Costache Ioanid (1912 – 1987) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini români, atât în România cât și în străinătate. Multe dintre poeziile sale au fost puse pe melodii, fiind astfel cântate în bisericile, din întreaga Românie și de peste hotare.
Sunt numai câţiva ani de-atunci. Cape Kennedy, celebrul start, vuia ca un taifun pe lunci. Credeai că-n infernale munci, carcasa lumii-ntregi s-a spart.
Se zguduiau cu bănci cu tot, ca de-un cutremur, spectatorii. Luând semeţ văzduhu-n bot, cosmonauticul chivot pornea umplând de spaimă norii.
Pornea un fulger prin stihii, un zeu cu flăcări de cratere. Un Prometeu din vremi târzii se arunca în galaxii cu mii de herghelii putere!
Văzându-l cum pufnea, credeai că-i un balaur ce se duce prin armia lui Adonai ca să pătrundă drept în Rai, fără Golgota, fără Cruce!
Părea un salt spre infinit râvnind să biruie lumina. Tot cosmosul privea uimit cum năvăleau în zbor cumplit, în spaţiu, omul şi maşina! * O, dar demult… eu nu ştiu cum… cu două mii de ani ‘nainte, un Om ceresc pornea la drum, fără motoare, fără fum, fără pufniri de nor fierbinte.
Şi omul… binecuvânta… Iar fraţii Săi, cei unsprezece, vedeau în ochii Lui o stea… Ori poate-o lacrimă era… Ei nu ştiau ce se petrece.
Dar cum spre cerul de cobalt privea Isus cu duioşie, deodată… se păru mai ‘nalt… păru crescând ca nimeni alt într-o umilă măreţie…
Ei Îl priveau făr-un cuvânt, neîndrăznind nici să clipească. Iar El… maiestuos şi blând… pornea-n tăcere… ca un gând … ca o lumină îngerească.
Nu tresărea un strop de lut. Nu se mişca o frunză-n soare. Se înălţa spre Absolut cel mai slăvit cosmonaut; dar fără spasm şi reactoare.
Plutea ca dus de-un alizeu, atât de om, atât de frate… dar tot mai ‘nalt, mai Dumnezeu, adevăratul Prometeu cu lacrime adevărate…
Şi sus, în vârf de cer, Ieşu, în domul tainic de lumină, sclipind între un da şi-un nu, pe neaşteptate dispăru, ascuns de-un nor ca de-o cortină.
Ce dulci, nemaitrăiţi fiori! Isus, în lirica tăcere, văzându-i cum priveau spre nori, trimise-n zbor doi vestitori cu un mesaj de mângâiere…
„Bărbaţi Galileeni, de ce priviţi cu inima bolnavă? Acest Isus ce dintre voi plecă spre veşnica dumbravă Se va întoarce înapoi la fel cum a plecat spre Slavă!”
* O, Doamne, Tu ne-ai spus: „Curând…” Şi, peste orice controversă, toţi Te-aşteptăm cu duh flămând, având mereu, mereu în gând numărătoarea cea inversă…
Încă un semn. Şi-ncă un semn. Ba parcă toate sunt prezente. Apostazie-a fost. Vedem: Şi-i dus mesajul Tău suprem pe toate şase continente.
Poporul Tău rătăcitor s-a reîntors din diaspora. Ierusalimul e al lor. Deci azi noi Te-aşteptăm pe nor, magnet ceresc al tuturora.
Albi îngeri vor veni de sus ca să ne-arate cărăruia. Va fi în zori… sau spre apus… „Priviţi… acolo e Isus! Zburaţi spre Domnul!…” Aleluia!
Ne-apropiem de ziua cea binecuvântată când vom zbura la Tatăl în stol de porumbei, când vom privi pe norul de slavă scânteiată pe Cel ce-a smuls la viaţă şi neamuri şi iudei.
Şi totuşi noi, aleşii acestei generaţii, în pragul întâlnirii cu Mirele Divin, tot parcă nu cunoaştem, noi cei chemaţi, noi fraţii, ameţitoarea slavă a harului deplin. *
Cândva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumină ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu, au fost chemaţi odată în sfat frăţesc să vină toţi cei trimişi în larguri ca fii de Dumnezeu.
Sclipea în sfera sfântă veşmântul lor feeric, pe când Isus, la dreapta, privea spre Suveran. Iar undeva, din goluri, cu haină de-ntuneric, purtând un sac de suluri, venea-ncruntat Satan.
“De unde vii, Satana?” l-a întrebat Prea-Naltul. “De pe planeta Terra.” “O… te-ai uitat la Iov? Neprihănit ca dânsul şi drept nu-i nimeni altul! Şi tu mi-l scrii zadarnic în negrul tău hrisov!”
Şi-a dat răspuns Satana: “Ştiu eu?… Aşa să fie? Îţi poartă el respectul cu gând smerit, blajin? Sau pentru-atâtea daruri, atâta bogăţie, atât amar de turme de care câmpu-i plin?
Dar ia întinde-Ţi mâna şi-atinge-Te de-avere, atinge-Te de carne şi lasă-l gol şi frânt! Şi vei vedea cum omul, cu ultima-i putere. Te va huli în faţă pe margini de mormânt!
O, bietul om! Ţărână… O umbră-nşelătoare. Un rob pe care-l cumpăr la cel mai ieftin preţ. Aceasta Ţi-e făptura ce merită-ndurare? Ai semănat nădejde şi-ai secerat dispreţ!
De ce mai ţii, Stăpâne, pământul pe orbită, când sulul Legii Tale e tot mai terfelit? Coloane de păcate le scriu într-o clipită şi clipa următoare rodeşte întreit!”
Aşa vorbi Satana. Şi-apoi, pe îndelete, el arătă prăpădul ce-neacă tot ce-i sfânt. Şi, sprijinindu-şi vorba pe sute de versete, ceru-n sfârşit osânda întregului pământ.
Cu feţe întristate l-a ascultat Soborul. Vai, ce venin, ce ură era în tot ce-a spus! Dar dacă-n orice inimi lovea acuzatorul, mai greu decât oricine era lovit Isus!
Căci El era Cuvântul care-a chemat Lumina, care-a luat ţărână şi-a plăsmuit pe om. Şi-acum cerea vrăjmaşul ca preţ la toată vina, mai mult decât blestemul din Deuteronom! * De-atunci trecură secoli ca nori peste catarguri. Şi într-o zi, un înger trimis din înălţimi chemă din nou toţi fiii lui Dumnezeu din larguri la Tronul de Lumină ce stă pe heruvimi.
Dar în înalta sferă era o sărbătoare, o voioşie sfântă, un freamăt de nespus! Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare şi-un Rai de bucurie pe faţa lui Isus!…
Cântând un psalm de slavă cu inima ferice, Isus privea spre Tatăl Cel fără de-nceput. Şi mâinile Lui sfinte aveau o cicatrice, un semn scăldat în raze cum nu s-a mai văzut…
Dar iată… vechea umbră cu vinele contururi… acum cu ochi de groază, cu pas şovăitor, Satan, ducând în spate un negru sac de suluri, din nou urcă din goluri şi se-arătă-n Sobor.
“De unde vii, Satana?” brazdă un glas tăria. “De pe planeta Terra…” răspunse crunt Satan. “O… ai văzut… pe Petru, pe Ştefan, pe Maria? Ce sfântă-i Magdalena! Ce-nflăcărat loan!”
..Ioan? Maria? Petru?… Doar varul pe perete! De când nenorocirea m-ajunse pe Calvar, îi scriu mereu în suluri cu sute de versete. Şi cer acum osândă şi celor de sub Har!”
“Cum îndrăzneşti să-ntuneci lumina Mea curată? Te-ncumeţi tu a pune pe fiii Mei sub legi? Şi ţi-ai luat sfruntarea să chemi în judecată familia Mea sfântă de împăraţi şi regi?
Nu-ţi mai cunoşti hotarul? Sau nu te prinde teama? Isus a dat o plată de sânge! Ce mai vrei? Ţii să domneşti. Domneşte! Vei da odată seama! Dar nu-ţi întinde dreptul peste copiii Mei!”
“Dar legea Ta e sfântă”, vorbi acuzatorul. “Şi eu pentru dreptate mă zbucium şi insist.” “Cum? Harul nu-i dreptate? Nu-şi are plătitorul? Sau Legea e mai tare ca sângele lui Crist?”
“Stăpâne… dar o lege rămâne. Şi ea cere un procuror integru, sever şi priceput…” “Cum? Peste fiii slavei ai vrea să-ţi dau putere? Jos gheara de pe legea iubirii, Belzebut!”
Un semn făcu Cel Veşnic. Şi oștile de îngeri asupra lui Satana se aruncară-n stol. Iar sulurile negre de-abateri şi înfrângeri, rupându-le fărâme, le risipiră-n gol. * Şi iată, că din ceruri, cu neagra lor ninsoare, fărâmele acestea pe vânturi au plutit, iar undeva departe le aştepta o mare şi apele uitării de veci… le-au înghiţit.
Şi cum priveam la marea ce se zbătea adâncă, şi ultima fărâmă pierea ca un suspin, am tresărit la gândul că nu pricepem încă ameţitoarea slavă a Harului deplin…
Cărturari şi farisei stau pe scaunul lui Moise. Ascultaţi-i, voi iudei, dar nu faceţi ce fac ei. Căci sunt oameni după veac, una zic şi alta fac. Căci ei leagă sarcini grele cum se leagă un samar, dar ei nu se-ating de ele nici cu degetul măcar. Căci ei strâng argint în pungi, dar îşi leagă peste coate filacterii cât mai late peste ciucuri cât mai lungi.
În biserici şi la mese îşi aleg un loc în faţă şi le place când le iese în răspântii şi în piaţă gloata lumii cea lipsită de-a învăţăturii zestre, zicând: Doctore, maestre!
Voi să fiţi doar ucenici. Când se strânge tot poporul ca să-nveţe cu folos, unul e Învăţătorul: E Cristos! Iar toţi ceilalţi, mari şi mici, robi şi preoţi şi-mpăraţi, nu sunt alta decât fraţi.
Deci pe nimeni de azi-nainte voi să nu-l numiţi părinte. Unu-i Tatăl Creator, Cel ce v-a vorbit pe munte. Cine vrea să fie-n frunte, să vă fie slujitor.
Vai de tine, vai de tine, fariseu cu suflet greu, care-aveţi în mână cheia către patria promisă, care ştiţi că nu-i departe însă ţineţi uşa-nchisă – şi o ţineţi pân-la moarte, cu o ură furibundă, ca nici voi să n-aveţi parte, şi nici alţii să pătrundă.
Vai de voi, vai de voi scribi cu inimile sloi! Căci voi jefuiţi pe-ascuns văduvele şi orfanii, prigoniţi pe robi şi slugi, dar vă ţineţi în litanii şi în nesfârşite rugi.
Vai de tine, vai de tine fariseu cu suflet greu care-nconjori tot pământul ca să faci un prozelit, dar îl faci mai împietrit şi de două ori mai rău decât însuşi duhul tău!
Vai şi-amar, vai şi-amar, suflet gol de cărturar! Căci tu dai a zecea parte chiar din chimen şi mărar, însă laşi cât mai departe crezul, dragostea şi mila. Scoţi din blidul tău ţânţarul şi nu vezi că-nghiţi cămila. Speli pe faţa lui paharul, însă nu te prinde sila de lăturile din el. Doctori, călăuze oarbe, lupi flămânzi cu chip de miel! Căci voi sunteţi mai degrabă ca mormintele spoite, smălţuite-n flori de Rai, pe deasupra cu podoabe şi-nlăuntru putregai. Căci zidiţi acum, şireţi, toate sfintele morminte ale marilor profeţi, şi strigaţi în lumea largă, printre lacrime fierbinţi, că de-aţi fi trăit în vremea adormiţilor părinţi n-aţi fi stat cu ei alături în acel vrăjmaş sobor. Dar mărturisiţi cu-aceasta că sunteţi copiii lor. Căci voi omorâţi pe sfinţi, dar aţi împlinit măsura ucigaşilor părinţi.
Pui de şerpi cu inimi reci, cine vă va scoate oare din jăratecul de veci? Iată, vă voi mai trimite încă soli pe la răscruci. Voi să-i fugăriţi cu gloate, din cetate în cetate, şi să-i ţintuiţi pe cruci, ca să vie-asupra voastră tot şuvoiul revărsat de la sângele lui Abel pân-la sângele curat care-a curs din Zaharia, când a fost lovit cu-amar între tindă şi altar.
Vai, Ierusalim al Vieţii, munte binecuvântat, care ţi-ai ucis profeţii şi pe soli i-ai lapidat. O, de câte ori cu milă v-am chemat să fiţi ai Mei, să vă mântui din furtună, să fim veşnic împreună, să vă scap de anii grei, cum o pasăre-şi adună puii sub aripile ei. Şi n-aţi vrut. De-acuma, iată, Templul slăvilor străbune, Casa neasemănată, vă va rămâne pustie pân-la vremea când veţi spune: Binecuvântat să fie Cel ce vine… Cel ce vine în Sion să-Şi zidească Cetăţuia! Binecuvântat să fie! Aleluia!
Era o dimineață însorită, În grădinița unui mic azil, O droaie de copii zburdau prin iarbă, Ca niște iezi în luna lui april.
Erau copii orfani. Abia trecuse războiul,nedoritul musafir, lăsând păianjeni spânzurați pe vetre și lumânări aprinse-n cimitir.
Dar, ce ciudat, acești copii de doliu râdeau acum cu duh neștiutor. Iar împrejur veneau străini s-aleagă, să ia câte-un orfan în casa lor.
Se zguduia de joc și râs grădina. Dar mai deoparte, sub un dud,doi frați stăteau de dimineață mână-n mână, privind în jurul lor înfiorați.
Pe fruntea lor ciudat îngrijorată se legănau șuvițe aurii. Purtau pe chipuri un secret, o umbră prea tristă parcă pentru doi copii.
Se-nghesuiau alături unu-ntr-altul și tresăreau c-un freamăt ne-nțeles, de parcă așteptau o grea sentință la încheierea unui grav proces.
Și iată că, în cele din urmă, venera oameni și la ei sub dud. erau două perechi din două plaiuri, doi soți veniți din nord și doi din sud.
Au stat cu ei de vorbă până seara. Și-apoi porniră din azil cu ei. Copiii se țineau cuprinși alături cum se cuprind în viață doi cârcei.
În gară, soții au luat bilete. Unii spre sud, iar ceilalți spre nord. Se despărțeau. Și primul tren de noapte veni ca un convoi într-un fiord.
“Ne despărțim…”vorbi cel mai în vârstă, mai aspru dintre vitregii părinți. “Îmbrățișați-vă, copii! E timpul. Dar haide, nu mai plângeți,fiți cuminți!”
Copii tremurau. Cuprinși de spaimă, s-au prins la piept, cu ochii către cer. Într-o nestăvilită încleștare, s-au strâns ca într-o menghină de fier.
Zadarnic s-au silit ocrotitorii ca să-i despartă grabnic pe orfani. Zadarnic le dădură pungi cu dulciuri. Zadarnic le făgăduiră bani.
Zadarnic i-a lovit un om din gloată și însuși conductorul enervat. Zadarnic le-a sucit apoi urechea, nerăbdător,un tânăr impiegat.
Copiii se țineau privind cu groază și murmurau încet, înlănțuiți: “Nu. Nu ne despărțim. Noi suntem singuri. Loviți cât vreți. Dar nu ne despărțiți!
Noi nu avem pe nimenea în lume. Lovita! Noi suntem umbre de pripas. Voi toți aveți cămin, aveți familii. Dar nouă numai noi ne-am mai rămas.
Loviți cât vreți! Cărați, cărați cu pumnii… Voi sunteți tari, sunteți puternici. Știm. Loviți cât vreți! Noi nu avem pe nimeni. Dar noi, să știți,noi nu ne despărțim!”
Și-atunci veni un om cu-nțelepciune și le vorbi cu lacrime șuvoi… “Măi, oameni buni, nu despărțiți copiii! Luați-i o pereche pe-amândoi!”
Acest cuvânt a biruit în inimi. Și-au fost luați alături cei doi frați. O,câte mâini apoi îi salutară când au ieșit la geam îmbrățișați!
Ce plini de bucurie printre lacrimi, ce fericiți erau cei doi acum! “Drum bun, copii!Drum bun!”strigă mulțimea când trenul către sud porni la drum…
O, frați creștini,de-au câștigat izbânda acești copii orfani cu suflet trist, cine-ar putea pe noi să ne despartă de inima,de dragostea lui Crist?
Când noi Îl ținem pe Isus in suflet, când nu-L lăsam o clipă, orice-ar fi, când dragostea lui Crist la fel ne strânge, o,cine oare ne va desparți?
Nici moartea și nici îngerii, nici viața, nici toate câte sunt și câte vin, nu-i nimeni nicăieri să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu!Amin.
Trist Şi singur în găoace, Puiul galben, auriu, A simţit într-un târziu, Că-i stingher, Că n-are pace. A simţit că lumea lui, Tot mai strâmtă, Nu ştiu cum, Se face. . “Ce-o fi asta?” Se gândi “Cum de m-a ajuns năpasta Să trăiesc într-o mărgică, Într-o casă, Tot mai strâmtă, Tot mai mică?” Să nu pot să-mi aflu loc, Nici pe faţă, Nici pe spate, Şi să-mi crească, După toate, Uite, Ce nătâng de cioc! Ce vrei tu? Vorbesc cu ciudă, Eu cu ciocul, Ca un prost”… Însă ciocul ce s-audă? Bate-n dreapta, Cade-n stânga Și-mi atârnă, Ca o bârnă Fără rost. Mi-au ieşit și doi ochi mici Ce să fac cu ei aici? Mi-au crescut şi aripi grele Ce să fac aici cu ele? Iar sub pântec, La picioare, Se făcură nişte gheare, Lungi, cu vârfu-ncovoiat, Simt că-n pântec mi-au intrat… Doamne, pentru ce mi-ai dat Daruri care-mi sunt povară? Şi, Lăsat pe partea stângă, A-nceput uşor să plângă Puiul. Pentru-ntâia oară… Dar deodată, În găoc, Bate cineva de-afară: Cioc, ! Cioc! Cioc! Inima în pui se zbate, Se-nfioară, Cine? … Oare cine bate? … . Şi e-un tremur ca de-o vrajă A bătut și puiu-n coajă Uite! Sub ciocănituri solide, Se deschide o fereastră! Doamne, ce privelişte măiastră! Şi apoi, uite-acuma loc, Unde poate să alerge, Să se joace, Să se culce… Şi un glas atât de dulce, Glas de mamă, – Andantino… Iată, Îi vorbeşte, Vino! Şi, prin coaja de ruine, A sărit degrabă puiul Din bârlogul vieţii vechi, O, acum cât e de bine, Să ai ochi, Să ai urechi, Ce frumoasă e lumina! Parc-ar vrea în piept s-o soarbă. “Şi asta ce-i?” “Un fir de iarbă” “Iar acolo? … “ “E grădina” Și-nălțând privirea-n soare, Puiul, Suflet de pripas, A bătut din aripioare, Şi-a făcut întâiul pas. Iar apoi, Dup-o clipită, A zărit lâng-un arbust, O grăunță rumenită Mmmm! Da bună e la gust! Şi colea o gâză mică Pe un fir de busuioc Doamne, Ciocuşorul, totuşi, Nu e… Nu e rău deloc! Dar aici, în noua ţară, Ce s-ar fi făcut el oare, Fără aripi, Fără gheare, Fără vechea lui povară, Din căsuţa cea sihastră, Bietul pui? … Fraţii mei, Povestea lui, Nu-i decât povestea noastră, Cinste, Curăţie, Milă, Jertfă, Inimă umilă, Lacrimi grele, Bunătate, Şi suspine după stele, Bine, Dar acestea toate, Ce să faci aici cu ele? Să fii mut ca oaia-n strungă, Cu răbdare (Îndelungă… .) Să nu fugi după avere, După nume, Să iubeşti pe cel ce-i gata, De-ar putea, Să te sugrume, Bine, Dar acestea toate Ce să faci cu ele-n lume? Când sub soare Are preţ, Numai zâmbetul isteţ, Numai vorbă îndrăzneaţă Numai, paşii rari şi grei, Numai mâna cu mănuşa, Care trage la cenușă, De la toţi, Pe turta ei, Da, Când viaţa e-o berbuncă Unde toţi străbat răscrucea Şi în calea ta aruncă, Spini şi cioburi fără număr Tu… . Să-ţi iei în taină crucea Şi s-o duci umil pe umăr… Suspinând discret, Cuminte, Sub scuipatul de ocară O, Părinte Creatorule-ndurat, Oare pentru ce ne-ai dat Daruri, Care sunt povară? Pentru ce? Nu știi? Aşteaptă, Vine-o clipă Un soroc, Când la marginile lumii Cineva din cer va bate… Cioc! Cioc! Cioc! Şi-n acest străvechi găoc Se va face o fereastră Către lumea cea măiastră Şi atunci, Frate, Cât va fi de bine, Să ai pieptul cu suspine Să ai umerii cu cruce, Să ai tâmplele cu spini, Să ai faţa toată plină, De a lacrimilor salbe Doamne, Căci acestea toate, Se vor face aripi albe Şi tunica de lumină, Şi cununa de rubini, Şi toiag de-mpărăţire, Care ştie lumi să-nfrunte (După cum Isus ne-a spus!) Când ne va sclipi pe frunte, Numele etern: Isus!
Mergea un bătrânel spre adunare. Trecea încet prin văile aurii Și el citea cu-n fel de-nfiorare Scriptura sfântă, cartea din vecii.
Și cum mergea și se oprea deodată Tot răscolind prin psalmi și prin profeți Un om bogat cu firea-ndestulată Îl înfruntă râzând cu ochi șireți.
Bătrâne, văd că ești un om cu carte, Ești plin de-nvățătură până-n dinți, Și, tot citind, gândești că după moarte Te-or așeza ispravnic pentru sfinți.
Măi omule, zadarnică ți-e truda, Cum, tu în rai, tu rob din neam în neam? Nu intră, bre, în slavă, caracuda, Ci, cei bogați, un Iov, un Avraam.
Tu, dacă mori, te-or duce pe trei scânduri, Fără slujire, fără lumânări, Eu pun alai de preoți, rânduri, rânduri, Cu rugăciuni spre sfintele-ndurări.
Ce poți tu da pentru pomeni, răspunde? Și pentru parastasul tău cât dai? Eu dau oricât, că, uite, am de unde, Și-atuncea, tu sau eu ajung în rai?
Stăpâne, să mă ierți de îndrăzneală, Dar dumneata cunoști mai mult ca noi. Dar raiul nu-i pe bani, nu-i pe tocmeală, Și bani în rai n-ar fi decât gunoi.
Că toți murim, acesta ne e datul, Dar iată că ‘naintea lui Hristos, Oricâte pungi aș stăpâni, bogatul Nu-i alta doar decât un păcătos.
Și nu s-a dat sub cer decât un Nume, Decât o slujbă și decât un vad, Fără iertarea lui Hristos anume, Nu poți intra, să știi, decât în iad.
Mă, pui de rob, nu ți-ai trecut măsura? Te crezi om înțelept și cărturar C-ai buchinit și tu pe brânci Scriptura, Și te-ai făcut duhovnic din plugar?
Ia cugetă, bătrâne, cum adică, Vrei să mă legi cu proștii-ntr-un mănunchi? Eu, muntele, să-nvăț de la furnică? Eu, leul, să mă târâi pe genunchi?
Nu vezi, la răsărit, la soare-apune, La miazănoapte și la miazăzi, Pământ și ape ale cui sunt, spune? Sunt ale tale sau a cui or fi?
Stăpâne, cât cuprinde-n zări, departe, Nimica nu-i al meu, dar nici n-aș vrea. Că, uite, mie-mi spune-această Carte Că eu am mult mai mult ca dumneata.
A dumitale-i brazda asta multă, Al dumitale-i bolovanul greu, A dumitale-i valea, dar ascultă: Privește cerul, ceru-ntreg e-al meu!
Pe-un hău fără vad, pe-o gură de Iad, ce umbră fugară urcă şi coboară în faptul de seară? E oaia din urmă fugită din turmă, e oaia pierdută, una dintr-o sută, e oaia ce plânge cu lacrimi de sânge… “Drăguţule bace, vino de mă-ntoarce, de mă-ntoarce-acasă din negură deasă. Iară-ţi cer iertare c-am rămas pe vale, crezând că-n genune sunt ierburi mai bune, crezând că-n rovine sunt ape mai line, crezând că-n spelunci sunt umbre mai dulci. Nu ştiam că-n lume apele-s cu spume, bulgării sunt sterpi şi umbra-i cu şerpi.” Plânge-amar oiţa, plânge mioriţa. Dorm viroage-afunde. Nimeni nu răspunde. Iar pe-un mal de stâncă, din bezna adâncă, iese lup flămând lung adulmecând, prin ceaţă urlând…
“Au-auuu… oare cine plânge cu suspine prin gropi cu jivine? Au-auuu… soră dulce ce alean te-aduce de sus, din răscruce?”
“Drăguţule bace, vino de mă-ntoarce, de mă-ntoarce-acasă, unde iarba-i deasă, mă-ntoarce la stână, unde apa-i bună, unde-s garduri ‘nalte şi lupii deoparte. Lasă-le-adormite oile smerite, lasă-le-ntre mirţi oile cuminţi, în iarbă cu rouă, nouăzeci şi nouă, şi vino prin ceaţă la oaia răzleaţă, la oaia-nşelată, cea mai vinovată, de lup căutată!”
“Au-auuu… soră bună, haidem împreună să-mplelim cunună! Au-auuu… stea frumoasă vin’ la mine-acasă, ca mândră mireasă!…”
“Drăguţule bace, vino de mă-ntoarce, de mă-ntoarce-n pace! Că numai tu doară plângi pentru-o mioară. Că numai cu tine apele sunt line. iarba-i cu sulfine şi ieslele pline; iar lupii nu urlă ca viforu-n turlă!”
Plânge oaia, plânge cu lacrimi de sânge. Unde-i baciul, unde? Nimeni nu răspunde.
Şi prin spini deodată chip de lut se-arată, gură încolţată, limbă spumegată, frunte-ncrâncenată. Iar oaia pribeagă, sleită de vlagă, geme şi se-ngaimă tremurând de spaimă şi drept peste-un trunchi cade în genunchi.
Dar ce glas, ce tunet vine cu răsunet? lată… iată baciul trosnind cu gârbaciul, cu vântul în plete, cu fluieru-n bete, repezind cu sete cârja de stejar în lupul flămând. Dar, vai, şerpi plevuşcă pe păstor îl muşcă. Spinii de pe munte îl împung în frunte. Pietrele din bezne îl crestează-n glezne. Iar lupul de-a drept îi sare în piept. Rânjind oţărât, îl muşcă de gât. Trăgând cu nesaţ, îl rupe de braţ. Ca un val involt, se zvârle de şold. Dar baciul viteaz, prinzând cu necaz fiara de grumaz, de sus, de pe stânci, îi dă iute brânci în râpele-adânci. Apoi plin de sânge, puterile-şi strânge, pe frunte-şi sărută oaia cea pierdută şi, cu ea pe umăr, prin şerpi fără număr, îşi croieşte vad prin gura de Iad, prin cioate de brad.
Sună văgăuna: “N-am pierdui niciuna! N-am pierdut niciuna!…”
*
Iar colo la stână stau acum pe-o rână, stau acum în tihnă oile-n odihnă. Somnul le alină, luna le-nsenină, norii li se-nclină. Doar tu, baci viteaz, doar tu stai tot treaz, priveghind cu drag, cu aspru toiag, din noapte în noapte, cu oile toate, din zori până-n zori, cu turma-ntre flori.
Dar la nunta ta, munţii vor cânta, brazii vor juca, îngerii din Rai vor sta fără grai, văzând lângă tine oile senine prefăcute toate în albe surate, în albe domniţe cu crini la cosiţe.
O, dar ce crăiasă, ce împărăteasă îţi va fi mireasă îmbrăcată-n soare, cu văl de ninsoare, cu stele-n cunună, călcând peste lună?
Nu va fi o zee, zână marmoree, nici os de regină din zare străină. Ci-ţi va fi menită oaia cea fugită… oaia rătăcită… oaia cea pierdută, una dintr-o sută, cea mai vinovată şi cea mai pătată, dar decât oricare, prin dulce iertare cea mai iubitoare!
Pe cărările răzlețe dintre zâmbet si suspine, ți se pune o-ntrebare: Pentru cine, spune, pentru cine oare e atâta frumusețe, e atâta gingășie într-o floare ? Pentru cine s-ar desprinde din broboadă de zăpadă ghiocelul în april, dacă n-ar fi ochi să-l vadă ? dacă totu-i inutil ? Pentru cine-n miez de roadă, sorb și strâng în ei culoare pentru vara următoare embrionii din begonii, dacă totul e-o-ntâmplare ? Pentru cine-și țese-n casă haină pală de vestală cu lumini de diamant floarea albă de mireasă, dacă totul e neant ? Pentru mințile obtuze de bondari și buburuze ? Pentru fluturii ce zboară în zig-zaguri pe afară ? Oare viespile ursuze sunt inițiate-n artă ? oare bărzăunii trupeși, plini de miere pe musteți, sunt sensibili, sunt esteți ? Oare-ar sta flămând bondarul de n-ar fi subtil decorul și nu și-ar abate zborul în grădinile bogate, dacă florile de crin n-ar fi … proporționate ? … n-ar avea acea prestanță ca de clopot florentin ? n-ar avea varietate de culoare și nuanță de la alb pân’ la carmin ? Nu cumva pretind … culbecii sa dezvolte-atâtea specii rozele și liliecii ? Nu. În floare e-un mister ! Floarea e un mesager, e un martor, o solie, e un înger din Eden, care-aduce-n valea morții o înalt mărturie în culoare, în proporții, în mireasmă și-n desen. Omule cu mintea plină, du-te-o clipă în gradină, treci prin văile-înflorite și te uită la sulfină, la bujori, la mărgărite, la conduri, la inimioare, la gherghina din cărare, la năframa de mătase ce ne-o dăruie ciclama ! Lasă-te să te desfete ochii-adânci de violete, clopoțeii cu trei cupe și narcisele trompete ! Și ia seama ! Daca inima-ți rămâne ca un bulgăr, ca o piatră, ca un bolovan în vatră … leapăd-o ! zdrobește-o-n cioburi ! Sparge-o pe ilău cu dalta !… Și apleacă-te în rugă să ceri alta !
Dar de simți o-nseninare, un surâs și o blândețe, care vine să te-aline de povară, de tristețe, tu apleacă-te și spune: “Surioară, pentru cine, spune, pentru cine oare e atâta frumusețe, e atâta gingășie într-o floare ?” “Pentru cine ?… Pentru om ! Pentru voi Făuritorul Și-a ascuns în floare dorul, în petalele de aur de fior și de lumină, ca în opera divină să cunoașteți AUTORUL … “
La Zohelet, la masa răzvrătirii, Adonia, davidicul lăstar, cu preotul bătrân Abiatar și cu Ioab, mai-marele oștirii se proclamase domn prin legea firii și închina pahar după pahar.
Și-n timp ce minți bătrâne și dibace urcau un rege-sânge în Sion, pe drumul ce coboară din Ghihon din Muntele Măslinilor încoace, Venea pe-o măgăriță Solomon… un rege-ales de sus, un rege-pace!
*
Trecură anii. Un întreg mileniu. Într-un palat de lângă sacrul zid, Se sfătuiau cu-același duh avid preoți bătrâni și cărturari de geniu, aceleași căpetenii de cetate de-același tainic rege adunate.
“Să rupem orice funii ce ne țin! ca să scăpam de Domnul și de Unsul și de strânsoarea lanțului divin!” “Voi nu cunoașteți încă nepătrunsul! Să biruie romanii pe deplin? Să pierdem tot, și cârmă și cămin? Sau…UNUL doar să fie-n loc străpunsul?”
Și-n acest timp, din nou dinspre Ghihon, înconjurat de psalmi și bucurie venea pe măgăruș… ca o făclie… venea din cer, pe calea spre Sion, un REGE-PACE, pentru veșnicie…
Un vânt de seară începu să joace Și Regele în cale se opri Vorbind ciudat de tainice soroace. “Ierusalime…” Mesia vorbi “O, de-ai cunoaște în această zi iubirea Mea care-ți aduce PACE!”
Și Pacea Sfântă, Pacea Împlinirii Se coborî apoi în Templul ei. Dar preoții, bătrânii farisei, toți cei uniți la masa răzvrătirii, acele minți viclene și deșarte, au vrut mai bine negură și moarte.
Și-atunci lăsând coroana lui David sub aripile acvilei romane Isus luă mulțimile sărmane, pornind să cucerească nu un zid, nu cetățui de piatră, nu coroane, ci inimi, fortărețele umane…
Și-astfel pe măgărușul umilinței, întâmpinat de suflete fervente trecu Mesia, Regele Credinței, Spre Roma, spre Olimp, prin largi torente, spre toate cele șase continente.
Și când prin valul Dunării involt, Trecu Isus cu sfânta lui povară, străbunii noștri Îl întâmpinară pe Mureș, pe Târnave și pe Olt.
Și se facu în inimi primăvară.
Plugarii își lăsară fieru-n glie, Ciobanii, miorițele la stână Iar tinerele acul pe tipsie.
Și mulți L-au găzduit cu bunătate Pe Mesia în patria română.
Prietene, ascultă. Ia aminte. Nu simți tu oare-un freamăt de zăvoi? Nu vezi cum cei umili se strâng șuvoi? cu bucuria cântecelor sfinte? Nu știi că Domnu-i încă pe Negoi și pe Bihor, călcând pe vechi veșminte?
Mai poți tăcea, când nici un dor nu tace? Mai poți să stai deoparte ca un sloi? O, vino dar să cânti și tu cu noi, întâmpinând eternul REGE-PACE!
O, vino-ACUM, căci iată, El se-ntoarce, La capătul mileniului doi, Spre zidul sacru iarăși înapoi!
S-a născut în Canaan, într-un staul, pe-un suman! Unii spun că-i un sărman. Alții spun că-i Împărat. Unii spun că-i un viclean. Alții spun că-I minunat!
O, ce Prunc, ce Prunc de Soare S-a născut in Betleem, între vite care gem! Unii văd în El blestem. Alții văd în El salvare. Unii văd un trist poem. Alții văd un rai în floare.
O, ce Prunc în două chipuri. Unii-L scad și alții-L cresc. Unii râd și mulți suspină. Unii spun că-I prea de tină. Alții spun că-I prea Ceresc. Unii spun: prea grea doctrină! Eu spun numai: ÎL IUBESC!
