Ne sunt destul de cunoscute poeziile scrise de fratele Traian Dorz, dar când le citești cu atenție și liniște parcă întrezărești sclipiri noi, ceva din palatele lor ascunse.
În mod obișnuit litera este cărarea luminoasă ce duce spre duh, sonoritatea dinafară îți descoperă tăcerea dinăuntru, iar împărăția cuvintelor îți descoperă Împărăția Luminii și a puterii și a sensului.
Litera descoperă duhul, dar îl și ascunde, sonoritatea revelează sensul, dar de multe ori îl acoperă, cuvintele dau viață, dar o și ascund. Vocația cititorului și a ascultătorului este de a străbare drumul lung și anevoios de la cele grăite la cele negrăite, de la cele ce se citesc la cele care se simt, de la cele care se ascultă cu urechea la cele care se ascultă cu inima.
În acest sens esența, conținutul și fibra cuvântului este tăcerea lui adică duhul care l-a zămislit.
De aceea omul cu înțelegere duhovnicească prețuiește „nu numai partea dinafară a lucrurilor, ci mai ales partea dinăuntru. Căci aceasta este cea mai însemnată”
(Garanția veșnică, p. 86).
Este nevoie de mai multă sonoritate înafară pentru că este mai puțină armonie înăuntru; este nevoie de mai mult cuvânt acolo unde este mai puțin Duh.
Dumnezeu ne-a descoperit împărăția poeziei dinafară pentru că ne lipsește cea dinăuntru. cât de milostiv este Dumnezeu!
Pe toate le pune la îndemâna noastră nu ca să ne blocăm în ele și nici să ne lăudăm cu ele. El vrea ca prin cele dinafară să le zidim pe cele dinăuntru.
La judecată Dumnezeu nu ne va întreba câte cântări am ascultat, ci va privi dacă inima noastră cântă la întâlnirea cu El; nu ne va întreba câte versete știm, El va vedea cum a sfințit Cuvântul Său inima și viața noastră; nu ne va întreba cât de mult am fost preocupați de poezie, ci va vedea dacă am reușit să punem viața noastră în versuri.
Să nu ne mirăm: nu ne va întreba nici dacă am fost la biserică sau la adunare; ziua Domnului va descoperi dacă noi ne-am făcut biserică, temple ale lui Dumnezeu și dacă dragostea noastră față de oameni și de El este aprinsă.
A spune că Dumnezeu ne-a îmbogățit cu cântarea și cu poezia este numai jumătate de adevăr; în realitate El nu ne îmbogățește dacă noi nu vrem să ne îmbogățim, moștenirea bogată primită de la înaintași devine a noastră dacă o îmbrăţăşăm, dacă o asimilăm, dacă facem din ea mâncare și băutură, fapte și viaţă.
Nici chiar participarea la slujbele bisericești nu este un scop, o finalitate; slujbele “nu sunt forma desăvârșită a rugăciunii … Domnul ne-a dat slujbele cântate ca unor copii slabi …E mai bine ca inima noastră să se facă templu al Domnului și mintea noastră altarul Său” (Viața și învățătura Sf. Siluan).
Din paginile scrise de fratele Traian strălucește o astfel de înțelegere. “A cânta înseamnă a lăuda și a ne ruga…a cânta înseamnă a trăi înlăuntru prezența lui Dumnezeu…a cânta înseamnă a contempla pe Dumnezeu… a cânta înseamnă meditație, învățare, adâncire și cunoașterea lui Hristos” (Cununile slăvite, p. 100). Sau: “Domnul Isus nu vine în biserică sau în adunare numai să ne dea o distracție duhovnicească, nici numai prilejul să cântăm, să predicăm, să ne întâlnim unii cu alții, ci vine să ne trezească la o Viață nouă, să ne dăruiască o Viață sfântă, plină de El și de trăirea Lui”. (Lumina iubitului fiu, p. 201).
Cei care „merg la adunările Domnului numai ca să se distreze cu cântări și cu fală, sunt credincioși numai cu numele, dar cu celelalte toate sunt la fel cu lumea”
(Piatra scumpă, p. 45).
În lumea inspirației divine, în lumea Creatorului, în lumea experienței părtăşiei duhovnicești cu Dumnezeu, este proprie tăcerea, iar sonoritatea cuvintelor pare improprie.
Cuvintele aduc la suprafață și exprimă doar o parte din bogăția lăuntrică; cea mai mare parte a acestei bogății rămâne necunoscută, tăinuită și pecetluită.
Gândurile și sentimentele sunt prea mari, încăperile cuvintelor sunt prea mici, de aceea cuvântul este un simbol al sufletului și al ființei, dar nu le poate cuprinde.
De aceea poetul întreabă neputincios: “De unde sunt aceste priveliști pe care nu le pot spune, aceste cuvinte pe care nu le pot rosti, aceste cântări cerești care se topesc în clipa când doresc să le ating?”
(Mărgăritarul ascuns, p. 97).
Poetul Traian Dorz a realizat în sine minunea întâlnirii cu Dumnezeu, iar poezia sa nu este minunea însăși, ci exprimarea ei, “icoana” ei. Versurile poartă mireasma minunii, dar nu sunt minunea însăși. Oricât de înalt și strălucitor ar fi cuvântul dinafară, tăcerea lăuntrică este mai puternică, mai armonioasă.
Împărăția trăirilor lăuntrice este atât de largă și luminoasă încât strălucirea ei nu va încăpea niciodată în spațiul îngust al cuvintelor.
“În tainicele-adâncuri din sufletul ascuns
în care niciodată și nimeni n-a pătruns
aș vrea Isuse dulce Tu singur să cobori
să vezi ascunse-acolo a Dragostei comori
să vezi acolo versul ce n-a putut fi scris
ce-mi mistuie ființa în care zace-nchis”
Cântarea dinăuntru este paradisul, cântarea dinafară este o poveste despre paradis. Și oricât de frumoasă ar fi povestea paradisului ea nu este paradisul.
Poetul este pe de o parte fericit de ceea ce a putut spune în cuvintele sale, iar pe de altă parte este mâhnit de ceea ce nu a putut spune; este bucuros de frumusețea cântării dinafară, dar este mut în fața revelației dinăuntru.
Uneori poetul spune că nu poate spune:
“Ce negrăit și dulci și sfinte
sunt toate câte-mi văd venind
n-am nici cântări și nici cuvinte,
ci numai lacrimi strălucind”
(Ce liniștiți veniți spre mine).
Sau:
“Uit harfa părăsită și Te privesc tăcut,
spre crucea Ta-nsorită nu cânt, ci Ți-o sărut.
Mi-s lacrimile rouă pe-altarul sfințitor
și-o slavă tot mai nouă în veci voi fi dator”
(Îmi simt arzând).
Poezia rostită înafară este pentru poet biruință și triumf, dar în același timp este încercare totdeauna nedeplină, nedesăvârşită; ea exprimă tăcerea, dar nu o poate face niciodată cu fidelitate.
În împărăția trăirilor înalte cuvântul devine superfluu, ineficient și trebuie să se retragă. În cazul poetului putem vorbi de aurul tăcerii și argintul cuvintelor nu în sens moralist, ci ontologic, ființial, esențial: “Nimic nu se aude înafară și totuși, ca o mie de cântări îngerești, răsună în jurul inimii mele ecoul cuvintelor Tale de dragoste, în care adorm și mă trezesc fericit”
(Mărgăritarul ascuns, p. 121).
Pentru cei netrăitori în poezie, cântarea dinafară pare a fi mai puternică, mai spectaculoasă mai impunătoare și mai dorită, iar cea lăuntrică mai stinsă, mai diluată și mai teoretică, dar pentru sufletul trăitor este tocmai invers.
Lacrimile tăcute, străfulgerările gândurilor, paradisul simțirilor sunt chiar ele proză și cântarea, poezie și teologie. Tăcerea este evenimentul universal, propriu, original, iar cuvântul este numai umbra acestei realități sau cel mult reeditarea lui.
Dar reeditarea evenimentului este totdeauna mai slabă decât evenimentul.
“În raiul meu cel dinăuntru mereu pe Dumnezeu L-ascult,
prin dimineți răcoritoare umblarea Lui o caut mai mult …
ce fericite-mi cântă-acolo cântări ce încă n-au cântat
ce slab le seamănă acestea celor ce și-au primit trupesc veșmânt”
(În raiul meu cel dinăuntru, Cântările din urmă).
Mărturisirea prin cuvânt este deplină, justificată, certificată şi întemeiată numai când este însoţită de Cuvântul – încorporat, Cuvântul – faptă, Cuvântul – viaţă, Cuvântul – tăcere.
Niciodată în Biblie nu s-a făcut confuzie între Cuvântul – Persoană şi cuvântul ca exprimare a Persoanei. Niciodată cuvântul nu este crezut pe cuvânt. Cuvântul chiar dacă este cuvânt are nevoie de un martor, de cineva care să-l adeverească să-l întrupeze.
Poetul nu-și întemeiază versurile pe fantezii și închipuiri, ci pe experiență și trăire; cuvântul -sonor își primește viața din Cuvântul – tăcere: „Ce întunecat de lumină este locul pe unde ne pregătim să trecem acum! Mergem numai după sunetul paşilor Tăi, auzim numai bătaia inimii Tale”
(Cântarea învierii, vol. 20, p. 5).
După această experiență desfășurată în cea mai mare tăcere urmează un volum de cântări. De aceea cântarea dinăuntru este izvorul celor dinafară, tăcerea este izvorul cuvintelor și nu invers. Desigur, sensul se poate desfășura și invers, dar aceasta numai dacă „vom pune din partea noastră toată osteneala”.
De aceea cântarea dinafară are importanța ei, valoarea ei, prețul ei, dar ea este condescendență și pogorământ pentru neputința noastră. Omul care primește sprijin dinafară nu se mândrește, ci dimpotrivă, se smerește pentru că el ar trebui să aibă suficientă energie interioară.
Cântarea dinafară este mâna întinsă a poetul spre neputința nostră; el vrea să dăruiască și inimii noastre împărăția cântării lăuntrice.
Patriarhii au cunoscut voia lui Dumnezeu fără a avea cuvântul scris, ci printr-o revelație interioară. Dacă și în cazul cuvântului lui Dumnezeu din Biblie este vorba de un pogorământ dumnezeiesc, de ce este greu să înțelegem că în cazul veșmântului exterior al cântării, este vorba de un mare pogorământ și de o mare îngăduință? Cântarea dinafară este vrednică de identitatea ei când are „argumentul dumnezeieștii simplități” (Traian Dorz).
Iubim atât de mult pe cântăreții noștri și le suntem atât de îndatorați; dar adăugăm: cântarea lor nu este numai spre încântarea urechilor noastre, nici măcar pentru favorizarea trăirilor emotive, ci numai spre înfiriparea cântării dinăuntru.
Îngerii vor învăța cu “tremur în glas” să cânte “cântările noastre” nu pentru că veșmântul lor dinafară este frumos împodobit; în mod sigur cântările îngerești sunt mai frumoase, mai armonioase și mai dulci decât melodiile cântărilor noastre; ei vor fi uimiți de faptul că „muta zvârcolire a chinului barbar” s-a prefăcut fără de veste în „amestec de Lumină, de cântec și de har”.
Îngerii vor rămâne uimiți de faptul că „Lumina cea neapropiată” a năpădit cu putere multă “în întunericul cel mai dinafară”, iar acesta s-a prefăcut în rai.
Acest eveniment cosmic a fost concentrat și reprodus în mărginirea dezmărginită a unui muritor.
Fratele Traian Dorz dă slavă lui Dumnezeu pentru “anii când ne-ai făcut să descoperim că cea mai înaltă și mai fericită cântare este cea picurată din șiroaiele lacrimilor prelinse în întuneric amestecate cu sudoarea și sângele suferinței și părtășiei la ocara Ta…că această cântare îngerii nu o cunosc”
(Cununile slăvite, p. 146).
Stejarul înalt nu se prăbușește dacă își hrănește spre creștere rădăcinile ascunse în pământ, cântarea dinafară se articulează în propria vocație numai în măsura în care o zidește pe cea dinăuntru.
Ce-Ţi voi spune, oare, Ţie, Dulce Preaiubitul meu
Ce-Ţi voi spune, oare, Ţie, Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?
Care oare-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit,
cuprinzând tot simţământul cât,trăind, Ţi l-am sfinţit?
Cum o să-mi înalţ spre Tine din al Porţii Slavei Prag
ochii tremurând în lacrimi – cu sfială, ori cu drag?
Cum o să răspund Privirii care-mi va pătrunde tot?
Am să pot grăi o vorbă – sau nici una n-am să pot?
Ce-o să pot să spun,privindu-Ţi semnul ranelor arzând?
Oare-am să le văd şi-acele de la mine oarecând?
O să ştiu vreo mulţumire pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ţi grăiască numai plânsul, şiroind tăcut?
Oare n-ai să-mi ceri talanţii care mi i-ai dat şi nu-s?
Oare n-ai să-ntrebi de rodul care trebuia adus?
Fi-mi-va oare-ndreptăţire, fi-mi-vor dezvinovăţiri,
sau ce am să-Ţi aflu, oare, într-o clipă, din priviri? …
Doamne, toată-ndreptăţirea, de vreun grai aş mai avea,
cred c-aş spune-atuncea:”Te-am iubit!”- şi voi tăcea …
Vis
Era aşa de răcoroasă şi de frumoasă noapte-atunci,
îmi era somn, şi frig, şi teamă, visam că sunt cu Tine-n lunci.
Să mă-ncălzesc m-ai strâns la Sânu-Ţi, în haina Ta m-ai învelit,
de-am adormit în iarba udă, adânc, şi dus, şi fericit.
Era, Isuse, ceasu-acela când toate mamele dormeau
îmbrăţişate cu copiii, ce-n vis, prin somn, le surâdeau.
O, cât doresc, Isuse, iarăşi s-adorm cu îngerii Tăi mici
şi, legănat pe-o luncă verde, să nu mă mai trezesc aici!
Să mă trezesc acolo unde pe veci iubirea Ta m-a dus
şi unde voi privi de-a pururi, răpit, frumseţea Ta, Isus.
Să fiu pe veci unit cu Tine, pe-a’ Tale-n veci frumoase lunci,
atât de fericit, Isuse, precum am fost în vis …atunci.