şi religios.

„Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu”, ne avertizează Domnul (LUCA, 9. 62). Un front al unităţii creştine, indispensabil în lupta pentru transformarea pământului românesc, nu va putea lua fiinţă, câtă vreme mişcările şi asociaţiile confesionale mai privesc înapoi; câtă vreme Bisericile trăiesc în obsesia unui trecut de sciziune şi de controverse duşmănoase, reactualizând vechile răni şi scormonind în spuza orgoliului şi a autopreţuirii exagerate. Un singur lucru ni se cere, în vederea triumfului: „Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte…” (FILIPENI, 3. 13-15). Uitând ruşinoasele vremi ale neînţelegerii dintre copiii lui Dumnezeu şi orientându-ne spre viitorul unei posibile unităţi creştine, în aler­garea noastră „spre ţintă”, care a fost şi rămâne înnoirea societăţii în care trăim, mântuirea Neamului descreştinat în perioada celor patru decenii de ateism marxist-leninist.

Să alergăm înainte, “spre ţintă”. Iar ţinta să fie aceeaşi pentru toţi: aproapele, societatea românească, Neamul nostru „căzut între tâlhari”, întocmai nenorocitului din parabola Samariteanului milostiv. Să uităm staulele” care ne-au făcut de râs, Ridurile de despărţire” care ne-au înstrăinat şi „munţii” unor interese şi privi­legii confesionale, care încă ne mai despart. Şi să dăm ascultare admonestării biblice: ,Domnul se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă dacă este vreunul care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici…” (PSALMUL 14. 1-3).

Da, nu este nici o Biserică – nici una măcar – care să nu pă­lească în faţa adevărului acestui verdict implacabil. Deoarece con­ducătorii de culte „s-au rătăcit”, îmbucătăţind „trupul lui Hristos”. Gândul le era să-şi organizeze noua confesiune, creată de ei, şi sa se împăuneze cu noua, obscura, aproximativa interpretare a unor principii clare şi veşnice, axate pe unitatea desăvârşită a creş­tinătăţii. Nu s-au zbătut să înlăture ceea ce desparte, ca să umble la fel.  “Lucrurile”, care din punct de vedere confesional „erau câşti­guri”, n-au fost socotite „ca o pierdere”, după formula Apostolului (FILIPENI, 3. 7-8), în anemica desfăşurare a activităţii misionare. Ortodocşi şi catolici, luterani şi calvinişti, baptişti şi penticostali, adventişti şi tudorişti s-au încăpăţânat să păstreze diferenţierile confesionale şi n-au pierdut „din pricina lui Hristos” toate mărun­ţişurile cultului care i-au împins la o activitate religioasă fără efec­te palpabile substanţiale pe plan social. N-au socotit aceste dife­renţieri neîndreptăţite „ca un gunoi”, în comparaţia cu „preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus” şi-al biruinţei cauzei creştine în ţara noastră.

Numai unitatea desăvârşită a comunităţilor creştine din Româ­nia va găsi soluţiile cele mai potrivite în tot ce este putred şi strigă­tor la cer, întărind lupta cea bună a credinţei şi infiltrându-i seri­ozitatea, rezistenţa, continuitatea şi măreţia lucrării lui Dumnezeu. Numai înfrăţirea reală a tuturor Bisericilor va sili lumea agnosti­cilor şi-a ateilor înveteraţi să creadă în Iisus Hristos şi să aştepte, din partea Evangheliei Lui, schimbările şi înălţările de care este atâta nevoie.

(«Cuvântul Românesc», septembrie 1995)