Traian Dorz
Dorinţa îngâmfată după locurile înalte din lumea aceasta şi după întâietate nemeritată este o ispită dintre cele mai mari şi mai atrăgătoare, cu care diavolul îi chinuieşte şi-i înşeală pe mulţi oameni. Mai ales pe cei care sunt mărunţi sufleteşte, dar umflaţi de mândrie şi înnebuniţi de ambiţii. Pe cei care n-au talent, dar au pretenţii, n-au însuşiri şi daruri pentru o slujbă înaltă, dar au o pornire hămesită să o dobândească prin orice mijloace. Nu sunt vrednici să ocupe un scaun înalt, dar fac totul să-l ajungă, luptând cu toată prefăcătoria şi linguşirea, cu toată slugărnicia faţă de cei mari şi cu toată mârşăvia faţă de cei mici, numai să-şi ajungă scopul lor.
Iar după ce şi-au atins acest nevrednic scop, folosesc toate mijloacele şireteniei, ale cruzimii, ale minciunii şi ale silniciei, ca să-şi păstreze locul acesta şi toate foloasele slujbei pe care şi-au cucerit-o.
Când astfel de secături netrebnice sunt oameni lumeşti, umblând după foloase lumeşti, străine de orice înfăţişare duhovnicească, atunci mai înţelegi motivele şi mijloacele lor, şi poate chiar cauţi uneori să-i dezvinovăţeşti în inima ta, socotind că între oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu se poate întâmpla orice şi se poate lucra oricum.
Dar când aceste lucruri urâte se petrec într-o lucrare sfântă şi astfel de mârşăvii le fac nişte oameni care se pretind duhovniceşti şi se dau drept învăţători pretenţioşi ai altora, atunci mirarea şi grozăvia întrec orice margini, atunci aceste lichele ambiţioase întrec orice măsură; cu o neruşinare nemaiîntâlnită, ei devin obraznici până şi chiar faţă de cei care i-au ajutat cu milă şi i-au sprijinit cu ocrotire, crezându-i cinstiţi, dar neajutoraţi, când se prefăceau şi se linguşeau. Dar, cu vremea, aceştia, folosindu-se de avantajele ocrotirii binefăcătorilor lor, au început să-i imite, să-i copieze, să fure felul lor de a lucra, numai cu gândul de a le lua cât mai curând locul acestora şi a-i îndepărta apoi frumos, pentru a se aşeza ei pe locul lor. Pentru că n-au însă nici talentul şi nici harul acestora, ei caută să le înlocuiască prin prefăcătorie, prin îngâmfare, prin ambiţia lor prostească şi obraznică: şi uneori, pentru un oarecare timp, reuşesc, folosindu-se de meritele binefăcătorului lor, de munca şi de locul cunoscut al acestuia. Ei se ridică deasupra lui şi caută să se menţină acolo sus, fără să le pese de nelegiuirea care o fac şi de uzurparea pe care o săvârşesc. Şi nu le pasă nici de ocara şi dispreţul cu care îi privesc toţi ca pe nişte lichele, ca pe cele mai josnice creaturi, ca pe cele mai vrednice de osândă, mai murdare şi respingătoare făpturi de pe lume.
Desigur, pedeapsa cea dreaptă a lui Dumnezeu îi aşteaptă pe aceştia nu numai sub pământ, ci chiar şi pe el. Dar ce bine ar fi dacă şi toţi ceilalţi oameni ar lua bine şi din timp seama la astfel de făpturi primejdioase şi viclene şi să le spună pe numele lor cel adevărat pe care şi-l merită, şi nu pe cel fals pe care şi-l dau ei; şi, ocolindu-i sau izgonindu-i, să-i izoleze, lăsându-i să putrezească singuri în murdăria în care le place şi pe care o merită.
Desigur că aşa ar fi bine să li se facă, pentru că aşa merită să fie blestemaţi şi de oameni ca şi de Dumnezeu.
Dar, prea adesea, se mai găsesc şi suflete uşuratice şi credule care se lasă amăgite de prefăcătoria acestora, privindu-i cu admiraţie şi urmându-le „îndrumările înţelepte”, până ajung cu ei cu tot la pierzarea şi osânda veşnică pe care o merită şi de la Dumnezeu, şi de la oameni. De fapt, este şi un adevăr care spune: „Cine se aseamănă se adună” şi „Fiecare cap are căciula pe care o merită”.
Iată o povestire din care se vede limpede şi trist înţelesul adevărurilor de mai sus:
Se spune că odată s-a ajuns la o mare răscruce în lumea păsărilor. Până atunci fusese armonie, fiindcă toate păsările recunoşteau drept conducător al lor pe vultur, care era cea mai mare, cea mai înzestrată şi cea mai înţeleaptă fiinţă dintre ele. Tot timpul cât ele s-au supus şi au recunoscut conducerea vulturului, lumea păsărilor s-a bucurat de pace, de armonie şi de prosperitate, fiindcă vulturul avea de la Dumnezeu şi darul, dar şi puterea şi însuşirile frumoase ale unui conducător bun, înţelept şi milostiv faţă de supuşii săi.
Dar deodată toată pacea şi liniştea lor s-au tulburat. Au fost unele dintre cele mai zgomotoase, mai certăreţe şi mai lacome dintre păsări care s-au ridicat cu învinuiri şi minciuni grosolane împotriva vulturului, spunând:
– De ce numai el să fie împărat? Altcineva nu poate?
– De ce numai el să cunoască secretele neamului nostru şi nouă să nu ni le spună? Oare dintre noi nu se găseşte şi altcineva mai înţelept şi mai înzestrat?
– Ba, credem că este!
– Să facem o nouă alegere! Să facem un concurs, să vedem cine este cu adevărat vrednic să ne fie împărat. Să mai fie şi altcineva, nu numai el! Ajunge cu vulturul! Jos cu el! Să alegem un alt împărat!
Gaiţa, pupăza şi coţofana strigau cel mai tare şi, sărind din copac în copac şi din gunoi în gunoi, umpleau lumea de protestele lor contra vulturului şi de laude despre culorile penelor, despre frumuseţea glasului şi despre agerimea aripilor lor.
Astfel, până la urmă, s-a luat hotărârea să se organizeze o mare întrecere la care să ia parte toate păsările, pentru a se dovedi care poate să zboare cel mai frumos şi să se ridice cel mai sus. Şi cine va ieşi învingătorul în toate probele, acela să fie ales împăratul tuturor păsărilor.
Bineînţeles că marea mulţime a neamului păsărilor era bine încredinţată că vulturul este şi rămâne singurul vrednic de cinstea aceasta. Că el are aripile cele mai inspirate. Că el se poate ridica până la cele mai mari înălţimi, că el are zborul cel mai frumos, ochiul cel mai ager şi inima cea mai curajoasă. Toate păsările văzuseră aceasta în luptele lui cu cele mai grele furtuni, în înfruntarea celor mai puternici vrăjmaşi şi în alegerea celor mai frumoase căi de zbor şi de hrană pentru tot neamul lor. Asta era convingerea tuturor păsărilor… Adică, nu chiar a tuturor, fiindcă mai erau şi câteva, cum am spus mai sus, care erau cu totul împotriva vulturului. Dar, neîndrăznind să se măsoare cu puterea lui, cu mintea lui şi cu curajul lui, îl tot vorbeau de rău prin desişuri, prin locuri dosnice, printre făpturile cele clevetitoare, răutăcioase şi necinstite. Mai ales coţofana, gaiţa şi pupăza făceau cea mai urâtă vorbărie şi mai mincinoasă propagandă împotriva vulturului şi pentru înlocuirea lui.
Dar, dintre toţi vrăjmaşii vulturului, cel mai şiret şi mai ticălos era pitulicea, sau ochiul-boului. Acesta fusese luat din milă de către vultur sub ocrotirea lui. Fusese hrănit din vânatul vulturului şi fusese apărat toată viaţa lui prin mila şi bunătatea vulturului, fără de care această netrebnică vietate nici n-ar fi ajuns să aibă vreodată măcar un nume cunoscut între păsări. Acesta era plin de prefăcătorie şi de şiretenie. Pe faţă îl lăuda pe binefăcătorul lui, dar în dos îl vorbea numai de rău, scornind împotriva lui tot felul de minciuni şi de vorbe necinstite şi nedrepte.
Acum, desigur, pe coţofană o cunoaşteţi cu toţii, fiindcă toată ziua o poate vedea orişicine, când ici, când colo, umblând fără nici o treabă pe la toate vecinele, lăudându-se pe ea şi clevetind pe alţii.
Pe gaiţă, la fel, o ştiţi cum umblă prin toate scorburile şi prin gunoaiele buturugilor, scotocind după viermi şi insecte urâte. Apoi, cu ţipetele ei, caută să-i încredinţeze pe toţi cei care o aud ce voce minunată are ea şi ce inspirate cântări este în stare să compună.
Pe pupăză, de asemenea o cunoaşteţi cu toţii, fiindcă tot timpul îşi laudă penele ei colorate şi cuibul ei… „plăcut-mirositor”, spunând că nimeni nu are veşminte atât de frumoase ca ale ei. Şi nici cuib atât de înmiresmat.
– Jos cu vulturul! striga coţofana. Nu merită să mai fie conducătorul nostru, fiindcă nu se poate coborî până la noi, să fie de-al nostru, ci îi place să umble numai pe sus, îi place cultul personalităţii, să fie văzut numai pe sus şi să fie lăudat de toţi, să-i facă cu toţii numai plecăciuni şi aplauze.
– Nu merită să mai fie împăratul nostru! striga gaiţa, de răsuna pădurea. Nu ştie să cânte, nu ştie să se împrietenească cu lumea noastră şi nu-i plac discuţiile noastre!…
Nişte corbi, nişte ciori şi nişte stăncuţe, cu care era bună prietenă, se uniseră cu gaiţa şi toate acestea îi răspândeau cântecele ei peste tot, lăudând-o că ea este cântăreţul cel mai gros, mai talentat şi mai productiv din toată pădurea asta.
Pupăza se însoţise cu păunul, cel care nu mai putea de fălos, ca şi ea. Şi zilnic se lăudau unul pe altul, admirându-şi penele lor şi rotindu-şi coada, ca să vadă toţi ce frumoase şi colorate sunt penele ei.
Aceştia strigau peste tot:
– Jos cu vulturul cel cu pene modeste şi cu îmbrăcăminte ţărănească! Împărat trebuie să fie unul ca noi, care ştim să ne îmbrăcăm la modă, cu haine croite frumos şi împodobite elegant!
– Lasă-i pe ei să vorbească, zise şi ochiul-boului către o vrăbiuţă care râcâia într-un muşuroi, să afle un viermişor. Eu am planul meu şi, în ziua întrecerii, voi şti cum să fac, să ies eu deasupra lui. Să se termine cu el pe totdeauna şi câştigul să fie al meu!…
În ziua cea mare a întrecerii, toate păsările erau strânse într-o poieniţă din pădurea cea mai apropiată, de unde trebuia să-şi ia deodată zborul spre înălţimi, la un semnal pe care îl va da cucul, chiar în clipa când vor apărea primele raze ale soarelui deasupra pădurii. La acest semnal, toate păsările urmau să-şi ia, în aceeaşi clipă, zborul şi cu toate puterile lor să se înalţe fiecare cât mai frumos şi cât mai sus vor putea.
În aşteptarea acestei clipe şi a acestui semnal, păsările stăteau unele singuratice, altele în grup, unele pe jos, altele pe muşuroaie ori pe crăci.
Coţofana, gaiţa şi pupăza, fiecare împreună cu rudeniile şi simpatizanţii lor, se încurajau şi se lăudau, umflându-se în pene şi, uitându-se mândre împrejur, se grozăveau care mai de care către celelalte păsări care le priveau când cu dispreţ, când cu nedumerire, spunându-le:
– Ei, vom vedea care va fi mai vrednic!
Dar ochiul-boului, furişându-se în forfota aceea, se ascunse undeva în penele de sub marea aripă a vulturului şi se adăposti bine acolo, lipit strâns de pieptul lui puternic. Mititel cum era, vulturul nici nu l-a băgat în seamă. Şi chiar dacă l-a simţit, i-a fost milă de acest nimic, de făptura stârpită, care trăise şi până aci numai din binefacerile lui. L-a lăsat să se adăpostească acolo la căldură, zicându-şi cu milă:
– Lasă-l, amărâtul de el, că-i orfan şi-i nevoiaş! E străin şi n-are pe nimeni!…
Şi stârpitura vicleană rămase acolo.
Când soarele apăru dintre munţii depărtaţi şi primele lui raze se revărsară deasupra pădurii, scânteind în bobiţele de rouă de pe frunzele de sus şi de pe firuţele de iarbă de jos, cucul izbucni de undeva, dintr-o dată, vioi şi răsunător:
– Cuu-cu !!!
În clipa aceea ţâşniră spre cer, ca nişte săgeţi, toate păsările de toate mărimile, de toate culorile şi de toate formele. Zburătoarele, care se înscriseseră şi se pregătiseră pentru întrecerea asta, fiecare spera să fie ea noul împărat.
Zbura frumos rândunica, zbura frumos şoimul, zburau frumos ciocârlia şi multe alte păsări frumoase şi curate, dar vulturul le întrecea nespus mai mult pe toate în siguranţa, în măiestria şi în frumuseţea zborului său.
Coţofana şi gaiţa se opinteau, se fâţâiau, se smuceau din toate puterile lor, dar peste câteva clipe căzură neputincioase ca nişte frunze moarte, pe nişte muşuroaie, spunând fiecare:
– Uf, nu mai pot! Ce ghinion am astăzi! Nu sunt în formă!… Dacă ştiam că nu mă voi simţi bine aş fi cerut amânarea întrecerii.
Pupăza şi păunul îndată se lăsară şi ele de pagubă, căzând pe nişte gunoaie şi spunând:
– Încă de ieri aveam nişte dureri de cap. Vom cere amânarea rezultatului întrecerii şi fixarea unui alt concurs.
Corbul, îmbărbătat de corul ciorilor şi stăncuţelor, care erau nelipsite din jurul său, încercă şi mai mult. Dar şi el se prăbuşi repede, greoi, pe o mortăciune care o crezu că este caşcaval, de-abia răsuflând:
– Nu-i nimic, data viitoare tot cred că voi reuşi!
Şi rând pe rând părăsiră lupta şi celelalte zburătoare. Mai rămăseseră sus, în întrecere, doar patru: vulturul, şoimul, ciocârlia şi rândunica. Ce frumos şi ce puternic zburau!… De abia se mai puteau vedea de jos.
Dar văzând zborul puternic, elegant şi biruitor al vulturului, rând pe rând părăsiră lupta: întâi ciocârlia, apoi rândunica şi în urmă şoimul. Însă acum şi vulturul obosise şi de abia mai putea. Păru hotărât să coboare şi el.
Când văzu aceasta, pitulicea, ochiul-boului ţâşni odihnit şi încălzit de sub aripa vulturului şi se înălţă dintr-o dată deasupra lui, strigând:
– Eu am învins! Eu sunt împăratul!
Dar îndată toate celelalte păsări au început să-l cârâie, să l huiduiască şi să-l râdă:
– Nu ţi-e ruşine, stârpitură? Aşa vrei tu să-ţi câştigi merite? Aşa crezi tu că-ţi poţi face loc de cinste printre semenii tăi, înşelând pe binefăcătorul tău şi călcând orice rânduială cinstită şi dreaptă?
Din clipa aceea, îl alungară dintre ele toate păsările şi pitulicea, ochiul-boului nu mai găsi nici un loc nicăieri, numai prin desişuri ascunse de buruieni şi de scaieţi. Şi, în chip batjocoritor, începură să spună:
– Pentru „împăratul păsărilor“: moarte!…
Când veţi vedea printre spinii cei mai deşi, printre pietre, scaieţi şi prin locurile cele mai dosnice o păsărică mică-micuţă ferindu-se de toate celelalte păsări, fricoasă şi neliniştită, piuind mereu: Pit! Pit!, să ştiţi că acesta este pitulicea, ochiul-boului, fiindcă este numai cât ochiul unui bou.
Păsările au fost mai înţelepte, alungând dintre ele făptura cea mai şireată şi mai dezgustătoare, care s-a purtat atât de urât şi de murdar faţă de binefăcătorul ei. Dar, vai, câţi oameni sunt mai proşti ca păsările şi se lasă înşelaţi de astfel de mincinoşi şi vicleni!
Ca acela huiduit de păsări să ajungă şi toţi acei care au făcut şi vor mai face la fel şi în lumea fiinţelor omeneşti.
O, Doamne şi Dumnezeul nostru, Care pe fiecare dintre noi ne-ai făcut prin iubirea Ta şi fiecăruia dintre noi i-ai rânduit, prin înţelepciunea Ta, un dar şi un loc pentru o slujbă frumoasă spre slava Ta şi spre binele semenilor noştri! Te lăudăm şi Te preamărim în vecii vecilor!
Ajută-ne, Bunule Doamne, pe fiecare dintre noi să ne vedem bine locul nostru şi darul nostru, ca nici unul dintre noi să nu ne ridicăm mai presus şi să nu ne întindem mai mult decât se cuvine. Ci smerindu-ne pe noi şi preţuind mai mult pe alţii, să ne facem vrednici de mila Ta şi de dragostea semenilor noştri.
Depărtează, Doamne, de la noi mândria lumească şi nu ne lăsa să cădem în ispita ambiţiei şi a mişeliei de a fi uzurpatorii sau vânzătorii binefăcătorilor noştri! Să nu ajungem cumva ca, prin uneltiri josnice, să dobândim locuri şi bunuri pe care nu le merităm. Căci toate acestea sunt nelegiuiri satanice şi vor avea ca plată o osândă veşnică în iad.
Şi ne fereşte, Doamne, şi pe noi, şi pe copiii noştri şi toată Lucrarea Ta de astfel de nelegiuiţi şi de nelegiuiri! Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz