Vremea persecuțiilor și a martirilor

Sergiu Grossu

“Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Nea­murilor… Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu…”

(MATEI, 10. 18,21-22)

Se vorbeşte în lumea liberă, de la cel de al doilea război mon­dial încoace, despre crimele îngrozitoare ale nazismului german; se scrie din ce în ce mai mult împotriva regimurilor dictatoriale din Brazilia, Grecia, Spania şi Portugalia (pentru unii, regimuri politice „de dreapta”, pentru alţii, regimuri anti-comuniste) – şi se uită, în mod voit, crimele, torturile, persecuţiile împotriva creş­tinilor cinstiţi şi paşnici din ţările cu regim politic ateu, ţări care se proclamă pepiniere ale dictaturii proletariatului. Cititorii noştri au citit sau au auzit, desigur, mărturiile bulversante ale atâtor creştini, preoţi şi laici, care au avut de suferit în Răsăritul comunist al Europei şi mult mai departe, până în Extremul-Orient şi marea Caraibelor, cele mai crâncene pedepse pentru credinţa lor ne­zdruncinată: câmpurile de muncă forţată, celulele morţii, chinu­rile spălării de creier în vederea aşa zisei „reeducări politice” şi, în ultimul timp, azilele sau spitalele psihiatrice, unde sunt „îngrijiţi”, de către călăii şi canibalii secolului XX, luptătorii cei mai de sea­mă care se opun regimului concentraţionist – vinovaţi de „delicte de opinie” – şi foarte mulţi creştini, din toate confesiunile ce exis­tă în spatele cortinei de fier.

In legătură cu proaspăta metodă a internării în spitalele psihi­atrice, practicată în Uniunea Sovietică pe o scară întinsă şi cu dis­preţul celui mai elementar simţământ omenesc, marele scriitor Alexandru Soljeniţân îşi reţinea anevoie revolta, într-o celebră scrisoare deschisă din 15 iunie 1970: „Iată cum trăim noi: Fără mandat de arestare sau fără nici o justificare de ordin medical, patru poliţişti şi doi medici se prezintă la un om sănătos. Medicii declară că acesta este nebun şi maiorul de la poliţie strigă: Noi sun­tem organul constrângerii! Scoală-te! Apoi i se leagă mâinile şi îl conduc la o casă de nebuni. (…) Ar fi timpul să discernem ade­vărul: arestarea unor oameni cu mintea sănătoasă care gândesc liber şi închiderea lor în case de nebuni, nu este altceva decât o variantă a camerei de gaz şi chiar o variantă mult mai crudă: sufe­rinţele victimelor sunt mult mai crude şi mai lungi. (…) în materie de nedreptăţi ca şi în materie de crime, trebuie să ne amintim că există o limită dincolo de care omul devine un canibal”).

Vreţi să ştiţi care era atitudinea presei sovietice doar cu câteva săptămâni înaintea procesului tânărului neconformist Vladimir Bucovschi? în Izvestia din 23 octombrie 1971 putem citi: „Cazuri de ospitalizare de indivizi sănătoşi în clinicile psihiatrice sunt totalmente excluse în U.R.S.S.!” Nu este vorba, după jurnaliştii comunişti, decât de „calomnii şi invenţii fabricate în Occident de către diversiunea antisovietică^“. De altfel, domnul Abrasimov, ambasadorul U.R.S.S.-lui în Franţa, a protestat oficial împotriva ştirilor „tendenţioase” apărute în ziarele pariziene: nimic adevărat în aceste poveşti de internări psihiatrice ale opozanţilor. Aceasta-i, pur şi simplu, campanie anti-comunistă!

Dar atunci, persecuţiile religioase în ţările comuniste, în gene­ral, şi în Uniunea Sovietică, în special, sunt reale sau fac parte din  „calomniile şi invenţiile fabricare în Occident”? Da, da, sunt „calomnii”, sunt „invenţii”, îşi dau osteneala să ne asigure, de astă dată nu un poliţist sau un membru al C.C.lui, ci o seamă de siman­dicoase feţe bisericeşti ca patriarhul moscovit Pimen şi mitropoli­tul Leningradului Nicodim, sau ca binecunoscuţii fruntaşi ai Bise­ricii Ortodoxe Române, patriarhul Justinian şi mitropolitul Moldovei Justin Moisescu. Pentru pravoslavnicul mitropolit Nicodim, de pildă „toţi cei ce vorbesc de persecuţii religioase în Uniunea Sovi­etică… compromit şi deservesc coexistenţa paşnică… agravând tensiunea în lumea întreagă…” De ce? Fiindcă în Uniunea Sovie­tică” există o libertate de conştiinţă autentică” iar „egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor nu este numai proclamată, ci garan­tată şi pusă în practică”). Mereu şi mereu troica Bisericii Orto­doxe roşii (Alexie, Pimen şi Nicodim) va nega existenţa unei Bise­rici persecutate, a unei Biserici a catacombelor, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu, cu binecuvântarea unor sutane servile şi, ca atare, compromise.

Această ierarhie a dezertării şi a compromisului anti-evanghelic a fost în nenumărate rânduri denunţată şi, totuşi, i se acordă pre­tutindeni în lumea liberă un credit moral nemeritat. Reamintim scrisorile de foc ale preoţilor ortodocşi Eşliman şi Iacunin (din 15 dec. 1965), ale luptătorului creştin Levitin-Krasnov (din 21 mai 1966), sau cea a martirului Bisericii ruse clandestine Boris V. Talantov, mort acum doi ani, într-o puşcărie sovietică (scrisoare semnată de către 12 persoane, la 19 martie 1967).

Din partea lui Talantov s-a primit de asemeni şi un studiu, inti­tulat patriarhatul Moscovei – Un instrument docil în mâinile pu­terii ateiste”, pe care noi l-am publicat în revista Catacombes: „Spiritul de compromis cu ateismul” (în numărul din decembrie 1971) şi participarea secretă a patriarhatului Moscovei la lupta RC.U.S.-lui împotriva Bisericii Ortodoxe Creştine” (în numerele din februarie şi martie 1972). Răul, după Boris Talantov, constă în faptul că actualmente „activitatea patriarhatului Moscovei, folosindu-se de mijlocul seducţiei şi al minciunii în toată măsura posi­bilului, vrea să conducă mişcarea creştină, pe plan mondial, într-o direcţie falsă, şi astfel să o distrugă… Activitatea patriarhatului moscovit în străinătate este o trădare conştientă a Bisericii Orto­doxe Ruse şi, bineînţeles, a credinţei creştine. Ea se descoperă lumii ca un agent secret al anticreştinismului mondial”.

Este cu totul evident faptul că subversiunea comunismului internaţional lucrează zi şi noapte pentru a deruta lumea liberă, pentru a înşela conştiinţa incertă a creştinilor indiferenţi sau greşit informaţi, pentru a demobiliza ierarhia Bisericilor occidentale, în sfârşit pentru a ridiculiza persecuţiile, suferinţele şi martiriul fraţilor noştri înrobiţi, în scopul pervers de a face să triumfe, pe ruinele unui creştinism învins, universalitatea turpitudinei şi cultul mincinos al religiei lor materialiste.

Prin atitudinea sa „în mod implacabil ostilă” oricărei religii, susţine N. Berdiaev, comunismul se dovedeşte a fi el însuşi o religie intolerantă şi fanatică. „Comuniştii profesează un ateism militant şi sunt obligaţi să desfăşoare o propagandă anti-religioasă. Comunismul, în fapt, este duşmanul oricărei forme de religie şi în mod special al creştinismului, nu atât ca sistem social ci mai ales ca religie. El vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului… Din această cauză, conflictul său cu alte credinţe religioase este inevitabil”).

Se cuvine să pomenim de discursul epocal din 25 februarie 1956 când, în faţa asistenţei înmărmurite a celui de al 20-lea Con­gres al P.C.U.S., Nichita Hruşciov a dat în vileag crimele lui Iosif Stalin: „Arestări şi deportări masive a mii de persoane, execuţii fără proces şi fără cercetări prealabile, toate acestea creară nişte condiţii de nesiguranţă, de teamă şi chiar de dezesperare… Comisia a stabilit nenumărate fapte legate de «fabricarea» de procese con­tra comuniştilor, de o serie de false acuzaţii, de abuzuri de necon­ceput contra legalităţii socialiste, fapte care avură drept consecinţă moartea atâtor nevinovaţi…).

Dacă, după cifrele lui Hruşciov, din cei 139 membri şi supleanţi ai Comitetului Central aleşi în 1934,98, adică 70%, sunt împuşcaţi în 1937 şi 1938; dacă din cei 1967 delegaţi la Congresul Partidului din 1934, 1108 au aceiaşi soartă; dacă „mai multe mii de comu­nişti cinstiţi au murit în urma acestei monstruoase falsificări de aşa zise „procese” – terminologia aparţine lui Hurşciov – atunci, nu este normal să ne întrebăm câţi creştini, credincioşi lui Hristos şi Bisericii Sale, au trebuit să sufere nedreptăţile unui regim idola­tru, pradă urii şi setei de răzbunare, expuşi necontenit persecuţi­ilor, torturilor şi morţii?

La adăpostul Constituţiei sovietice, regimul totalitar şi prigo­nitor a folosit şi foloseşte cele mai brutale măsuri de constrângere împotriva oricărei activităţi creştine. La ce bun „libertatea de a practica slujbele religioase”, dacă se vorbeşte, în acelaşi timp, de „libertatea propagandei anti-religioase”, mai bine zis de libertatea pe care o au comuniştii propagandişti de „a suprima rădăcinile sociale ale religiei”, printr-o discriminare religioasă unică în lume. Din capul locului se impune plasarea articolului 124, cu presupusa „libertate de a practica slujbele religioase”, în contextul gândirii leniniste cu privire la libertate. „Atât timp cât clasele nu sunt des­fiinţate, a vorbi de libertate şi de egalitate în general, înseamnă a te înşela sau a înşela pe muncitori ca şi pe toţi oamenii muncii… Atât timp cât clasele nu sunt desfiinţate orice reflecţie asupra libertăţii şi egalităţii trebuie să suscite întrebarea: libertate pentru care clasă şi în ce scop?” Citez din nou pe Lenin: „Elementul necesar, condiţia obligatorie a dictaturii este represiunea prin violenţă a exploatatorilor drept clasă şi, ca urmare, violarea „democraţiei pure”, adică a egalităţii şi a libertăţii cu privire la această clasă”).

Odată ce am jalonat suficient de clar principiul libertăţii de tip leninist, – să trecem la practica libertăţii cultelor religioase. La 23 ianuarie 1918, Consiliul comisarilor poporului prezidat de Lenin publică vestitul Decret asupra separaţiei Bisericii şi a Statu­lui (decret care este şi astăzi valabil în Uniunea Sovietică). Vreţi să ştiţi cum sunt garantate drepturile la libertatea cultului religios? In articolul 5 este arătat negru pe alb: „Libera împlinire a riturilor religioase este garantată în măsura în care acestea nu turbură ordinea publică şi nu încalcă drepturile cetăţenilor Republicii sovi­etice. Autorităţile locale sunt îndreptăţite să ia toate măsurile nece­sare în vederea asigurării, în aceste cazuri, a ordinii şi a securităţii publice”. în felul acesta, autorităţile comuniste extrem de grijulii de a nu „încălca drepturile cetăţenilor” sovietici, hotărâră închide­rea şi distrugerea bisericilor. „Cutare biserică este aşezată prea aproape de şcoală şi constituie o încălcare a laicităţii învăţămân­tului… O alta, clasată peste noapte monument istoric, trebuie să aparţină tuturor cetăţenilor sovietici şi nu numai credincioşilor; cutare catedrală, ca aceea din Perm, atrage prea multă lume şi împiedică astfel circulaţia maşinilor; iată pentru ce clasa munci­toare, stăpână în ţara sa, respectiv sindicate şi organizaţii komsomol sunt puse în mişcare şi adună mii de semnături care cer cu insistenţă dispariţia bisericilor…”).

Dar Biserica oficială ce face? Care este reacţia ierarhiei, a Patri­arhului? Să-1 cităm pe Alexandru Siljeniţân, care în celebra sa Scrisoare din Postul cel Mare adresată patriarhului Pimen, denunţa cu străşnicie şi sfântă revoltă situaţia deplorabilă a Bisericii orto­doxe: „Studiind istoria Rusiei din ultimele secole, ajungi la convingerea că multe lucruri bune s-ar putea realiza într-un chip minunat de armonios, dacă Biserica n-ar fi renunţat la independenţa ei şi dacă poporul ar da ascultare de glasul ei, ca în Polonia, de pildă. Din păcate, la noi nu mai vezi aşa ceva şi aceasta de vre­me îndelungată. Noi am pierdut această luminoasă atmosferă etică a creştinismului, în care s-au format de o mie de ani obiceiurile noastre, felul de vieţuire, concepţia noastră despre lume, folclorul nostru şi chiar numele de creştini. Pierdem ultimele trăsături, ultimele semne ale unui popor creştin, cum să nu îngrijoreze lucrul acesta, oare, pe patriarhul rus? Biserica rusă se înduioşează de orice nenorocire survenită în Africa îndepărtată, însă de suferinţele propriei noastre ţări nu se lasă niciodată impresionată. De ce mesagiile pastorale care coboară spre noi, de la vârfurile Bisericii, sunt leniniste? De ce oare documentele care emană din Biserică sunt atât de îngăduitoare, de parcă ar fi expresia celui mai creştin popor din lume?… Au trecut 7 ani de când doi preoţi de o mare probitate morală, Iacunin şi Eşliman, au vrut să demonstreze că flacăra pură a credinţei creştine nu s-a stins în patria noastră. Ei au scris o scrisoare ilustrului D-voastră predecesor. Prin argumente numeroase şi irefutabile i-au expus slugărnicia lăuntrică prin care Biserica rusă este condusă în mod voluntar şi care merge până la autodistrugere… Cât despre răspuns, cum este mai simplu: au fost pedepsiţi pentru a fi spus adevărul, li s-a interzis oficierea slujbe­lor religioase! Iar Sfinţia-Voastră nu aţi reparat această nedreptate!” Cea mai gravă acuzaţie a lui Soljeniţân, adusă împotriva unei ierarhii servile, este „distrugerea sistematică a spiritului şi trupului Bisericii creştine”, întrucât, constată el cu durere, „pentru înaltul cler rus puterea temporală este socotită mai presus decât puterea cerească”. Ce rămâne de făcut? Să alegem calea creştinismului pri­mar: sacrificiul. Fiindcă, întotdeauna, „cel lipsit de orice forţă materială obţine victoria prin sacrificiu. Şi noi am văzut numeroşi preoţi şi coreligionari – subliniază marele scriitor rus – care au ales drumul martiriului demn de primele secole…”).

În discursul pe care Leonid Iliicev, doctrinarul P.C.U.S.-lui, 1-a pronunţat la 25 noiembrie 1963 cu ocazia reuniunii Comisiei ide­ologice de pe lângă Comitetul Central), este combătută orice activitate religioasă care depăşeşte zidurile bisericii, fiind socotită drept o „subversiune ideologică a propagandei imperialiste”. Arătându-şi nemulţumirea faţă de „slaba influenţă” a propagandei ateiste asupra credincioşilor, Iliicev a spus: „Metodele greşite ale luptei contra religiei prejudiciază cauzei noastre. Nu numai că ele nu subminează baza propagandei religioase, ci dimpotrivă ajung să întărească fanatismul religios, dau naştere formelor clandestine de slujbe şi rituri, fac să apară la credincioşi neîncrederea şi ne­mulţumirea, în sfârşit, îi împietresc”. De aceea, el povăţuieşte pe propagandiştii atei să nu lase” oamenilor Bisericii şi sectanţilor nici o spărtură prin care ei ar putea să pătrundă în suflete…”. Încercând să răspundă la întrebarea ,,De ce există oameni credin­cioşi în Uniunea Sovietică?”, Iliicev este obligat să recunoască: „Din cauza indiferenţei, tovarăşi! Iată explicaţia… Ar trebui să ştiţi că nu vom învinge religia numai prin conferinţe despre ştiinţă.

Pentru a putea şterge orice urmă de Dumnezeu, trebuie ca mai întâi să devenim noi înşine oameni veritabili…” Ca şi cum n-ar şti că aceşti „oameni veritabili” – victime ale moralei materialiste – per­secută pe creştini, arestându-i, torturându-i, condamnându-i şi adeseori omorându-i, Iliicev declară mincinos că „lupta contra religiei nu este lupta contra credincioşilor, ci contra ideilor anti-ştiinţifice, contra învăţăturii religioase”. Mai mult, trebuie folosit „un fel cordial şi sincer” în abordarea credincioşilor”.

Pentru a ilustra acest fel „cordial şi sincer” cu care fraţii noştri au fost trataţi de către autorităţile „umanitare” ale Ţării Socialis­mului dezlănţuite să suprime până şi rădăcinile sociale ale creşti­nismului, să ne amintim de câţiva din martirii credinţei care au tre­cut, cum scrie în cartea Apocalipsei, prin „necazul cel mare” al celor mai sălbatice persecuţii şi şi-au albit hainele „în sângele Mielului”: Nicolai Hmara, schingiuit până la moartea sa din 9 ianuarie 1964; Ivan Afonin, mort din lipsă de alimentaţie într-un lagăr de muncă forţată, la 22 noiembrie 1969; Otto Vibe, mort după 14 ani de puşcărie, la 30 ianuarie 1964; vajnicul luptător ortodox Boris Talantov, mort în spitalul închisorii din Kirov, la 4 ianuarie 1971; Pavel Saharov, mort la 1 iulie 1971, în urma torturilor. şi a nenumăratelor întemniţări la care fu spus. Lunga listă a martirilor din Rusia comunistă vrem s-o închidem cu tânărul moldovean baptist din Volontirovca, Ivan Moiseiev, care a murit la 16 iulie 1972, pe când îşi făcea serviciul militar la Kerci. Din comunicarea făcută de către părinţii lui Vania şi adresată Consiliului Bisericilor Evanghelice Baptiste din U.R.S.S., aflăm că „el a fost bătut, rănit, ars cu fierul roşu şi apoi, încă în viaţă fiind, a fost înecat în Marea Neagră, la o adâncime de 156 cm., în timp ce el măsura 1,85 m.” Iată un exemplu de comportare „cordială şi sinceră” a propagan­diştilor atei. Iată amprenta ruşinoasă a mâinilor pătate de sângele copiilor lui Dumnezeu. Şi, totuşi, nici o scrâşnire de dinţi din par­tea părinţilor, nici cea mai mică umbră de răzbunare. Să-i ascultăm grăindu-ne din cutremurătorul document ce-l avem la îndemână: „Fiul nostru a completat numărul celor care au fost ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi îl plângem, ne bucurăm de jertfa sa.

El a iubit pe Iisus mereu, L-a iubit mai mult ca alţii, fapt pe care 1-a şi dovedit. în ultimele lui scrisori el ne reamintea fără încetare: “Dacă iubiţi ceva în lume mai mult decât pe Isus, nu veţi putea să-L urmaţi”. Cu privirea îndreptată spre Bunul învăţător, el cre­dea cu tărie şi suferea. Fie ca această floare vie care şi-a dat par­fumul tinereţii în holocaust pe cruce, să fie o pildă pentru tot tineretul creştin, adică a iubi pe Hristos aşa cum L-a iubit fiul nos­tru Vania”.

Leonid Iliicev vorbea despre necesitatea imperioasă a „oame­nilor veritabili”. Insă cum să devină călăii şi lepădăturile unei soci­etăţi bazată pe lupta de clasă, „oameni veritabili”, fără a crede în Dumnezeu? Numai în Isus Hristos omul devine liber, cu adevărat om, căpătând chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Numai Ade­vărul Evangheliei poate face pe oameni capabili să iubească şi mai ales să ierte pe prigonitorii lor. Aşa cum scria credinciosul baptist Vasili Kozlov, într-un cutremurător memoriu trimis conducătorilor Partidului şi Guvernului din Moscova: „în atmosfera infernală a lagărului, pe când răufăcători ca mine se blestemau pe ei înşişi şi blestemau lagărul, pe gardieni şi întreaga omenire, pe când unii îşi tăiau vinele şi îşi spintecau stomacul pentru a termina cu „viaţa”, creştinii nu desnădăjduiau. Viaţa lagărului şi condiţiile dure nu-i turburau de fel, faţa lor strălucea de lumină. Viaţa lor exemplară şi curată, supunerea lor totală voinţei lui Dumnezeu, blândeţea şi curajul neîntrerupt lăsau să se întrevadă că ei sunt altfel decât noi: pe feţele lor strălucea Hristos. O astfel de viaţă pură şi profundă, cu un sens valabil, doream să trăiesc şi eu. Modelul unei astfel de vieţi mi-a fost dat de deţinutul Hrapov. L-am cunoscut într-un lagăr din Siberia, în 1953. Nu era la prima lui executare de pedeap­să. Azi se află tot în închisoare. Are 56 ani. Pentru credinţa lui în Dumnezeu, el şi-a petrecut aproape jumătate din viaţă în închi­soare şi lagăre”). A fost închis sub Stalin, sub Hruşciov şi stă închis şi azi, sub regimul D-voastră. Când este pus în libertate, abia apucă să se bucure împreună cu familia sa şi iată-1 din nou închis. Vă rog să credeţi că multe sute de creştini evanghelici baptişti tra­versează această lungă punte a suferinţei, şi că aceşti bărbaţi şi femei sunt cei mai buni fii şi fiice ale patriei noastre. Astfel, legaţi prin suferinţă şi aparţinând Domnului, multe priviri s-au ridicat spre ei. Puterea reală a lui Hristos şi puterea Evangheliei n-au sfărâ­mat numai inima mea, ci şi alte sute de inimi asemănătoare cu a mea, inimi care au fost otrăvite de ateism şi de vicii,închisorile şi lagărele de muncă deveniră deci pentru mulţi locul de pocăinţă şi de întâlnire cu Isus. În 1953 am rupt-o şi eu definitiv cu lumea criminală şi cu trecutul meu păcătos. Am devenit creştin. Mii de oameni se află actualmente în puşcării şi trec desigur prin toate stările prin care am trecut şi eu. Dat fiind măsurile riguroase luate împotriva credincioşilor chiar şi în închisoare, este foarte greu să înţelegi rostul vieţii şi să devii creştin. Oamenii se fac tot mai răi: ei n-au nevoie de ateism, ci de Hristos. Ce bine ar fi dacă aţi per­mite creştinilor închişi să vorbească răufăcătorilor despre Isus! Ce schimbată ar fi viaţa acestor mii de deţinuţi, ce schimbată ar fi! Nu aţi mai fi obligaţi să pregătiţi mii de conferenţiari pentru răspândirea unei morale ateiste, nici să întreţineţi o poliţie atât de numeroasă. Banii investiţi pentru întreţinerea lor şi a închisorilor ar putea fi folosiţi pentru tipărirea de Biblii şi de Evanghelii atât de necesare poporului rus. Atunci am cunoaşte mai puţini beţivi şi hoţi, mai puţine crime: atunci lagărele s-ar goli şi D-voastră aţi fi în stare să transformaţi puşcăriile în muzee ale sălbăticiei şi ale cruzimii omeneşti…

Închisorile şi condiţiile extrem de grele ale coloniilor de muncă au distrus sănătatea multor creştini, iar unii din ei nu s-au mai întors acasă. Ei şi-au terminat zilele dincolo de zidurile de sârmă ghimpată, întocmai ca nişte eroi ai adevărului. Creştinii v-au iertat chiar şi aceste fapte cumplite. Fie ca lacrimile taţilor şi mamelor, lacrimile orfanilor şi sângele nevinovat al martirilor credinţei să vă amintească mereu că păcatul cel mai mare săvârşit pe pământ este persecutarea creştinilor. Fie ca aceste lucruri să vă înmoaie inimile”).

(«Bunavestire», nr. 2-3/1973)