Mai dulce-i Bucuria noastră
Mai dulce-i bucuria noastră ca tot ce poate fi grăit,
izvorul ei cel veşnic curge netulburat şi neoprit.
Slăvit să fii, slăvit, Isuse,
de harul sfânt ce ni l-ai dat.
Tu eşti al bucuriei noastre
Izvor preadulce şi curat.
Când suntem doi sau trei, oriunde, cu noi de-a pururea-i Hristos,
iar unde-i El e totul dulce şi fericit, şi luminos.
Cu cât suntem mai mulţi, cu-atâta mai fericiţi ne-mpărtăşim
din rugăciune, din cântare şi din Cuvântul ce-l dorim.
O nelumească părtăşie ne leagă în Acelaşi Dor,
punând o singură simţire în inimile tuturor.
Înfrângerile trecătoare ne dor de prea puţine ori,
fiindcă ştim că pân-la urmă tot noi vom fi biruitori.
Nimic din bunurile lumii a’ noastre inimi nu râvnesc,
mai scumpă-i mântuirea noastră ca orice aur pământesc.
De Tine simt nevoie al inimii Stăpân
De Tine simt nevoie, al inimii-mi Stăpân,
când valuri m-ameninţă, cum singur să rămân?
Cum voi putea eu, oare, la ţărmuri ca s-ajung
de nu-mi vei fi Tu sprijin pe drumul greu şi lung?
În marea-mi slăbiciune, Tu eşti puterea mea,
în Tine am viaţa şi-n Tine-o voi avea.
De Tine simt nevoie, al vieţii mele Dor,
de Tine, Soare Dulce şi Scump Mântuitor.
Rămâi pe totdeauna, rămâi în viaţa mea,
de Tine simt nevoie deplin a Te avea!
O, Cer dorit …
O, Cer dorit ce-mi pari departe,
de când mereu tot merg şi merg,
cu cât puţin ne mai desparte,
mai tare-alerg, mai tare-alerg…
Cu cât mai scurt văd timpul care
mai am ca lucrul să-mi sfârşesc,
cu trupul care-ntreg mă doare,
mai mult trudesc, mai mult trudesc…
Cu cât mai slabă mi-e vederea
şi rari bătăile din piept,
şi mai pândită privegherea,
mai treaz aştept, mai treaz aştept…
Cu cât mai multă-mpotrivire
întâmpină vestirea mea,
cu-atât mai mult, mai cu-ndrăznire
nu voi tăcea, nu voi tăcea…
Cu cât e mai greu în tăcere
şi-i mai mult de lăsat zălog,
şi duhul mai curat se cere,
mai mult mă rog, mai mult mă rog…
O, Cer deschis, cu cât te-apropii,
şi mai cu-ardoare te doresc,
mai treji spre tine-ajută-mi ochii
să-mi aţintesc, să-mi aţintesc!
Frumoase dorurile mele
Frumoase dorurile mele, ce linişte e-acuma-n voi,
după furtunile acele ce-au fost în noi şi peste noi!
Cândva plângeaţi îndurerate pe-atâtea drumuri şi cărări,
lăsând pe brazde-nsângerate sămânţa sfintelor chemări.
Cântarea lacrimilor voastre a liniştit atâta plâns
şi-atâtea suflete sihastre la Sânul Domnului a strâns.
Iar astăzi lunga-ndurerare din ochi, din suflet şi din glas
întreagă s-a făcut cântare, nimica trist nu i-a rămas.
Trecuta frângere divină – când stau, arare, să v-ascult –
mi-e parc-o inimă străină a plâns-o cândva de demult.
Atunci, cine-ar fi-avut credinţă să vadă roadele de-acum
şi-n ce măreaţă biruinţă sfârşi-va-nsângeratul drum?
Pe urma ranelor durute, pe urma anilor de chin,
belşugul roadelor plăcute e adunat acum din plin.
Frumoase dorurile mele, ce aur a rămas în voi
de prin furtunile acele ce-au fost în noi şi peste noi!
Sărmane dorurile mele
Sărmane dorurile mele, cât zbucium e-ngropat în voi
de aşteptările acele ce ard şi plâng în amândoi!…
Aţi suspinat îndurerate pe-atâtea drumuri şi cărări,
chemând priviri înrourate de-ntârziate aşteptări.
Cântarea zbuciumării voastre atâta plâns a potolit
şi-atâtea inime sihastre a mângâiat şi-a fericit!
Dar lunga voastră-ndurerare din ochi din suflet şi din glas
şi-a’ voastre lacrime amare mereu neşterse-au tot rămas.
Iar azi, durerea-vă divină cu milă stau şi v-o ascult
şi parcă-o inimă străină v-a plâns şi v-a cântat demult.
Că nu pot crede cum tot jarul ce-n voi a fost îngrămădit
să-şi poarte-n inimă focarul şi ea să nu se fi topit.
…Sărmane dorurile mele, în ce lumini v-aţi înălţat
de nu mi-aţi mai venit din ele în cuibul care v-a zburat?
Ah, staţi Acolo-n bucurie şi nu vă-ntoarceţi înapoi,
pe-aici e toamnă grea, târzie, şi vin şi eu curând la voi…
Dorită Patrie a Iubirii
Dorită Patrie-a iubirii, grădina crinilor de nea,
cu ce suspinuri şi ce lacrimi, şi doruri Te-am putut chema!
Ce haruri mi-ai turnat în suflet, de nu-mi mai aflu-n lume loc,
de ard în dorurile mele atâta dragoste şi foc?
De-am străbătut atâtea vremuri şi drumuri fără de popas,
de harul păcii şi-al luminii şi-al fericirii tale-atras?
Zadarnic amăgirea lumii, cu-al ei miraj, îmi dă ocol,
azi paşii mei mai poartă-n lume doar trupul bătrânit şi gol.
Căci sufletul şi tinereţea şi tot ce-a fost mai minunat,
tu, Dulce Patrie-a Iubirii, acolo-n tine mi-ai luat.
Şi m-ai lăsat aici să-mi ardă puternic doar un singur gând:
cântând, să pot să-ţi trec hotarul c-un ceas, c-o clipă mai curând.
Mi-e dor de tot ce am Acolo, ţinut de-argint şi de cleştar;
desprins de lumea asta, ia-mă, să-ţi trec doritul tău hotar
Eu n-am avrut vreodată
Eu n-am avut vreodată s-aduc vreun dar, Isuse,
pentru iubirea care mi-ai pus-o căpătâi,
doar dragostea curată şi dorurile duse
şi-nveşmântate-n soare mi-au fost la fel ca-ntâi.
Iubirea, o, numai iubirea, lumină din inima mea,
să-Ţi cânte în graiuri nespuse, o, Doamne Isuse, aş vrea!
Şi n-am, iubit Isuse, cuvinte de-nchinare,
nici rugă de mărire cum aş dori să pot,
căci graiuri nemaispuse în veac n-ar fi în stare
s-arate ce sfinţire e-n harul Slavei tot.
Nici n-o să am cuvinte topite în iubire,
nici dragoste aprinsă cât aş dori s-adun.
De-aş vrea să-Ţi spun prea multe, Ţi-aş scade din mărire,
căci slova e prea strâmtă, oricum aş vrea s-o spun.
Dar o să am odată o harfă fără seamăn,
ce-Ţi va cânta-mpreună cu zeci de mii de sfinţi,
când veşnicia toată va fi cu mine geamăn,
ca-n cea mai dulce strună – cântările fierbinţi.
Unde-i Domnul meu
Unde-i Domnul meu, o, unde-i, inima mea-L cată,
după El cu dor aşteaptă viaţa mea-nsetată,
arde, cheamă şi aşteaptă viaţa mea-nsetată.
I-am văzut odată Chipul alb ca de ninsoare
şi de-atuncea nu-mi mai pare albă nici o floare,
nu-mi mai pare-n lumea-ntreagă albă nici o floare.
Blând, I-am auzit odată Vocea Lui duioasă
şi de-atuncea nu-i cântare s-o simt mai frumoasă,
nu-i cântare-n lumea-ntreagă s-o simt mai frumoasă.
Legănatu-m-au odată dorurile Sale
şi de-atuncea nu-i pe lume nici o pernă moale,
nu-i pe lumea asta-ntreagă nici o pernă moale.
I-a simţit odată Mâna inima-mi sărmană
şi de-atuncea nu-s pe lume mâini să-mi lege-o rană,
nu-s pe lume mâini să ştie cum să-mi lege-o rană.
Însetat, băui odată Apa Lui cerească
şi de-atuncea nu-s izvoare să mă răcorească,
nu-s izvoare-n lumea-ntreagă să mă răcorească.
Mi-a sfinţit odată faţa dulcea-I sărutare,
dorul după El de-atuncea creşte tot mai mare,
fără margini, fără moarte, creşte tot mai mare.
Şi mă-ntreb: de n-ar fi-n lume Dragostea-I curată,
cui i-aş mai fi dat eu oare inima mea toată?
– N-ar fi nimeni să mai aibă inima mea toată.
Prin lume trec străin
Prin lume trec străin, cu doru-n suflet pară
şi păşesc spre-o altă fericită Ţară.
Frumoasă de nespus mi-e Ţara pregătită
de Domnul meu Isus, prin Jertfa Lui Slăvită.
Credinţa mi-este drum, iar dragostea lumină
şi păşesc spre dulcea Ţară-n veci senină.
Privirea azi mi-o ţin nainte îndreptată,
să păşesc spre tine, Ţară minunată.
O Doamne, dă-mi puteri s-alerg cu dor fierbinte,
să ajung în Ţara dorurilor sfinte.
Din câte lucruri Isuse
Din câte lucruri mi-am dorit cândva, în zilele-mi senine,
pe toate mi le-ai împlinit, Isus, când Te-am aflat pe Tine.
Din câte griji m-au frământat în vremile de lipsuri pline,
de toate m-ai despovărat, Isus, când Te-am aflat pe Tine.
De câte temeri tremuram în anii mei de stări haine,
Isus, nici una nu mai am de când m-am alipit de Tine.
Din câte bucurii mi-am vrut mai strălucite şi divine,
Isus, pe toate le-a-ntrecut aceea de-a răbda cu Tine.
Din câte doruri dragi mai ţin să-mi împlinesc cît mai depline,
cel mai curat şi mai divin e să m-ascund mai mult în Tine.
Iar tot ce-aştept mai strălucit în viaţa veşnică ce vine
e clipa când, desăvârşit, pe veci mă voi cuprinde-n Tine.
O, Dulce Frumuseţe …
O, dulce frumuseţe, cuprinde-ne mereu
în razele iubirii ce vin din Dumnezeu,
cu-adânc liniştitoare întrezăriri de har
ne presăraţi lumină pe tot ce-a fost amar.
O, dulce dor de Raiul avut cândva întâi,
ne ia întregi la tine şi-ntreg la noi rămâi,
despovăraţi de-a lumii acestea câte pier,
să nu ne mai întoarcem privirea dinspre cer.
O, dulce cor de îngeri, fă-n veci să-ţi auzim
Cântarea Biruinţei de Unde-am vrea să fim,
în dulcea-i armonie, cu zbor tot mai înalt,
să-mpreunăm în inimi un cer cu celălalt.
O, dulce Vânt, ne suflă aripile în Sus,
o, nori cereşti, aduceţi mai grabnic pe Isus,
o, Porţi ale Luminii, deschideţi pentru noi,
venim doar cu iubirea din tot ce-a fost noroi.
Tu, Cel drag
Tu, Cel drag, ce-mi eşti steag şi-mi eşti vis şi-mi eşti dor;
Te iubesc, Te doresc şi Te-ador;
fii mereu Domnul meu până eu am să vin
fericit şi ferit pe deplin.
Tu, Cel Sfânt, Care-Ţi cânt şi Te chem, şi Te vreau,
inima, viaţa mea Ţie-Ţi dau;
vino blând orişicând, un cuvânt drag să-mi spui,
cum n-ai spus, drag Isus, nimănui.
Tu, Cel bun, Ţie-Ţi spun, Ţie-Ţi dau, Ţie-Ţi cânt
dorul tot, cu ce pot, cu ce sînt,
ia-mi mereu, Domnul meu, tot ce eu pot să-Ţi dau,
că napoi nu mai voi să mai iau.
Tu, Cel drag, fii-mi steag, fii-mi dor, fii-mi vis,
ca să-Ţi vin pe-un senin cer deschis
şi-apoi sus, scump Isus, fără-apus, fii-mi rai;
viaţa mea toată-aş vrea Tu s-o ai…
Isuse, taine vieţii noastre
Isuse, Taina vieţii noastre, Cântare fără de sfârşit,
privim cu lacrimi fericirea ce-n ceruri Tu ne-ai pregătit.
Privim cu lacrimi răsăritul apropiatei Primăveri
în care-n veci, gustând lumina, uita-vom orişice dureri.
Prin slăvi etern strălucitoare de fericitele-Ţi priviri,
trăi-vom taine-nfiorate de imnul veşnicei iubirii.
În cor cu îngeri fără număr, vom intona în cânt slăvit,
în mii de feluri fericite, Acelaşi Nume Preaiubit.
Cu ochii firii noi, privi-vom în veci spre Faţa Ta răpiţi
şi strălucirea-I ne va face din veac în veac mai fericiţi…
– Dar cât mai stăm pe lume încă, dorim să ţinem ochii Sus
şi doar o singură dorinţă şi rugăciune-avem, Isus:
Când contopi-ne-vei în totul cu viaţă fără de dureri,
să faci din fiecare-o floare pe ceru-acelei Primăveri.
Ia aminte, Doamne …
Ia aminte, Doamne, starea grea prin care
cu-ntristarea-n suflet trecem fiecare,
mai din greu ca niciodată trecem fiecare.
Locul nostru-i neagră noapte fără lună,
gândurile noastre-s păsări în furtună,
alungate şi zdrobite păsări în furtună.
Duhul nostru-i zbucium, dorul – frământare,
rugăciunea noastră-i teamă şi-ntrebare,
arzătoare şi-ndelungă teamă şi-ntrebare.
Plugul rugineşte, harfele-s sfărmate,
săbiile-s frânte, căile-s lăsate,
plâng, şi gem, şi stau, şi cheamă căile lăsate.
Cât de mulţi fac răul, ce puţini fac bine…
cât de mult e lucrul, braţe, ce puţine –
şi Tu totuşi laşi legate braţele puţine!
Anii noştri zboară, trupul se destramă,
numărul descreşte şi Lucrarea cheamă,
mai din greu ca niciodată lucrul Tău ne cheamă.
Ia aminte, Doamne, lunga noastră jale,
c-aşteptăm răspunsul izbăvirii Tale,
Bucuria şi Lumina izbăvirii Tale.
O, păcătoşilor iubiţi …
O, păcătoşilor iubiţi ce staţi în nesimţire,
doriţi voi oare s-auziţi un cântec de iubire?
Un cântec cum nicicând n-a fost şi nici va fi vreodată?
O, de doriţi, priviţi acum spre Crucea-nsângerată!
Iubirea Lui, iubirea Lui e-un cântec plin de jale,
l-a scris cu Sângele Lui scump, cu lacrimile Sale.
Cum v-a iubit, cum v-a iubit priviţi la Răstignire
şi spuneţi cine-ar mai avea o astfel de iubire!
O, ascultaţi-L, o, lăsaţi adânc să vă pătrundă!
Din har în har veţi fi schimbaţi prin taina Lui profundă.
De dragul Tău Isuse
De dragul Tău, Isuse dulce, prin lumea asta trec străin,
purtat de dorul Tău fierbinte, atras de chipul Tău senin.
De dragul Tău, atâtea chinuri cu bucurie-am îndurat,
că nu-i pe lume mângâiere ca-aceea care Tu mi-ai dat.
De dragul Tău am plâns, Isuse, căci toţi acei ce Te lovesc,
simt că pe mine-adânc în suflet cu orice vorbă mă rănesc.
De dragul Tău, o, drag Isuse, cu ochii-n lacrimi am cântat
şi tot ce-a fost mai scump în mine cu suflet fericit Ţi-am dat.
De dragul Tău m-aduc ca jertfă pe rugul dragostei aprins;
vreau să mă mistuie iubirea ce-ntregul suflet mi-a cuprins.
De dragul Tău! Că niciodată, în mii de ani şi de vieţi,
nu Ţi-aş putea cânta, Isuse, a’ mântuirii frumuseţi…