Sergiu Grossu
Misionarismul mondial, aşa cum s-a manifestat în activitatea Consiliului Ecumenic al Bisericilor din ultimele cinci decenii, a comis erori regretabile – în special de ordin tactic – în practicarea comandamentelor evanghelice, prin neglijarea sau subestimarea „nevoilor grabnice” despre care îi scrie Ap. Pavel lui Tit (cap. 3, versetul 14) şi care nu sunt decât nevoile concrete, presante şi esenţiale ale societăţii din care facem parte.
Cu mulţi ani în urmă, înainte de Revoluţia din decembrie ’89, „Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor religioase în România” s-a adresat Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva, trimiţându-i un document zguduitor, intitulat: „Un mădular al Bisericii ortodoxe ce continuă a sângera – Oastea Domnului“. Acest „Apel” n-a trezit nici un interes în sufletul împietrit al secretarului general al Consiliului sus amintit, anume Philip Porter, care a evitat să încerce o intervenţie pe lângă Patriarhia din Bucureşti şi Departamentul Cultelor, pentru a se realiza legalizarea Oastei Domnului, cu drept de existenţă şi de activitate misionară în România dictaturii comuniste.
Nici audienţa noastră – a mea şi a soţiei mele – la pastorul Clement Barbey, din C.E.B., în luna ianuarie 1970, la Geneva, n-a dat nici un rezultat, cu toate că i-am vorbit, cu înflăcărare, despre lipsa de libertate religioasă în România lui Nicolae Ceauşescu şi, îndeosebi, de tragica existenţă a mişcării ortodoxe Oastea Domnului, despre care nu ştia aproape nimic şi pentru care n-a întreprins nimic, restituindu-ne, la câteva zile după vizita noastră, “Memoriul” pe care ni 1-a cerut, fără nici o explicaţie. Şi cu aceasta legăturile mele cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor au luat sfârşit; dar şi iluziile ce mi le făcusem, încă din ţară, în legătură cu menirea mesianică a acestui organism de paie, incapabil să plângă împreună „cu cei ce plâng” sub asuprirea regimurilor marxiste totalitare şi fără să se sinchisească de „cei ce sunt în lanţuri” sau „chinuiţi” pentru credinţa lor (EVREI, 13. 3).
De aceea, chiar din primele numere ale revistei Catacombes, pe care o editam la Paris, am căutat să pun degetul pe rană, divulgând spiritul demisionar al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, devenit, din nefericire, un organism hibrid, anchilozat prin satisfacţia poziţiei sale privilegiate: o instituţie subversivă, surdă şi mută la strigătele creştinilor în nevoie, o instituţie care şi-a pierdut prestigiul şi aureola de altădată. De altfel, două personalităţi franceze
– scriitorul şi ziaristul Pierre de Villemarest, autorul cărţii Spionajul sovietic în Franţa”, şi profesorul de teologie J.G.H. Hoffmann
– au denunţat, în articolele lor, Consiliul Ecumenic, ca pe „un instrument al subversiunii” internaţionale: un instrument manipulat, cu dibăcie, de delegaţiile Bisericilor ortodoxe din U.R.S.S., din România şi din Bulgaria, delegaţii care, în loc să apere cauza celor prigoniţi, afirmau că turma de credincioşi a Bisericilor lor se bucură de o deplină libertate religioasă.
Ecumenismul actual „disimulează” nu atât interesul acut de a face prozelitism, cât, mai degrabă, incapacitatea sa de unificare a lumii creştine. De aceea, în ce mă priveşte, am renunţat la termenul de „ecumenism”, destul de compromis, vorbind în lucrarea mea “În aşteptarea unui nou pământ”, de supraconfesionalism. Fiindcă ecumenismul n-a dus decât la o alăturare de Biserici, şi nu de împreunare, de îngemănare creştină. Atitudinea ecumenică a fost şi-a rămas interconfesională şi nu supraconfesională, respectiv. Bisericile şi-au păstrat orgolioasa separare, n-au depăşit îngrădirile confesionale, nu s-au ridicat peste zidurile despărţitoare, pentru a fi cu adevărat una în Hristos.
Eu am încercat să pledez şi să impun, în lumea Exilului românesc, imperativul unităţii creştine (cf. IOAN, 17. 11-23). Măcar în situaţia tragică a desţărării, să alergăm împreună întru ajutorarea fraţilor noştri din Exil şi din ţară, căzuţi „între tâlhari”: fie între „tâlharii” tuturor fărădelegilor, fie „dezbrăcaţi”, Jefuiţi” şi „bătuţi zdravăn” (ca în pilda Samariteanului milostiv), de „tâlharii” regimului comunist din România.
Comunităţile creştine româneşti din Occident – îndeosebi cele neoprotestante, mai bine organizate – n-au putut renunţa la rigiditatea lor misionară şi n-au răspuns la apelul meu de toleranţă religioasă şi de bună înţelegere. Deşi făceau parte din mişcarea ecumenică mondială, nu s-a realizat mult aşteptata îmbrăţişare a românilor exilaţi nici măcar în domeniul acţiunilor practice, în lupta pentru respectarea drepturilor omului la libertatea politică şi religioasă. „Barierele” dogmatice au fost, pe toate planurile, numai teoretic escaladate, deoarece în realitate s-au adeverit insurmontabile în adâncurile „peticite” ale unor conducători de cult, care şi-au zidit lucrare nu pe Iisus, ci pe temelia de nisip a mentalităţii lor confesionale.
„Bisericile româneşti din exil (scriam într-un articol publicat în revista Cuvântul românesc din Canada) – ortodoxe, greco-catolice şi neoprotestante – se pot întâlni şi înfrăţi pe terenul creştinismului practic, uitând de eterogenitatea confesională a activităţii lor precedente, săltând peste pragul misionarismului naiv şi contu-rându-şi sarcinile la nivelul exigenţelor actuale”. Nu ne avertizează sfântul Pavel: „Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn” (ROMANI, 13. 11)? Şi odată treji, conştienţi de greaua răspundere ce apasă pe umerii noştri sufleteşti, să lucrăm împreună pentru salvarea lui Dumnezeu şi mântuirea Neamului. Aceasta înseamnă a fi creştin. Aceasta înseamnă a fi ecumenic, adică „în chip desăvârşit una”.
Şi fiindcă există şi false tendinţe ecumenice, ca să ne apărăm împotriva lor, trebuie să respectăm Evanghelia. Zidiţi pe adevărurile ei, nu ne va putea atinge nici o acţiune antihristică.
În România îşi desfăşoară activitatea un foarte suspect „Centru internaţional ecumenic”, care se stabileşte să reunească „oameni şi religii”- Or ecumenismul este o formulă creştină de reuniune a confesiunilor creştine, şi nu a religiilor anticreştine, cum sunt mahomedanismul şi iudaismul. Iată de ce la reuniunea „internaţională”, care a avut loc la Palatul parlamentului, la 30 august 1998, tema era: “Dumnezeu, Omul şi Popoarele”‘, Iisus fiind absent, totalmente neglijat. Că reuniunea s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al preşedintelui Emil Constantinescu, mai merge. Dar cum a putut accepta să participe la festivităţi Patriarhia ortodoxă, când citim în Evanghelie: „Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu. (…) Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-1 primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit, se face părtaş la faptele lui rele” (2 IOAN, 1. 9-11). împăcarea cu Dumnezeu, după Evanghelie, nu se face nici prin Mahomet, nici prin Moise, nici prin Buda, ci prin Iisus Hristos, prin Acela care a spus: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!” El, Isus, este „Uşa”, El este „Păstorul cel bun”, care „îşi pune sufletul pentru oile Sale” (IOAN, 10. 9-11). Toţi ceilalţi sunt, după Iisus, „furi şi tâlhari”.
Manifestări, ca această întâlnire internaţională „Oameni şi religii” sunt tot atât de antihristice ca şi “New Age”, ca şi Martorii lui Iehova, ca şi toţi cei ce practică prozelitismul, de pe poziţia unui fals ecumenism.
Ca să nu ne abatem de la dreapta credinţă, ca să nu ne clătinam, să fim atenţi la „lupii răpitori” care ne dau târcoale: la „lupii îngrozitori” din afara Bisericii noastre, dar şi la cei care se ridică din mijlocul nostru, aşa cum îi învăţa ucenicul lui Gamaliel pe creştinii din Efes, la despărţirea de ei: „Eu ştiu că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să atragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi…” (FAPTE, 20. 30-31).
(«Cuvântul Românesc», decembrie 1999)