Azi mă adresez ție, suflet al meu

„Predici în celula singuratică”
Richard Wurmbrand

Nu mai sunt în stare a vorbi cu Creatorul meu. Nu mai pot striga către El cu glasul meu. Nu mai pot să mă adresez de la distanță nici fraților și surorilor mele, ca altădată.

Astăzi, pentru prima oară am izbucnit în urlete fără vreun motiv aparent. Am auzit adesea astfel de urlete, la alții, în celulele vecine, care intrerupeau pentru cânteva momente linistea profundă a închisorii. Știam cu toții atunci că unul din noi și-a pierdut mintea. Urletele și țipetele încetau însă foarte repede, și nu stiusem niciodată până acum în ce fel reușeau gardienii să potolească pe cei cu nervii distruși. Acum știu. Am fost pus într-o cămașă de forță, și legat foarte strâns. Gardienii mi-au pus și un căluș în gură.

De aceea, numai ție îți pot vorbi acum, suflet al meu. Dar și David obișnuia să se adreseze desori sufletului său, cerându-i să mărească pe Domnul, sau întrebându-l de ce e chinuit. David, de asemenea, știa ce este nebunia. Biblia ne povestește cum odată el pretinsese că e lunatic când trăia în mijlocul filistenilor. Pshiatrii ne spun că nici un om nu disimulează nebunia în afară de acela care are deja o oarecare tendință spre nebunie. Voi face deci ceea ce a facut David. Îmi voi predica mie însumi, în adâncă tăcere; voi formula în gând o predică adresată ție, suflete al meu.

Mai întai de toate vreau să fii conștient de tine însuți și să declari, cum declară Dumnezeu: “eu sunt”. Trupul omenesc are trebuință numai de puține lucruri pentru a fi pe deplin satisfăcut: hrană simplă, căldură, exercițiu, odihnă și un partener de sex opus. Trupul meu a avut toate acestea și, în pofida acestui fapt, nu eram un om fericit, ci îmi doream ceva mai mult decât acestea. Dar cine să fi fost oare acest “eu” mereu nesatisfăcut deși trupul avea din belșug tot ce-i trebuia? Erai tu, suflet al meu!

Tu erai cel veșnic însetat după cunoștiințe, veșnic doritor să știi tot mai mult despre galaxii îndepartate și despre fapte preistorice, toate acestea fiind lucruri care nu aveau absolut nici o influență asupra stării trupului meu. Tu erai acela care te delectai cu artă și cu filozofie, dar, de asemenea, îți găseai plăcerea în exagerări și rafinări ale nevoilor trupului, chiar atunci când acestea erau dăunatoare lui.

Nu vezi oare, o, suflete al meu, câta dreptate a avut Isus spunând că, “omul nu trăiește numai cu pâine” (Matei 4.4)? Mi se dă acum numai o felie de pâine pe săptămână, în fiecare marți. Și ce pâine! Totuși eu nu vegetez numai, ci trăiesc. Câteodata râd din toata inima la anecdotele pe care mi le povestesc mie însumi, fiind singur în celula mea. Uneori mă preocupă și subiecte de politică, gândindu-mă cum ar trebui guvernate unele națiuni pe care nu le-am văzut niciodată. Îmi amintesc si de unele lucrari de artă. Duc și o viață de închinare. Toate acestea vin de la tine, esti tu însuți suflet al meu. Spune, deci, suflete: “eu exist”.

Cu câteva zile înainte, un deținut creștin, ne mai simțindu-se în stare să suporte torturile la care era supus în mod regulat, și, totodată, temându-se că ar putea sfârșii prin a trăda pe frații de credință, s-a aruncat de la etajul trei, pe fereastră, în timpul unui interogatoriu. El fusese un om sănătos. Distrugându-se pe sine, nu-și satisfacea prin acest act disperat o nevoie a trupului. Tu suflete, știi secretul meu. Tu cunoști locul meu secret, din celulă, unde am ascuns cele treizeci de pilule – somnifere care, luate impreună mă vor asigura că nu voi putea deveni vreodată un Iuda, trădător de frați. Aceste sinucideri sunt acte de dragoste și de onoare, care au scopul să ocrotească Biserica subterană. Dar dragostea, decența, onoarea îți aparțin ție, o, suflete al meu, nicidecum trupului meu. Acum nu pot vorbi cu călușul în gură. Dar tocmai din această pricină tu trebuie acum să vorbești în locul meu mai tare încă și să te afirmi, zicând: “eu exist”. Fă, deci lucru acesta!

M-ai observat cum dansam atunci când eram nespus de chinuit de dureri. M-ai vazut dansând deși purtam lanțuri grele la picioare. Care era acea parte din mine care exprima bucuria exuberantă de atunci? În nici un caz nu era trupul meu; acesta n-avea nici un motiv să danseze în acele clipe! Nici n-aveam muzică ca să-l incite la dans. Erai totul tu, suflet al meu, inițiatorul.

Cunoaște-te deci pe tine însuți, suflete, și înțelege că ai o valoare care nu poate fi comparata cu nici o alta în intreaga lume. Trupul va muri. În jurul meu, alți deținuții sunt în agonie și aproape de moarte datorită foamei, frigului și torturii. Dar cine a vazut vreodată un suflet care moare? Am pierdut tot ce posedam în lumea aceasta. Dar daca tu, suflete, esti mântuit, înseamnă că mi-am păstrat perla cea mai de preț dintre toate margăritarele.

Vrăjmașii lui Isus Îi luaseră tot ce avea. Gol, atârna acum pe o cruce. Dușmanii Săi se roteau în juru-I, satisfăcuți. Dar iată, ultima clipă, El cu un singur cuvânt le-a stricat toată bucuria când a zis: „Tată în mâinile Tale îmi încredințez sufletul.” Aceasta era singura avuție pe care ei nu I-o putuseră lua. Și prin aceasta El trăiește și domnește pentru veșnicie.

Nimeni nu te poate distruge pe tine, suflet al meu! Fii convins de lucrul acesta!

Ceea ce e de trebuință este numai să te pocăiești, în înțelesul biblic al cuvântului. Cuvântul grecesc „metanoia”n-are nimic de-a face cu remușcarea pentru păcat, așa cum aceste două noțiuni se confundă cu pocăința in traducerile limbii moderne. Din punct de vedere strict etimologic, „metanoia” înseamnă „a-ți schimba gândul, a te răzgândi”, sau „a trece dincolo de logică”. Expresii similare in Biblie sunt: „a primi o inimă noua”, „a deveni o creatură nouă”, „a te lepăda de tine însuți”, „a fi născut din nou”, „a redeveni copil”, „a fi curățit de orice pată sau zbârcitură”.

Îți voi face cunoscut, o, suflete ce nu e în regulă la tine și de ce ai trebuință de o transformare radicală.

Unii oameni cred că atunci când ne pocăim trebuie să înlocuim conținutul sufletului nostru cu altceva. Astfel, aceștia caută să-și umple sufletele cu gânduri cerești și simțăminte duhovnicești în locul celor pământești. Dar ar putea oare un automobil derapat sau aflat în pană să fie reparat numai înlocuind pasagerii săi cu alții? Experiența atâtor oameni care se amăgesc pe ei înșiși crezânu-se creștini când, de fapt, nu sunt, ne arată că un vehicol cu motorul ruginit nu se poate mișca, oricare ar fi pasagerii lui! Ai putea avea toate gândurile și simțămintele tale îndreptate către Dumnezeu și totuși să nu fii în părtășie cu El, pentru că structura lăuntrică a sufletului tău, mecanismul său psihologic, defectul său de bază n-a fost înlăturat. Pocăința trebuie să afecteze nu numai gândurile, voința și simțămintele noastre ci însăși ființa lăuntrică a sufletului, organismul său complicat din care izvorăsc toate gândurile, emoțiile și acțiunile noastre.

Suflet al meu, ceea ce am să-ți reproșez este mare defect: lipsa unui simț al proporției.

Isus voia să comunice acest mesaj, adică nevoia acestui simț al proporției atunci când rostise: „Nebuni și orbi… care este mai mare?” „…Voi… lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri ale Legii…” (Matei 23:17-23). Iar apostolul Pavel întreabă: „Suntem noi mai tari decât El?” (1 Corinteni 10:22)

Avem a distinge lucrurile de mai puțină importanță, mai neînsemnate, de cele mai mari, mai cu greutate, mai tari.

Da, suflet al meu, tu ai făcut din tine însuți pivotul în jurul căruia trebuie să se învârtească toate. Animalele nu pot grăi, așa cum nici eu nu pot acum, având acest căluș în gură. Totuși aceste ființe ar avea să ne spună lucruri interesante. Aceasta ne-o arată povestea istoriei lui Balaam și a măgăriței. Câte ar fi avut să ne spună și câinele nostru de casă, dacă ar fi putut grăi! Era ca și cum această făptură avea presimțirea că eu voi fi în curând din nou arestat. Cu două săptămâni înainte de arestarea mea, câinele nostru se arăta neliniștit ca și cum nu-și găsea locul. Lătra tot timpul. Dar animalele nu pot vorbi. Iar tu, suflete, nu erai niciodată interesat de muțenia animalelor. Tu ești îngrijorat numai acum, fiindcă eu sunt împiedicat să vorbesc. Dar parcă numai eu am un căluș în gură? Întregul bloc comunist e în starea mea de acum, căci nimeni nu are voie să exprime ceea ce gândește. Eu, e drept, sunt ținut în cămașa de forță. Dar unii îngeri sunt ținuți în lanțuri pentru o veșnicie! Cu cât mai greu trebuie să le fie lor, acestor ființe înaripate obișnuite să zboare din planetă în planetă! Eu sunt obsedat numai de suferința acestei ființe mici si neînsemnate: eu însumi. Dar tu, o, suflete, de ce n-ai un simț al proporției? De ce nu ești în stare să privești propria-ți suferintă în proporția justă, comparând-o cu suferința cea cu mult mai mare a întregului univers, în proporție cu ceea ce tu, ființă neînsemnată reprezinți în acest univers infinit și etern?

Tu judeci fapte, evenimente și oameni numai în lumina în care ele îți pot fi de folos ție, sau care ți-ar putea face vreun rău ție, ca și cum universul există numai pentru tine, iar nu dimpotrivă!

Adevărata pocăință înseamnă a inversa proporțiile. Dumnezeu este Centrul. Deși eu sunt o ființă de extrem de mare valoare, totuși sunt numai una dintre acele bilioane de făpturi, fiecare dintre acestea trebuind să-și poarte cu demnitate ceea ce îi este hărăzit de Creatorul său.

Sufletul pocăit cu adevărat nu se mai pierde în detalii. Lumea întreagă cu toate făpturile din ea, nu numai lumea oamenilor, trece printr-o catastrofă uriașă și veche, în timp ce eu sunt preocupat și îngrijorat numai de ceea ce se petrece cu mine. Aceasta îmi reamintește cum, în timpul războiului o mare ceartă izbucni într-o zi, într-o anumită familie pe când eram și eu de față.
Motivul: soțul era foc supărat pe soția lui pentru că nu ștersese praful de pe o poliță. În aceleași clipe zeci de vieți tinere se stingeau la Stalingrad, în Londra, în Franța și în țara noastră.

Dacă acest defect fundamental, această lipsă a simțului proporției nu este corectată, atunci nu-i va folosi la nimic unui suflet faptul că dintr-un ateu a devenit un om religios. Căci în cazul acesta, sufletul său va continua să se preocupe cu fleacuri, cu singura deosebire că acestea vor fi de acum încolo, fleacuri religioase.

Obiectul spre care privești acum în miopia ta va fi diferit de cel anterior, dar ochii tăi vor continua să sufere de miopie.

Consideră-te, suflete al meu, a fi numai o mică piesă dintr-un uriaș mecanism, o mică celulă a unui vast organism. În trupul nostru, celulele albe sunt sacrificate pentru a da sănătate întregului organism. Tu suferi acum pentru că Dumnezeu are un scop tainic cu tine, despre care tu știi cam atât cât știe celula albă din sânge de ce trebuie să moară.

Să-ți fie de-ajuns a ști că suferința ta de acum este pentru Împărăția lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1:5). Orice suferință servește Cauzei finale.

Așa privea Isus spre propria Sa suferință. El a acceptat-o de bună voie și nesilit de nimeni. Chiar pe cruce El era preocupat nu de Sine Însuși, ci de tâlharul de lângă El, de maica Sa și de tine.

Îneacă și tu suferința neînseamnată în vastul ocean al suferinței universale. Crede numai că suferința are un scop tainic, încă necunoscut de tine. Așa făcând vei fi mângăiat.

Ascultă ce-ți spun, o, suflete al meu, și slăvește pe Domnul pentru toate lucrările Sale! Amin.

„Predici în celula singuratică” – Richard Wurmbrand


 

Binecuvântat fii şi-nălţat,

 

Binecuvântat fii şi-nălţat,

Tu – ‘NVIEREA şi Tu VIAŢA !

Tu, Hristosul meu Cel Minunat,

Fii lăudat, binecuvântat !

Duhul, sufletul şi fapta

laudă Îţi cântă ne-ncetat !

Binecuvântat fii şi slăvit,

Cel ce vei veni-n mărire !

Tu-mi eşti Domn şi Mire preaiubit,

Fii preamărit, veşnic preamărit !

Gând şi vorbă şi trăire

laudă Îţi cântă, fii slăvit !

Din aceeasi categorie
error: Content is protected !!