Comunismul și războiul

Sergiu Grossu

În celebra carte a lui Arthur Koestler, „Le zero et l’infini”, per­sonajul principal, comunistul sovietic Rubaşov, vorbeşte astfel: ” Noi am împins aşa departe logica, încât pentru a regla o diver­genţă de opinii, nu cunoaştem decât un singur argument: moar­tea. (…) Noi am creat cel mai gigantic aparat poliţienesc, în care delatorii au devenit o instituţie naţională, şi l-am înzestrat cu cel mai rafinat, şi mai ştiinţific sistem de torturi mintale şi fizice. Noi mânăm, cu pocnituri de bici, gloatele care gem, către o fericire viitoare, pe care numai noi o putem întrezări”.

Să vedem care sunt stratagemele drăceşti pe care le-au folosit, şi le mai folosesc încă, forţele comunismului în politica lor anticreş­tină, având drept scop derutarea opiniei publice mondiale şi camu­flarea intenţiilor marxist-leniniste de înşelăciune permanentă.

Ceea ce rămâne esenţial, definitiv şi neschimbat în viziunea revoluţionară a comunismului este strategia care trasează, odată pentru totdeauna, reperele obligatorii ale hegemoniei planetare a unui totalitarism sângeros, a unui colectivism integral, a luptei de clasă, a persecutării şi a lichidării opozanţilor politici sau religioşi, a desfiinţării libertăţilor „burgheze”.

În afară de partea disimulată, perfid ascunsă, a politicii „lupilor răpitori”, de care vorbeşte Evanghelia, există şi partea vizibilă a comunismului, care trebuie să ascundă mişcarea sa strategică şi să seducă, în acest fel, mulţimile credule ale creştinilor ignoranţi sau superficiali în credinţa lor de fiece zi.

Tehnica „Spălării creierului”

Pentru a demasca minciuna pretinsei vieţi democratice, cu care se făleau, până ieri, propagandiştii regimurilor comuniste totali­tare, filosoful francez Gabriel Marcel n-a ezitat să dea în vileag, la vremea cuvenită, prin cartea sa “Les hommes contre l’humain” (Oamenii împotriva umanului), nenumăratele şi odioasele crime de lezumanitate, de care au avut parte creştinii rămaşi credincioşi învăţăturii lui Iisus Hristos. Respectiv, el vorbeşte de tehnicile de degradare, de tot soiul de metode neomeneşti, folosite de noua clasă instalată la putere – clasa urii şi a violenţei comuniste -, urmărind zdrobirea demnităţii şi libertăţii omului, nimicirea oricărui zvâcnet de gândire creştină, reducerea cetăţenilor, fideli Bisericii, „la condiţia de sclavi şi de complici”.

Una din cele mai monstruoase „tehnici de degradare” umană rămâne, fără îndoială, spălarea creierului („brain-washing”, în limba engleză şi „Le lavage de cerveau”, în limba franceză). Este vorba de culmea „meşteşugurilor ruşinoase şi ascunse”, de ultimul stadiu al vicleşugului, al perversiunii duşmanilor lui Dumnezeu, în vederea anihilării luptătorilor Crucii, care nu vor să înceteze „lupta cea bună a credinţei” sub puterea politică a ateismului din ce în ce mai agresiv şi mai necruţător, ateism care caută, cu întrea­ga lui armătură anticreştină, ca martorii învierii, cei asupriţi şi supuşi descreştinării, să nu mai vadă „strălucind lumina Evanghe­liei slavei lui Hristos” (2 CORINTENI, 4. 2-6).

Cele mai cutremurătoare şi mai concludente cazuri de folosire a acestei degradante „tehnici”, care este spălarea creierului, ni le oferă China comunistă din perioada când gândirea lui Mao Tze-dun era atotputernică. Două fraze maoiste ne ajută ca să lămurim problema care ne preocupă: „Să facem tabula rasa cu miturile învechite, să eliberăm spiritul nostru” şi „se poate afir­ma că transformarea lumii nu este posibilă decât cu puşca”. Pen­tru a distruge „miturile învechite”, pentru a „elibera” spiritul ome­nesc, pentru a „transforma lumea” cât mai bine şi mai repede, înflăcăraţii partizani ai lui Mao au împuşcat până şi câinii sau pisi­cile domestice. “De la începutul revoluţiei culturale – raportează ziaristul englez Anthony Grey, în cartea sa Ostatic la Pekin -, gărzile roşii au decretat că animalele familiare, precum câinii şi pisicile, nu sunt decât nişte creaturi «burgheze», care nu-şi pot găsi locul în societatea proletară şi, ca atare, fură exterminate” (Cf. Selection Reader’s Digest, februarie 1971, pag. 196).

Dat fiind că până şi bietele animale domestice au suferit con­secinţele nebuniei asasine, ne putem da seama că nici creierul omenesc, nici inteligenţa creştină n-a putut să scape de execuţia unei ideologii, după care – citez din memorie – „dragostea creştină este cel mai întărit adversar al comunismului”. Cultul satanic al lui Mao Tze-dun trebuia să înlocuiască, pe plan afectiv şi cerebral, cul­tul creştin al Mântuitorului, şi acesta de o manieră absolută. „Omni­prezenţa maoistă era apăsătoare, povesteşte acelaşi Anthony Grey. în fiecare dimineaţă, gardienii mă deşteptau, cântând «Ori­entul roşu», cântecul lor preferat care proclamă: China l-a năs­cut pe Mao; el este marele salvator al poporului”. (…) Aliniaţi pe două rânduri, cu ochii fixaţi cu sfinţenie pe portretul idolului, toţi partizanii săi psalmodiau aceste cuvinte, împreună cu gardianul ce-i păzea. In sfârşit, aveau loc şedinţe consacrate, cum spuneau ei, studiului gândirii lui Mao, care durau toată ziua, prelungindu-se, de obicei, până noaptea târziu”.

Preotul misionar Dries Van Coillie păstrează aceleaşi amintiri sumbre despre detenţia sa în China comunistă. El este autorul unei mărturii bulversante, intitulată: “Am suportat spălarea creierului”. Arestat, torturat, ameninţat, cu cătuşe la mâini, forţat să stea timp îndelungat treaz, în picioare sau aşezat pe vine, scuipat în obraz de către „tovarăşii” săi de temniţă, izbit cu lovituri teribile în băr­bie, în coşul pieptului, în braţe, ca să-şi mărturisească toate „cri­mele” de mârşav imperialist, el auzea într-una, prin difuzoare, o voce penetrantă, dezgustătoare, care striga: „Cerul Chinei noi este limpede ca azurul //Poporul Chinei noi respiră bucuria şi feri­cirea”. El era obligat să audă, fără răgaz, pe paznicul din curtea interioară, fredonând: “Estul este roşu – soarele răsare // China posedă un Mao Tze-dun // El este viaţa noastră, el este soarele nostru!” (Cf. Dries Van Coillie: “J-ai subi le lavage de cerveau”, 1964, pp. 8, 20).

Autorul subliniază, pe larg, în ce constă această „metodă” co­munistă cu desăvârşire inumană: a înfrânge rezistenţa spiritului, a epuiza trupul unui deţinut politic şi împotrivirea sa morală, a-l despuia de mijloacele sale de apărare, adică a-l aduce la renegarea credinţei, la suprimarea personalităţii sale umane. Spălarea creie­rului, această „transformare” a creştinului sau a oricărui alt adept religios, prin scufundarea sa – cu severitate dirijată – în apele doc­trinei comuniste, consistă în aceea că el îşi recunoaşte spontan crimele sale şi ştie să hărţuiască pe colegii săi de captivitate pen­tru a-i demasca.

Nu putem trece cu vederea încă o experienţă groaznică şi, toto­dată, convingătoare, trăită timp de trei ani în închisorile maoiste (1953-1956) de misionarul american Clifford şi făcută cunoscută opiniei publice în cartea , faţă de duşmanii mei”. Cu ocazia con­vorbirilor sale cu scriitorul şi ziaristul francez Pierre Darcourt, la Universitatea naţională din Taiwan, părintele Clifford a atras atenţia asupra tehnicii ştiinţifice a spălării creierului, după el „un abil dozaj de psihologie practică, de filosofie marxistă şi de forţă”, care are drept scop, înainte de toate, zdrobirea voinţei victimei indicate”, pentru a face din ea „un instrument docil, cedând tutu­ror manipulărilor”. Ca să-şi atingă obiectivul, călăii trebuie să golească mintea deţinutului de „toate credinţele şi convingerile sale, de cele mai călduroase amintiri, de prietenie, de iubire, de ataşamentul său familial”. Odată rezultatul obţinut, spiritul este transformat „într-un recipient gol”, iar voinţa încetează de a fi susţinută cu ajutorul idealului, al gândurilor şi al experienţelor tre­cute, care „reprezentau forţa sa”. Este, pur şi simplu, aplicarea teoriei pavloviene despre reflexele condiţionate. Judecătorii, poliţiştii şi paznicii fac uz continuu de ameninţări cu moartea şi de iertare şi ştiu atât de bine să dozeze violenţa, blândeţea, cruzimea, furia şi bunăvoinţa, încât „puşcăriaşul sfârşeşte prin a nu mai şti la ce să se aştepte”.

Sub vexaţiunea acestei alternanţe extrem de excesive, prin care „tehnicienii” spălării creierului încercau să sfărâme dispozitivul de apărare al deţinutului politic, nu există decât o singură condiţie de salvare, o singură posibilitate de biruinţă a omului înlănţuit, propusă de supravieţuitorul Clifford: Refuzul total, absolut, defi­nitiv de a colabora, de a pactiza, de a se supune. Dacă cedează numai o singură dată, el este pierdut” (Cf. Pierre Darcourt: „Requiem pour l’Eglise de Chine”, Paris, 1969, pp. 177-183).

Experienţa de la Piteşti

În România comunistă, experienţa „spălării creierului”, denu­mită cură de demascare, a întrecut orice limită omenească, depăşind cu mult pe călăii chinezi, în practicarea strivirii morale a tinerilor deţinuţi, în special studenţi.

Cel dintâi care s-a aplecat asupra cazului Piteşti este fostul deţinut politic Dumitru Bacu, decedat în toamna anului 1997, care prezintă detailat, în cartea sa cutremurătoare – „Piteşti – Centru de reeducare pentru studenţi”, publicată la Madrid, în 1958 şi repu­blicată, după Revoluţie, în România -, sistemul de degradare gene­rală, folosit sub supravegherea unui monstru reeducat şi el, Ţurcanu. Iată, de pildă, una din metodele criminale relatate de autor: „Stu­denţii erau obligaţi să mănânce «porceşte», adică servindu-se numai de gură. Studentul trebuia să se aşeze în genunchi, cu mâi­nile la spate, sau direct pe brânci, dacă acesta era ordinul şefului de reeducare. Din poziţia aceasta, trebuia să soarbă lichidul fierbinte din gamela pusă în faţa lui. «Bandiţii» nu aveau voie să spele gamela după ce consumau conţinutul. Curăţatul se făcea cu limba, pentru că apa dată în celulă era consumată numai de cei care erau deja reeducaţi.”

La rândul său, Virgil Ierunca scrie în legătură cu închisoarea Piteşti: “Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu se dezlănţuia mai ales când avea de a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu renege. Unii erau «botezaţi» în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi, înjur, psalmodiau formula botezului. Aceasta dura vâna ce apa făcea bulbuci”. Cât despre studenţii în teologie, ei erau obligaţi de Domnul Ţurcanu (cum pretindea acesta să i sespună) să oficieze în slujbele negre pe care le regiza mai ales în săptămâna Paştelui şi-n noaptea învierii. Unii făceau pe ţârcovnicii, alţii pe preoţii. Textul liturghiei lui Ţurcanu era, bineînţeles, pornografic, parafrazând la modul demonic, textul original.

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu era numită «marea curvă», Isus «idiotul care a murit pe cruce». Studentul în teologie, căruia îi revenea rolul preotului, era dezbrăcat în pielea goală, apoi acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, de gât i se atârna un falus făcut din D.D.T., pâine şi săpun”. În noaptea învierii din 1950, deţinuţii în fază de reeducare de la Piteşti „au fost obligaţi să treacă prin faţa unui atare «preot», să sărute falusul şi să spună «Hristos a înviat». (Virgil Ierunca: „Piteşti”, 1981, pp. 41-42).

Manualul privind războiul psihopolitic

Justificarea acestor metode de perversiune şi violenţă comu­niste am găsit-o într-o cărticică editată de „Truth” în Texas, Statele Unite, intitulată „Spălarea creierului”, cu subtitlul „O sinteză a manualului rus de psihopolitică”. Profund impresionat de diabo­lica „tehnică” psihopolitică, de această „artă” şi „ştiinţă”, cum o prezintă editorul american, prin care se încearcă a impune şi a menţine „dominaţia asupra gândurilor şi credinţelor indivizilor, ale ofiţerilor, ale funcţionarilor, ale maselor, precum şi cucerirea popoarelor duşmane prin metoda însănătoşirii mentale”, am tradus în fugă, în limba franceză, surprinzătorul „manual” comunist, pu­blicând câteva fragmente în ziarul Catacombes, pe care-l editam la Paris şi anunţându-mi cititorii că în cursul anului 1975 voi aduce ia cunoştinţa opiniei publice din Franţa un „document exploziv”:

Complotul pishopolitic al comunismului.

Ce propune, în definitiv, acest „manual”? „Instrucţiunile” sale cu privire la „războiul psihopolitic” preconizat de strategii Moscovei, pentru a se ajunge la cucerirea unei naţiuni, pentru a transforma o ţară într-un univers concentraţionar impenetrabil, ni le descoperă Kenneth Goff, un fost membra al partidului comu­nist american. “Din această carte – scrie el în «Nota Editorului» -se poate vedea cum duşmanii lui Iisus şi ai Americii, printr-un complot diabolic, încearcă să ne cucerească naţiunea, supunând voinţei lor, prin tot felul de mijloace odioase, minţile oamenilor”’. De altfel, în cuvântarea sa, „profesorul” L. P. Beria, urând bun venit studenţilor americani de la Universitatea Lenin, subliniază cu tărie în ce fel obiectivele comuniste pot fi atinse „în mod efec­tiv”, prin psihopolitică: „Primul şi cel mai important demers al nostru este acela de a produce cât mai mult haos în cultura duşmanului. Fructele acţiunilor noastre cresc bine într-un climat de haos, neîncredere, depresiune economică şi nesiguranţă ştiinţi­fică. Aceasta pentru că o populaţie astfel încercată îşi poate afla pacea numai în Statul comunist oferit de noi şi pentru că, până la urmă, numai comunismul poate să rezolve problemele maselor”. Cheia de boltă a strategiei marxist-leniniste este aceasta: ascultarea de care au nevoie conducătorii – ascultarea din partea supuşilor lor – este rezultatul unei forţe. Ea nu se poate obţine decât cu ajutorul unor „remedii violente”, atât de utile în schim­barea loialităţii existente sau, pur şi simplu, în eradicarea persona­lităţii individului, fie printr-o „perseverentă şi continuă îndoc­trinare”, demonstrându-i-se că „ataşamentele sale de dinainte au fost îndreptate spre o ţintă lipsită de valoare”, fie – ceea ce este mai grav – recurgându-se la şocul electric, la operaţii chirurgicale, la un şir întreg de privaţiuni şi de constrângeri, la tehnologiile de neohipnotism, care reprezintă „cea mai bună tehnică de psiho­politică”. Fiindcă, de la faza defăimării vechii loialităţi, se trece la acţiunea de implantare a celei noi. Scopul final al unui atare procedeu?

Schimbarea loialităţii unei naţiuni întregi, într-o perioadă de timp scurtă.

Care sunt „mijloacele odioase” folosite de complotiştii psihopolitici ai comunismului, mai cu seamă atunci când loialitatea indivi­duală sau colectivă nu poate fi schimbată, când capacitatea sentimen­tului naţional şi eficienţa moralităţii creştine se opun realizării telurilor comuniste? Să i se vorbească individului, care rezistă vi­cleniilor psihopolitice, despre dezechilibrai său mental, împin-gându-1 la sinucidere, ca un stigmat al nebuniei care a pus stăpâ­nire pe el. Distrugându-i ataşamentul faţă de sine însuşi, va fi uşor să i se distrugă omului, prins în capcana psihopoliticii comuniste, ataşamentul faţă de familie, faţă de părinţi, de fraţi şi de surori, apoi ataşamentul faţă de prieteni, faţă de autorităţi şi, finalmente, faţă de statul „capitalist”.

Mai mult, trebuie sprijinită propaganda de distragere a căminu­lui conjugal, încurajată delincventa juvenilă, dând adolescenţilor alcool şi droguri, stimulându-le instinctele spre lecturi pornogra­fice sau spre practici erotice de cea mai ruşinoasă degradare, diminuându-le tinerilor patriotismul şi suprimându-le mândria naţională, împingându-i la acte de criminalitate.

Obedienţa, de care are nevoie comunismul, este, aşa cum am mai spus, rezultatul folosirii forţei. în citatul care urmează veţi găsi geneza experienţei bestiale de la Piteşti expusă anterior: „Cea mai barbară, mai neînfrânată şi mai brutală folosire a forţei, dacă este dusă până suficient de departe, atrage după sine obedienţa celui împotriva căruia e îndreptată”. Orice individ, supus unei forţe săl­batice, un timp îndeajuns de lung, ajunge să accepte orice prin­cipiu iau orice ordin.

Dacă voluminoasa lucrare în limba română – „Cartea neagră a comunismului” – face bilanţul uluitor al crimelor de care se fac vinovate regimurile comuniste, cartea pe care suntem pe cale s-o oferim cititorului din România post-comunistă, respectiv Spălarea creierului (Editura Duh şi adevăr, recent înfiinţată în Bucureşti) demonstrează pentru prima oară geneza ideologică a acestor crime comise de comunism, viziunea satanică a politicii marxist-leniniste: „Oamenii se vor supune oricărei organizaţii care are tăria şi curajul să-şi manifeste faţă de ei cruzimea, sălbăticia, brutalitatea şi lipsa totală de omenie. (…) Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună fără să cârtească, nu trebuie să cedezi. Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună orbeşte, trebuie să faci să se înţeleagă limpede că nu ai milă de nimic şi de nimeni””.

Soluţia creştină

În ultima mea carte, apărată la o editură franceză, „L ‘homme interieur” (care va vedea lumina tiparului în limba română, cu titlul „Chipul omului dinlăuntru”), încerc să prezint bilanţul defa­vorabil al dinamicii gândirii omului firesc, neconvertit, atacat într-una de forţele ofensive ale Antihristului comunist, fie în perioada hegemoniei sovietice, fie de-a lungul şi de-a latul lumii libere, în mare măsură descreştinată şi incapabilă să-i reziste sau să-1 învingă. Comunismul, ca întruchipare a Răului, a Violenţei, a Urii şi-a Minciunii, a profitat întotdeauna de fragilitatea inteli­genţei îndepărtată de Dumnezeu şi impregnată nu de adevărurile infailibile ale Evangheliei lui Hristos, ci de prejudecăţi şi de super­stiţii religioase, practicând, cu o debordantă perseverenţă, perfida spălare a creierului, mai cu seamă acolo unde ateismul era decre­tat drept doctrină oficială şi obligatorie pentru toţi.

Ca să marxiseze gândirea neutră şi, adesea, ostilă a cetăţeanu­lui neînregimentat pe plan politic, partidele comuniste s-au folosit de toate mijloacele posibile de propagandă ateistă (presa, literatu­ra, cinematografia, teatral, radioteleviziunea, conferinţele cu ca­racter antireligios), pentru a o îngenunchia, a o distrage, a o goli de orice urmă de credinţă. S-a mers, în special în închisori, în lagărele de exterminare şi în azilele psihiatrice din universul concentraţionar comunist, până în fundul intoleranţei şi al persecuţiilor, pen­tru a descreştina intelectul omenesc, pentru a viola legile spirituale ale inteligenţei, pentru a mutila obrazul sfânt al raţiunii, pentru a profana spiritul şi libertatea de conştiinţă.

Dacă în România s-au ridicat din mijlocul nostru, după invazia trupelor sovietice, „profeţii” şi „visătorii” comunismului în ofen­sivă ideologică şi politică, a existat totuşi şi „turma cea mică” a creştinilor care, deşi au trăit sub teroarea Securităţii şi au asistat la distrugerea bisericilor, deşi au fost condamnaţi pe nedrept şi tri­mişi la stuf, în Deltă, la canalul morţii sau în temniţele epuizării fizice, deşi au suferit văzând slugărnicia şi trădarea şefilor lor bise­riceşti, n-au cedat în faţa terorii comuniste şi nu şi-au vândut sufle­tul şi mintea Satanei, ci şi-au păstrat cugetul curat înaintea lui Dumnezeu, fiindcă „în ziua cea rea”, de care vorbeşte Sfântul Pavel, ei s-au îmbrăcat „cu toată armătura lui Dumnezeu”, împotrivindu-se opresiunii ideologiei anticreştine „prin Cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (EFESENI, 6. 13).

Voia Tatălui ceresc a fost să cunoaştem lumea comunistă,umanistă şi să trecem prin cuptorul ei de foc. Cei mai mulţi – fie de teamă, fie ademeniţi de privilegii şi de scaune înalte – au făcut parte din această lume şi n-au putut rezista ispitei. Alţii, însă, au vegheat, au rezistat şi s-au opus, cu tărie, răului comunist. Să ne rugăm, aşa cum s-au rugat şi ei:

– Tatăl nostru, izbăveşte-ne de cel rău. Izbăveşte-ne de răul ideo­logic care ne-a împuţinat fiinţa, otrăvindu-ne sufletul, denaturându-ne mintea şi îndepărtându-ne de Tine. Scapă-ne de răul din noi şi din afara noastră. Amin!

(«Jurnalul Literar», septembrie 1998)