Pe culmea cea mai înaltă a Taborului s-a petrecut, în viaţa Domnului Isus, procesul cel mare, schimbarea cea mare care a transformat, din adâncimi, felul de a privi şi felul de a-L cunoaște pe Fiul lui Dumnezeu.
În clipa când ei s-au deşteptat din spaima lor,”… n-au mai văzut decât pe Isus singur”
(Matei 17:8).
Şi atunci, ca un fulger, Duhul lui Dumnezeu le-a strămutat inima, să înţeleagă taina aceasta, Taina cea mare a lui Dumnezeu Tatăl
(Coloseni 2:2) – Isus singur.
Ei au înţeles, și din clipa aceea până la moarte “ei n-au mai vrut să ştie nimic altceva decât acest Nume şi mare adevăr: Isus singur”.
Au înţeles că El este Alfa și Omega, începutul şi sfârşitul, că El este Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Că El este sfârşitul Legii (Romani 10:4) şi împlinirea proorociilor (Luca 18:31), că în clipa aceea Moise şi Ilie, Legea şi Proorocii au dispărut, covârşiti de lumina Lui orbitoare şi în ochii lor, n-a mai rămas decât El… Luminos, Slăvit, Transfigurat pe veşnicie, singur Isus.
Ei au coborât de pe munte, dar n-au mai rămas aceiaşi; au fost schimbaţi şi ei. După aceea, Petru nu mai vorbea, decât despre El singur, zicând: “Nu mal este nici un alt Nume dat oamenilor în care să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). “Noi am văzul şi mărturisit – spunea după aceea Ioan – că El este Mântuitorul lumii”
(1 Ioan 4:14-15).
Nu mai vorbeau… Nu mai puteau vorbi despre nimic altceva, decât despre El, despre El singur. Fără nici un adaos, fără nici un alt Nume, decât Isus singur.
Pavel, marele lor frate, după ce a văzut şi el ca şi ei Faţa Domnului Hristos, a urmat același drum. Fiecare cuvânt al lui nu voia să mai spună şi să mai ştie nimic altceva, decât Isus singur
(1 Corinteni 2:2).
Când s-a ridicat de la picioarele lui Isus, mintea lui slobozită de sub măhrama întunericului (2 Corinteni 3:16-18) era luminată de cunoaşterea Tainei Aceluia, care îndumnezeiește pe oricine o înţelege.
Ce privelişte cutremurătoare şi dumnezeiască: Isus singur. Pe vârful cel mai înalt al Taborului, în culmea istoriei omenirii, în mijlocul Scripturii dumnezeieşti şi în mijlocul veşniciilor – strălucitor, desăvârşit şi veşnic biruitor: Isus, Isus singur…
În faţa Lui pălesc toate şi toate se pierd, Lumina Lui copleşeşte şi întunecă totul, înjghebările omeneşti se prăbuşesc în faţa Lui… Valurile şi furtunile răscolitoare şi zbuciumate, la picioarele Lui, se potolesc neputincioase şi El rămâne singur coloana neclintită printre fărâmiţările ruinelor noastre pământeşti.
Ce taină şi ce har, o, Dumnezeule !
Tu ne-ai dat în El totul, căci toată plinătatea dumnezeirii locuieşte în El (Coloseni 2:9-13). Aducându-ne la Viaţă şi făcându-ne, prin El, fericiţi, moştenitori ai unor aşa făgăduinţe, după ce ne-a iertat toate păcatele – Cuvântul Tău cel sfânt şi veşnic ne-a grăit odată pentru totdeauna: “Voi aveţi totul deplin în El
(Coloseni 2:10).
Slavă, slavă veşnică Numelui Tău veşnic, Tatăl şi Dumnezeul nostru, că ne-ai făcut să vedem strălucirea plină de slavă a împărăţiei Tale, prin Isus Domnul nostru!
Fericiţi, fericiţi pe veşnicie toţi acei care au fost învredniciţi de Tine, să afle, să cunoască şi să-L aibă deplin pe Isus, pe El singur.
Oricui i se va descoperi, el va cădea în faţa Lui şi se va coborâ de pe muntele acesta transfigurat, cu faţa strălucitoare şi cu inima luminată de Taina întâlnită acolo. Şi nu va mai şti de nimic altceva tot restul vieţii lui, decât de Isus, numai de El singur.
Isus, Marele nostru Domn şi Mântuitor, cât de mulţi din cei care vorbesc despre Tine azi, n-au fost niciodată singuri cu Tine pe munte…
Şi de aceea, pe lângă Tine, ei mai vestesc oamenilor şi altceva.
O, fă-i pe toţi să înţeleagă, că în faţa lui Dumnezeu, că în faţa Iadului, că în faţa veşniciilor, nu eşti decât Tu singur.
Toate privirile noastre să se îndrepte numai spre Tine, inimile tuturor să privească numai Faţa Ta şi să fii mărturisit numai Tu singur, Tu Isuse singur.
Foaia “Isus Biruitorul” nr. 23-24/1947, Biserica cea una singură
Când duhul meu
Traian Dorz
Când duhul meu se leagănă-ntre ceruri
şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
– de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?
De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine
din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
şi unde n-am nimic de întrebat?
De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,
de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
de ce cobor spre teama de ispită,
de ce nu merg în sus de pe Tabor?
…O, până când îmi vor sfârşi lucrarea
ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
din care n-aş mai vrea să mai revin!
Iar saltul când, Isus, îmi vei desparte
cântarea mea de trupu-n care-o sui
mi-l fă uşor – ea-mi zboare fără moarte,
iar el, nu ştiu…, ci doar să-l simt că nu-i…
De n-ai fi Tu
De n-ai fi Tu, n-ar fi nici ziua
cu toate razele-i divine,
nici semănatul, nici culesul,
căci toate sunt şi cresc prin Tine.
De n-ai fi Tu, n-ar fi nici seara
cu dulci întoarcerile-acasă,
nici toamna şi nici primăvara,
căci totul Mâna Ta ni-l lasă.
De n-ai Tu, de n-ai fi Tu,
n-ar fi nicicând vreun bine,
căci harul tot, căci harul tot,
Isus, e numa-n Tine !
De n-ai fi Tu, n-ar fi nici noaptea
cu odihnirea-nnoitoare,
nici trecerea ce primeneşte,
căci toate sunt a Ta lucrare.
De n-ai fi Tu, n-ar fi nici zorii,
nici dimineaţă şi-nviere,
nici tinereţea, nici cântarea,
căci tuturor eşti Tu putere.
Dar toate-acestea, toate-toate,
şoptesc şi strigă spre-orişicine
c-ai fost, că eşti şi vei fi veşnic,
Frumos şi Adevăr, şi Bine.