Era o dimineață însorită,
În grădinița unui mic azil,
O droaie de copii zburdau prin iarbă,
Ca niște iezi în luna lui april.

Erau copii orfani. Abia trecuse
războiul,nedoritul musafir,
lăsând păianjeni spânzurați pe vetre
și lumânări aprinse-n cimitir.

Dar, ce ciudat, acești copii de doliu
râdeau acum cu duh neștiutor.
Iar împrejur veneau străini s-aleagă,
să ia câte-un orfan în casa lor.

Se zguduia de joc și râs grădina.
Dar mai deoparte, sub un dud,doi frați
stăteau de dimineață mână-n mână,
privind în jurul lor înfiorați.

Pe fruntea lor ciudat îngrijorată
se legănau șuvițe aurii.
Purtau pe chipuri un secret, o umbră
prea tristă parcă pentru doi copii.

Se-nghesuiau alături unu-ntr-altul
și tresăreau c-un freamăt ne-nțeles,
de parcă așteptau o grea sentință
la încheierea unui grav proces.

Și iată că, în cele din urmă,
venera oameni și la ei sub dud.
erau două perechi din două plaiuri,
doi soți veniți din nord și doi din sud.

Au stat cu ei de vorbă până seara.
Și-apoi porniră din azil cu ei.
Copiii se țineau cuprinși alături
cum se cuprind în viață doi cârcei.

În gară, soții au luat bilete.
Unii spre sud, iar ceilalți spre nord.
Se despărțeau. Și primul tren de noapte
veni ca un convoi într-un fiord.

“Ne despărțim…”vorbi cel mai în vârstă,
mai aspru dintre vitregii părinți.
“Îmbrățișați-vă, copii! E timpul.
Dar haide, nu mai plângeți,fiți cuminți!”

Copii tremurau. Cuprinși de spaimă,
s-au prins la piept, cu ochii către cer.
Într-o nestăvilită încleștare,
s-au strâns ca într-o menghină de fier.

Zadarnic s-au silit ocrotitorii
ca să-i despartă grabnic pe orfani.
Zadarnic le dădură pungi cu dulciuri.
Zadarnic le făgăduiră bani.

Zadarnic i-a lovit un om din gloată
și însuși conductorul enervat.
Zadarnic le-a sucit apoi urechea,
nerăbdător,un tânăr impiegat.

Copiii se țineau privind cu groază
și murmurau încet, înlănțuiți:
“Nu. Nu ne despărțim. Noi suntem singuri.
Loviți cât vreți. Dar nu ne despărțiți!

Noi nu avem pe nimenea în lume.
Lovita! Noi suntem umbre de pripas.
Voi toți aveți cămin, aveți familii.
Dar nouă numai noi ne-am mai rămas.

Loviți cât vreți! Cărați, cărați cu pumnii…
Voi sunteți tari, sunteți puternici. Știm.
Loviți cât vreți! Noi nu avem pe nimeni.
Dar noi, să știți,noi nu ne despărțim!”

Și-atunci veni un om cu-nțelepciune
și le vorbi cu lacrime șuvoi…
“Măi, oameni buni, nu despărțiți copiii!
Luați-i o pereche pe-amândoi!”

Acest cuvânt a biruit în inimi.
Și-au fost luați alături cei doi frați.
O,câte mâini apoi îi salutară
când au ieșit la geam îmbrățișați!

Ce plini de bucurie printre lacrimi,
ce fericiți erau cei doi acum!
“Drum bun, copii!Drum bun!”strigă mulțimea
când trenul către sud porni la drum…

O, frați creștini,de-au câștigat izbânda
acești copii orfani cu suflet trist,
cine-ar putea pe noi să ne despartă
de inima,de dragostea lui Crist?

Când noi Îl ținem pe Isus in suflet,
când nu-L lăsam o clipă, orice-ar fi,
când dragostea lui Crist la fel ne strânge,
o,cine oare ne va desparți?

Nici moartea și nici îngerii, nici viața,
nici toate câte sunt și câte vin,
nu-i nimeni nicăieri să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu!Amin.