Traiește ca și cum Histos ar fi murit ieri,
ar fi înviat din morti azi și s-ar intoarce mâine.

Care este porunca cea mai mare?

Pr.Iosif Trifa

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Isus că „se cuprind toată legea şi prorocii”.

În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ.

Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui.

Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru apostolul Ioan în cuvintele: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”

(I Ioan 4:10-11).

„Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.”

(I Ioan 4:8).

Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Isus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă.

Ca pe un testament a lăsat Isus Mântuitorul apostolilor Săi cuvintele: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

(Ioan 13, 34-35).

Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă,  „iubirea aproa­pelui”, oricine ar fi el.

În legea lui Moise, iubirea era închisă între hotarele „fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi – şi trebuia chiar – urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.

Isus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri.

Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina Vieţii.

Isus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta.

Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi creştini. Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că  „stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet.

Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte.”

(Faptele Apostolilor 2:42, 4:32).

Însă durere: din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină s-a tot răcit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină.

Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă.

S‑a împlinit parcă profeţia Scripturilor: „Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii, şi nora împotriva soacrei.”

(Luca 12:53).

De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.”

(I Ioan 4:8).

Creştinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Isus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor.

Dumnezeu este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii şi, când ai aflat cu adevărat acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină.

Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? ”

(I Ioan 4:20)

Cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos şi de aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru.

O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea numai atunci când ţi-ai pus via­ţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului.

Numai căzut şi îngenuncheat la picioarele Crucii Lui poţi câştiga acea dragoste sfântă „care toate le sufere”, precum şi Isus cel răstignit le-a suferit, toate le rabdă, precum şi El le‑a răbdat.

Aici poţi câştiga dragostea cea adevărată care „este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea care nu pizmuieşte; dragostea care nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de Adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea care nu va pieri niciodată.”

(I Corinteni 13).

Dragă cititorule, pe vreme de iarnă, frigul te apropie de foc. Bagă de seamă că lemnele ce ard în foc sunt şi ele o predică minunată despre dragostea creştină. De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este aşadar altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o şi, când le aprindem, ne-o dă nouă.

În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc.

Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea sfântă a Fiului Său.

Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şi noi mai departe aşa cum lemnele dau căldura mai departe.

O, ce lucru fioros se vede în lumea de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic.

Toată firea cea necuvântătoare ne dă nouă darurile primite de Sus. Pământul ne dă ploaia în formă de izvoare şi fântâni, ogoarele ne dau pâinea cea coaptă din darul Cerului de Sus, pomii ne dau poamele, numai omul, cel ce e făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, numai omul, cel ce soarbe neîncetat iertare, milă şi iubire cerească, dă numai ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc.

Ne mustră şi firea, creaţia cea neînsufleţită !

Isus Mântuitorul nostru a zis: „ Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”

(Ioan 13:35).

Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul în zilele noastre. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai evanghelia iubirii de oameni.

Evanghelia iubirii creştine încă nu s-a sălăşluit pe pământul acesta udat de sângele şi ura atâtor războaie şi răzbunări.

Evanghelia iubirii şi împărăţia lui Dumnezeu va veni în viitor, în veşnicia cu Domnul Isus.

Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!”, zicea Isus.

(Luca 12, 49).

Acest foc este Focul dragostei creştine, pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, şi să aprindem cu el şi pe alţii.

Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest Foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decât cu dragostea evanghelică, roada Duhului Sfânt din cel născut din nou.

Despre David proorocul spune Biblia că liniştea cu cântecele harfei sale furia împăratului lui Israel, Saul.

Cântecul cel dulce al dragostei creştine mângâie, linişteşte şi azi – mai mult ca orice – sufletele lumii întregi tulburate de valurile urii.

Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce.

 Ostaşi din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul Focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!

Pr.Iosif Trifa – Adânciri în Evanghelia Mântuitorului


 

Cât de curată înfloreşte lumina inimii

 

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Traian Dorz


 

 

Vreau să iubesc pe fraţii mei

 

Vreau să iubesc pe fraţii mei,
cu Tot ce am în piept mai sfânt,
vreau să doresc tot Ceru-n ei,
dar să-i iubesc aşa cum sunt !

Vreau să iubesc pe fraţii mei,
cu care veşnic în Lumină voi fi Sus,
văzându-L pe Isus în ei,
să-L simt cu-adevărat în mine pe Isus !

Vreau deopotrivă să adun,
şi rodu-ntreg şi spicul frânt,
căci şi Isus mă vrea mai bun,
dar mă iubeşte aşa cum sunt !

Când fraţii mei au răni ce dor,
să-mi fie braţul mai sfios,
să nu apăs în rana lor,
căci nu eu vindec ci Hristos,Isus Hristos !

Noi prin Isus am fost iertaţi,
ca să iertăm şi noi oricui,
dar dacă nu iubim pe fraţi,
n-avem în noi iertarea Lui !

Şi dacă azi umblăm stingher,
şi nu avem un singur grai,
de-om fi aşa şi Sus în Cer,
va fi un iad şi nu un Rai !

Din aceeasi categorie